Scriitorul Florin Toma, redactor
al „Vieţii româneş
ti”, mi-a livrat, în
urmă cu o săptămână,
informaţia că, în luna
octombrie, va fi la Academia
di Romania, o
expoziţie „di granda”, cum se
exprimă acesta, a sculptorului
Otto Kruch.
Născut şi şcolit în România – la
Cluj, unde a fost şi lector al Universităţii
de Artă –, acesta a migrat, în Germania,
odată cu familia sa, în căutarea, fireşte,
a unui trai mai bun, dar şi a unei
recunoaşteri, bănuim, internaţionale.
Nu cred să fie el primul care a
făcut acest lucru, după ’89, dar drumul
artiştilor clujeni, către spaţiul german,
este deja binecunoscut, iar unii dintre
ei au şi avut norocul să cunoască
un traseu de exprimare, cum este
cazul lui Adrian Ghenie, care i-a şi
scos, fireşte, din rând, aducându-i în
prim-planul vieţii artistice mondiale,
în vârful topurilor.
Nu mă pot pronunţa asupra destinului
artistic al lui Nicholaus-Otto Kruch,
după numele său întreg, deşi citesc,
în catalogul trimis de Florin Toma,
o listă întreagă de participări ale
acestuia la expoziţii din Occident,
din care rezultă şi că o serie de lucrări
ale sale se află în diverse colecţii
particulare. Cele mai interesante
lucruri, însă, despre acest personaj,
le citesc pe contul său de Facebook,
unde descopăr mai ales că, în mare
parte, prietenii săi de pe reţea sunt
tot cei din România, iar limbajul,
uneori frust, în care acesta se exprimă,
ascunde o sensibilitate ultragiată
cândva, nu atât în spaţiul intimităţii
familiale, cât mai ales în cel social,
de unde provine, de până în 1989
şi ale cărui tare, într-un succedaneu
aproape nepermis, se relevează ca
adevăruri dureroase şi astăzi.
E un personaj acid, însă, care îşi
foloseşte experienţa, inspirat de cele
mai multe ori, din secvenţe cu care
vrea să se lege conceptual artei celor
mai tineri, apelând, bineînţeles, la
instrumentele unei Modernităţi ce
se revendică, încă destul de puternic,
în peisajul contemporan. Iată, un
context, în acest sens, de obiecte
expuse ce exprimă foarte exact tot
ce am spus până aici: o muscă aproape
reală parazitează, cu geniala sa
prezenţă, obrazul unui personaj istoric,
un obiect, ce pare să fi fost cândva
un fier de călcat, presează pâinea pe
platoul improvizat al unui aragaz,
o menghină închide sau cel puţin
încearcă, sub presiune, o gură senzuală.
Sunt multe situaţii de acest fel, dar
nu aici cred că autorul îşi exprimă
originalitatea inconturnabilă, mereu
tuşată de o notă sarcastică, făcându-le
memorabile, ci în bronzurile pe care
le execută cu o acurateţe demnă
de invidiat. De altfel, expoziţia sa de
la Roma poartă chiar titlul acesta: La
Memoria del Bronzo. Pentru că nu le
am sub ochi şi scriu acest text
după filmele postate pe Facebook
şi din cartolina expoziţiei, este posibil
să mă înşel în anumite privinţe asupra
unor lucrări. Însă, prima sugestie,
care mi-a venit în minte, în momentul
în care am văzut catalogul, a fost
aceea că alegerea Academiei din
Roma, care se învecinează cu Villa
Giulia, unde este adăpostit Muzeul
de Artă Etruscă, este locul cel mai
nimerit în care Otto Kruch îşi putea
reuni lucrările sale de bonz. O
serie de piese, precum un tors, un
fragment de bust, atinse de constanţa
unei incompletitudini căutate, par
scoase dintr-un sit arheologic străvechi
şi au trebuit să suporte presiunea
tonelor de pământ, dar şi de timp,
accentuându-le dramatic efortul
materializării, par rudele muzeului
de alături. Nu ştiu, deci, care sunt
dimensiunile lucrărilor, dar intuiesc
că sunt lucrări de mici dimensiuni,
cu excepţia evidentă a unui planşeu
uriaş de bronz, în care se dezvăluie
o scenă biblică, amintind ea însăşi
de secvenţe ale unor pasaje din
Ghiberti, de exemplu, din epoca
Renaşterii. Lucrarea originală a
fost donată unui muzeu din Ravena,
iar altele au intrat în colecţia Centrului
Dante, din acelaşi oraş, dacă nu cumva
săvârşesc o eroare, deoarece memoria
mea nu le poate identifica acum
din singura călătorie pe care am
făcut-o aici. Am identificat deja câteva
lucrări, care îl fac vecin pe Otto Kruch
cu personaje celebre ale artei universale,
iar drumul nu se sfârşeşte aici, pentru
că identific un traseu cu pasaje
recognoscibile care-l aproprie mereu
de contemporaneitate. Repet încă
o dată afirmaţia că alegerea locului
expoziţional, la Academia di Romania,
din Roma, a fost una mai mult decât
inspirată. Peste drum de aceasta se
află Muzeul de Artă Contemporană
al Italiei, unde se găsesc lucrări ale
celor mai importanţi artişti contemporani
din arta europeană şi din Peninsulă.
