Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Un muschetar de Gheorghe Grigurcu

Există critici "cuminţi" foarte, cu capul plecat, servindu-se aproape exclusiv de truisme, avînd grija de-a nu contraria, de-a nu "supăra", Doamne fereşte, pe nimeni, de-o modestie onctuoasă (care, fireşte, poate fi o poză). Şi alţii care-şi exhibă orgoliul cu orice prilej, etern nemulţumiţi, nervoşi, gata de luptă, convinşi că totul se cuvine pus la punct conform dispoziţiei lor reformatoare sau doar anxioase. Marin Mincu aparţine, vădit, celei de-a doua categorii. Inadaptarea, postura d-sale belicoasă nu sînt doar produsul unei concepţii, al unui credo, ci şi efectul unui temperament. Mai mult, s-ar zice că acesta îi presează, îi informează conştiinţa, dirijînd-o în direcţia unei funcţionalităţi făţiş personale, reglînd-o pe scara dispoziţiei egolatre. Prezumăm că stăruinţa criticului pe "metodă", pedanteria mai curînd ambiţios principială decît pusă în lucrare pe care o afişează, e o manevră de autodisciplinare, o reflexă tentativă de a-şi calma nervul năbădăios. Marin Mincu dovedeşte o excelentă opinie de sine, comparabil în astă privinţă cu Adrian Marino şi cu Nicolae Breban. Bombîndu-şi pieptul, ţine a ne reaminti mereu meritele proprii: "hărţuitťde multiplele mele implicări în actul literar, m-am trezit, precum Heliade, salahorind din greu pe mai multe şantiere (poezie, roman, traduceri, eseu)" sau: "atenţie! - nu trebuie să se uite că, în ordine cronoligică, de la debutul editorial din 1969, acesta este al XV-lea volum al meu de CRITICE". Sau: "nu s-a scris suficient despre cărţile pe care le-am publicat după ^89 şi nici primirea Premiului Herder nu a fost semnalată aşa cum s-ar fi cuvenit în 1996". "Papă al textualismului românesc", cum l-a denumit cineva, se socoate un urmaş nemijlocit al corifeului Junimii, un întemeietor: "Dincolo de reluarea bătăliei pentru estetic ce fusese tranşată - ca să zic aşa - încă din timpul lui Maiorescu, nu s-a petrecut nimic demn de a fi semnalat (...). O schimbare eseneţială - estetică şi epistemologică - o constituie doar apariţia textualismului". Şi, în paralel, succesorul de drept al Călinescului: "La noi, după G. Călinescu, nu a mai apărut nici un istoric literar cu metodă care să se încumete să abordeze competent literatura postbelică". înzestrat cu o armură de-o atît de impozantă alcătuire, desigur că exegetul nu pregetă a provoca la luptă nume nu o dată dintre cele mai semnificative, turnirul d-sale cuprinzîndu-i pe seniorii Alexandru George, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, ca şi pe tînărul Daniel Cristea-Enache, cărora le aplică lovituri cu toată energia ilustră de care dispune...

Dar ceea ce ar părea o fanfaronadă, un pitoresc spectacol de capă şi spadă se arată a fi stratul superficial (costumaţia) unei pe cît de interesante pe atît de perseverente acţiuni critice. Infatigabilul Marin Mincu are dreptate să afirme despre sine cel puţin că nu dezertează "nici o clipă de la veghea critică". Pururi prezent pe terenul de joc al actualităţii, e un comentator în stilul d-sale febril, prevăzut cu ascuţişuri de sabie, al subiectelor acesteia, de la cele mai recente apariţii editoriale la ideile şi dezbaterile în marginea lor ce constituie un mediu propice înclinaţiei combative care-l specifică. Făcînd o pledoarie pro domo, dar şi exprimînd un adevăr de mai largă rezonanţă, dl. Mincu susţine: "în absenţa polemicii, literatura sucombă în propria-i penurie ideatică şi estetică. Dacă urmărim diacronic evoluţia formelor literare, vom descoperi că nu se întîmplă nimic important în afara prezenţei spiritului polemic. Marile querelle între clasicism şi romantism, între modernism şi avangarde şi postavangarde ilustrează permanenta situare în polemică ce trebuie să însoţească existenţa literaturii". Pentru a continua cu observaţia că, depăşind "marile confruntări epistemologice", polemica se poartă şi între individualităţile reprezentative ale direcţiilor care se confruntă. Sînt amintite "polemicile emblematice" dintre Maiorescu şi Gherea, dintre Lovinescu şi Iorga, id est dintre maiorescieni şi antimaiorescieni. Din păcate însă, în opinia d-sale (şi aci intervine superbia reducţionistă), în perioada actuală, "în pofida tuturor aşteptărilor, nu am fost martorii unor polemici reale, deoarece lipseşte pregătirea filosofică şi metodologică pentru a se întreţine nişte dezbateri consistente pe problemele esenţiale ale literaturii". Chiar aşa? Şi, contrazicîndu-şi propria remarcă asupra "polemicilor emblematice", care pun faţă-n faţă numele unor protagonişti ai diverselor orientări, consideră că încă "nu s-a schimbat mentalitatea ceauşistă ce promovează primatul liderismului în orice domeniu şi în literatură, aceiaşi lideri de ieri dictează canonul, deşi sînt total depăşiţi". Nici mai mult nici mai puţin: "total depăşiţi"! Despre revizuiri, Marin Mincu vorbeşte abordînd aşijderea un principiu solid: "Revizuirile literare sînt necesare ca apa şi aerul şi au loc în permanenţă, chiar fără să se observe totdeauna procesul de modificare a orizontului de aşteptare". Drept alibi e menţionat cu deferenţă E. Lovinescu, cel care a statuat mutaţia valorilor estetice ca pe un soi de "lege internă" a organismului evolutiv al creaţiei literare. Urmează însă un punct de vedere discutabil: "Dacă se face o cercetare sociologică asupra fluctuaţiilor receptării critice în timp, se va constata însă o puternică rezistenţă a valorilor autentice la orice tentativă de demolare. în general, se revizuiesc mai ales zonele mediane ale literaturii, unde au putut funcţiona criterii de altă natură decît cele estetice, cum ar fi cele ideologice, politice etc. Nu se revizuiesc decît aparent valorile deja fixate". Cu toate că fie şi o privire sumară asupra istoriei literaturii ne arată că tocmai valorile "fixate", exponenţiale, cele mai importante, beneficiază de interpretări înnoitoare de-o importanţă determinată de obiectul lor. Oare Eminescu cel văzut de Maiorescu sau Iorga n-a "evoluat" radical în viziunile unor G. Călinescu sau I. Negoiţescu care i-au anexat revelaţia continentului mirobolant al postumelor? Oare Creangă, povestitorul mucalit, circumscris toposului "poporan", nu apare cu totul altul în interpretările, începînd cu cea călinesciană, în care i se dibuie un substrat erudit sui generis? Spre a nu mai vorbi de Caragiale, ale cărui avataruri critice i-au descoperit o impredictibilă faţă sumbră (M. Iorgulescu) sau una racordabilă la clasicii din toate timpurile, ca şi la o "comedie" metafizică (I. Vartic).



