Textul, pe care îl veţi
avea în faţă şi pe care
îl construiesc rând cu
rând, nu va fi, practic,
o cronică propriu-zisă
şi am să-l încep cu o
anecdotă. Se zice că un
rege a hotărât într-o zi să se
ducă la vânătoare. Acelui rege
îi plăceau foarte mult vânătorile,
pe care, însă, le făcea cu puţini
oameni după el. Aşadar, a lăsat
Curtea la palat şi a plecat voios
prin pădurile ţării sale să vâneze
căprioare. N-a apucat, însă, să
hălăduiască foarte mult prin
păduri, pentru că a venit o
ploaie foarte mare şi i-a stricat
toate socotelile. Flămând şi
obosit s-a întors la palat, unde
avea să-l aştepte o surpriză şi
mai mare. Toată curtea era în
sala de festivităţi şi petrecea.
Pe scaunul din capul mesei stătea
chiar bufonul regelui, care, la intrarea
sa în sală, s-a dat urgent jos de pe
scaun, oferindu-i-l majestăţii sale,
spunându-i că regele stă întotdeauna
în capul mesei. Numai că regele,
obosit de drum şi de ploaie, s-a aşezat
pe primul loc pe care l-a găsit liber
la masă, spunându-i bufonului că,
întotdeauna, capul mesei, în palatul
său, este acolo unde stă el. Nefiind
eu un bun povestitor vă voi lăsa pe
dumneavoastră să faceţi legătura
între această anecdotă şi ceea ce
va spune textul mai departe. Aşadar,
în urmă cu 15 ani, România nu avea
un Muzeu Naţional de Artă Contemporană,
căruia i s-a spus chiar aşa,
în momentul în care Guvernul României
a decis să împroprietărească Ministerul
Culturii cu partea din spate a
Parlamentului României. Nu am nici
un fel de idee cum vor fi arătat la
început sălile în care trebuia să
funcţioneze Muzeul Naţional de Artă
Contemporană. Probabil că vor fi fost
multe îmbunătăţiri făcute. Nu suficiente,
pentru că au fost multe expoziţii, pe
care le-am văzut acolo, fără să rezoneze,
în nici un fel, cu spaţiul în care
erau aşezate. Cu toate acestea, politica
muzeului părea că este croită pe
valorificarea artei contemporane
româneşti, iar cronicile scrise la
această rubrică, în ultimii cinci ani,
pot fi şi ele o dovadă că, aici, s-a
întâmplat întotdeauna ceva.
Bunăoară, de câteva ori, am scris
despre grupul „subReal”, care a fost
reprezentat, aici, de câteva ori. Nu
mi-am imaginat atunci, însă, că, odată
cu numirea istoricului şi artistului
Călin Dan în fruntea Muzeului Naţional
de Artă Contemporană, această
instituţie va vehicula, în special, idei
şi poziţii estetice în definitiv, adiacente
mai ales formulărilor de discurs ale
acestui grup. E limpede că este dificil
să conduci politica unui muzeu de
o asemenea manieră încât să aduci,
aici, exact acei artişti a căror operă
poate fi … muzeificată. Părea să
decurgă normal debutul directoratului
lui Călin Dan, mai ales că fusese
repusă în funcţiune Sala Dalles, care
este un fel de anticameră a MNAC.
Aflu cu uimire şi nu prea că ISU,
chemat sau venind din proprie iniţiativă
să evalueze clădirea în care se afla
celebra galerie, ar fi dat semnale
negative. Pot fi şi exagerări, e bine
de ştiut şi asta. S-a amânat sau mai
bine zis s-a anulat, din câte aflu, o
expoziţie aşteptată de multă vreme,
a Wandei Mihuleac, expatriată la
Paris, de câteva decenii bune, dar
şi-au găsit loc lotcile lui Ivan Patzaichin!
Asta mă face să înţeleg că vizitatorii
lui Patzaichin nu o să păţească nimic,
iar cei ai Wandei Mihuleac ar putea
să fie surprinşi de o prăbuşire a clădirii.
În fine, cu lucrurile astea nu trebuie
să glumim. Să ne întoarcem, însă, la
Muzeul Naţional de Artă Contemporană.
În ultimul an nu am reuşit să ajung
aici decât de două ori. În iarnă, când
Poliţia de la poarta centrală m-a întors
înapoi cu maşina şi am găsit un loc
de parcare la o jumătate de kilometru
distanţă. Dacă aş fi fost inspirat
abandonam maşina undeva într-o
parcare şi luam autobuzul, ca să
nu fiu obligat să mai adaug o jumătate
de kilometru de la poartă până la uşa
muzeului şi încă mult stres că mi
s-a întâmplat aşa ceva. Pe lângă mine
curgeau maşini, dinspre muzeu, cu
cetăţeni care se întorceau de undeva,
de la o sală de tenis! A doua oară
am reuşit să intru, pentru că poliţiştii
nu erau la post. Dacă nu este problema
directorului muzeului să rezolve
accesul publicului la instituţia sa,
atunci cred că ministrul Culturii ar
trebui să o facă, să-l înduioşeze pe
şeful Senatului, care este în vecinătatea
muzeului, de dragul iubitorilor de
artă, să găsească o soluţie, astfel încât
domnul director să se ocupe, într-adevăr,
de treburile muzeului şi nu de problema
parcării sau a accesului la muzeu,
fapt pentru care, probabil, după cum
citesc într-o scrisoare, postată pe
reţele de socializare, cere, nici mai
mult, nici mai puţin, decât un sediu
nou pentru muzeu. Rămân, însă,
problemele de fond, ale muzeului,
pe care, iarăşi, le-ar putea rezolva
tot ministrul Culturii. Şi fiind vorba
de bani, adică de buget, nişte calcule
tot trebuie făcute! În primul rând,
ministrul Culturii ar trebui să ştie că
angajaţii muzeului, dar ce spun eu,
ai muzeelor, au salarii mai mici decât
vânzătorii de la Kaufland, că nu sunt
bani pentru achiziţionarea de lucrări
ale artiştilor români; de străini, ce să
mai vorbim. Ar trebui să ştie că
aproape toate muzeele din România
au minimum de bani necesari pentru
obligatoriile cataloage, care însoţesc
expoziţiile. Este penibil să vezi
mari autori, cu expoziţii remarcabile,
de la care nu poţi pleca cu un catalog
şi pentru care funcţionarii tipăresc
nişte foi volante, meschine de-a
dreptul! Am să dau un exemplu. La
etajul doi sau trei există o expoziţie
cu fotografii – nu este singura de
acest fel, în ultimii ani acest gen de
artă devenind de-a dreptul obositor
prin repetitivitatea lui la Muzeul
Naţional de Artă Contemporană, ţine
să arate câte lucruri mizerabile sunt
în România! – ale unor clădiri, unele
de patrimoniu, ale unor instituţii
culturale ce şi-au epuizat statutul
social, ajungând în paragină.