Nu spun că a fost inspirat Otto Kruch
de celebra cvadrigă a lui Giacometti,
dar o serie de lucrări par să vină
din zona unui schematism figurat ca
şi la acesta, ca formă de exprimare,
dar ca şi motiv narativ. E limpede,
însă, că pe altă stare rulează discursul
său plastic. Nu presiunea timpului
muşcă din personajele acestuia, ci
violenţa unei agresiuni pure, din
bătălie. Nu mai vorbim, aici,la artistul
nostru, de singurătate ca formă a
supravieţuirii în faţa neantului vieţii,
ci a unei suferinţe victorioase, erodată,
totuşi, ca şi la acesta, de o aşteptare
concisă.
Acel cal sfârtecat, ce pare să fi
fost ales ca emblemă pe afişul
evenimentului, nu e căzut definitiv
şi nu pare să-şi primească moartea
altfel decât cu semeţie. E o ipostază
aici, de concurenţă a realităţii cu
realitatea artei, în care lucrarea
artistului o înlocuieşte pe prima,
cu o subtilitate ce nu lasă loc ambiguităţii,
eliberând-o de timpul devorator, chiar
dacă acesta muşcă vârtos din carnea
de bronz a animalului. Reconstituirea
unei lumi fabuloase ar putea părea
un gest de asumare a unei realităţi
suprarealiste, dacă, în concreteţea
lor, lucrările nu ar avea suport mitologic.
Vă amintiţi, desigur, celebra scenă
– ajunsă până la noi – în care Alexandru
Cel Mare este în mijlocul furtunii unei
bătălii, ce poate fi, iată, personajul
fără cap, dintr-o scenă imaginată de
Otto Kruch! În altă parte, braţele lui
Orfeu au fost, la rândul lor, înghiţite
de timp, rămânându-i doar palmele,
ale căror degete duc mai departe
cântecul. Unui rinocer îi creşte un
copac din grumaz, iar de sub oxizii
care macină placa de cupru, autorul
nu scoate decât senzualitatea unor
fragmente de trup feminin. Am
fotografiat, deci, ipostaze care parcurg
cu subtilitate o evoluţie a artei sculpturii
ce nu şi-a pierdut, iată, vitalitatea şi
se poate folosi, încă, de instrumentele
cucerite de-a lungul evoluţiei sale,
până în contemporaneitate. Cel mai
important salt, însă, îl face în timpul
curent Otto Kruch, când realizează
o serie de portrete, pe care le desfigurează
intenţionat. Mai matur cu 20 de
ani decât Adrian Ghenie, el procedează
la fel ca acesta în portretistica sa şi
nu cred că prin contagiune, atunci
când, în loc să ne dea un portret ideal
sau realist, cu un gest de supremă
autoritate aşază, pe chipul personajelor,
o violentă acţiune, ca şi când fracţiunile
acelei intervenţii ar concentra, în acel
moment, toată puterea distructivă
exercitată, într-un final, de timp.
Dacă Institutul Cultural Român,
care este, înţeleg, iniţiatorul acestui
eveniment din Roma, ar putea să
mobilizeze, pentru vernisaj, organismele
de resort ale Capitalei italiene, am
absoluta convingere că Otto Kruch
ar putea să fie o mare revelaţie pentru
arta europeană. Şi nu cred că se poate
ascunde în spatele lipsei de fonduri,
pentru acest eveniment, din moment
ce şi l-a propus într-una dintre cele
mai capricioase capitale în receptarea
artiştilor străini. Cinstit vorbind,
nu i-aş recomanda în nici un fel
artistului să ajungă la expoziţie numai
cu o biată cartolină. Tipărirea catalogului
în timp util şi difuzarea acestuia în
mediile culturale din Roma, ar putea
asigura, el singur, un ecou mai mult
decât rezonabil.