Cinematograful din Călimăneşti,
bunăoară, închis şi devastat, pentru
că reţeaua de difuzare a filmelor
şi-a încetat existenţa, case de cultură
din oraşe muncitoreşti, golite de forţa
de muncă, plecată în pribegie prin
străinătate şi altele asemenea, aşezate
pe pereţii din sălile MNAC-ului, dau
o stranie senzaţie că aceştia sunt
folosiţi pe post de gazetă de perete,
aşa cum propaganda de partid, din
anii comunismului, folosea locurile
publice ca să-i admonesteze pe
negativiştii sistemului. Evident că
un astfel de gen atitudinal îşi poate
găsi locul undeva şi văd, în spatele
său, studii valabile, sociologice,
antropologice chiar, reunite întrun
catalog, într-o carte, în ceva în
care să ajungă pe masa unui ministru,
poate chiar al Culturii. De ce nu, a
preşedintelui, pentru că tot vrea
un Muzeu al Comunismului? O altă
întrebare, care se naşte de aici, ar
fi legată de patrimoniul muzeului:
cum arată el la ora actuală şi cât este
folosit pentru public? Nu există
cataloage care să vorbească despre
asta şi, din păcate, nici expoziţii
periodice, ca să nu vorbesc de cele
permanente, care ar trebui să fie
incluse în programul muzeului.
Ar mai fi interesant de aflat şi câţi
vizitatori trec pe la Muzeul Naţional
de Artă Contemporană. Toate ţările
civilizate publică la sfârşitul anului
cifrele consumatorilor de artă!
Deocamdată, intrarea este liberă
şi, chiar şi aşa, aceştia sunt atât de
rari. Nu cred că directorul muzeului
trebuie să inventeze un fel anume
de muzeu românesc, câtă vreme sunt
muzee în lume care pot servi de
model. Îmi vine în minte, cum altfel,
Centrul Pompidou, care are săli
speciale pentru autorii contemporani,
aflate undeva la parter şi unde toată
lumea plăteşte bilet la intrare. E drept
că muzeul este de artă... modernă!
Aici l-am văzut pe Mircea Cantor,
care a fost prezent, în urmă cu câţiva
ani, şi la Muzeul Naţional de Artă
Contemporană. Cine-l opreşte pe
domnul director, de exemplu, să-i
propună lui Adrian Ghenie să expună
la MNAC? Dar câţi artişti absolut
valoroşi nu visează să ajungă în acest
muzeu? Am fost încântat, în urmă
cu mai bine de doi ani, când una
dintre simpatiile mele, dintre artiştii
şi istoricii de artă, Călin Dan, s-a
întors în ţară şi s-a aşezat la masa
directorială a MNAC-ului. Diferenţa
de punctaj, cu care i-a bătut pe ceilalţi
competitori, ar fi trebuit să facă
toţi banii în anii aceştia. Dar, îmi pare
rău să o spun, regele nu s-a aşezat
pe scaunul pe care trebuia.
Din păcate, autorităţile ministeriale
de Cultură nu au aflat încă, până
acum, că o sursă de venit pentru
bugetul naţional poate să vină şi din
artă. N-o fi România bogată precum
Italia sau Franţa, dar sunt şi ţări mai
mici, de pe aici, de prin Est, cum este
Ungaria, de pildă, care-şi foloseşte
la maximum resursele culturale.
La Budapesta, Muzeul de Artă Modernă
găzduieşte expoziţii de autori şi
tematice care aduc vizitatori din toată
Europa, iar guvernul ungar a reuşit,
prin fonduri europene, să construiască
un spectaculos muzeu de artă
contemporană. Biletul de intrare,
la oricare muzeu din Budapesta, are
acelaşi preţ ca la Louvre.
P.S. Îi semnalam doamnei ministru
al Culturii că autonomia unor directori
din reţeaua naţională este atât de
mare încât regulamentele ministerului
sunt încălcate cu toată dezinvoltura
când se dau concursuri pentru posturile
vacante, încât în câţiva ani aceste
instituţii vor fi pur şi simplu golite
de specialişti! Cazul Muzeului de Artă
din Timişoara a ajuns viral pe reţelele
de socializare! Bibliografia concurenţilor
este scoasă din prodigioasa operă a
directorului acestuia, care n-are nici
o legătură cu activitatea specifică
dintr-un muzeu de artă.