Are incontestabil dreptate Marin Mincu (şi aci e un gest de cavalerism pe care sperăm că şi-l asumă întîi de toate ca o pildă personală), cînd, sprijinindu-se pe un articol al lui Dumitru Ţepeneag, subliniază că revizuirile trebuie să înceapă cu critica şi cu criticii: "Numai astfel se poate constata existenţa sau non-existenţa dimensiunii etice a criticii care, în situaţia de restrişte în care s-a aflat literatura română, trebuia să o preceadă pe cea estetică, menţionînd autonomia criticului". Deci, se impune o autorevizuire a comentariului închinat literaturii, cu o nobilă paradigmă, cea a lui E. Lovinescu, care n-a şovăit a-şi revizui propriile pagini. "Din păcate, continuă dl Mincu, în perioada postbelică, tocmai critica a dat dovadă de laşitate, promovînd un oportunism agresiv, dezonorant pentru criticii înşişi, dar şi pentru autorii pe care i-au susţinut sau pe care i-au combătut, de multe ori, cu argumente neloiale, extraliterare". Nu critica în întregime (ea îl conţine şi pe Marin Mincu!), însă, recunoaştem şi noi, o întinsă parte a ei. Persistă încă un academism îngheţat, o ierarhie învechită în multe puncte, o "politeţe" factice, antiproductivă faţă de cîteva glorii mai mult ori mai puţin conjuncturale ale perioadei totalitare. Un îngheţ pe care l-au lichidat doar parţial comentariile "neortodoxe" ale cîtorva critici care, în genere, fac figură de marginali, de "cazuri" izolate, nu o dată ocolite dintr-o superstiţie ce vizează pluralismul opiniilor, climatul de libertate al discuţiei. "Tranziţia culturală" înaintează anevoios, însă ea indică un drum la capătul căruia "handicapul ideologic" ca şi cel postideologic vor fi negreşit depăşite. Marin Mincu dă glas unei convingeri şi totodată articulează un angajament: "Sînt convins că procesul odată declanşat nu se va opri (...). Mă angajez chiar - pe cît îmi va sta cu putinţă şi cu mijloacele de care dispun - să particip eu însumi la acest proiect de revizuire, sine ira et studio". Uneori descoperirile ce se ivesc în virtutea "proiectului" pot fi macabre: "S-ar părea că se petrece astăzi, în critică, exact ce se-ntîmplă în Parlament cu tatonarea problemei dosarelor; fiecare dintre criticii actuali ascunde cîte o stafie în şifonier şi ţine uşile cît mai ermetic închise să nu se simtă mirosul de cadavru. A sosit timpul ca uşile să fie deschise cît mai larg şi fiecare să-şi numere propriile cadavre îmbălsămate". Alteori însă apar exagerări, suspicionîndu-se prezenţa unor cadavre acolo unde nu se află decît o inflamare a disputei ce s-ar cuveni a-şi efectua propria corecţie de orbită. Oricît de controversabil în unele din numeroasele-i texte întinse pe aproape o jumătate de veac, Nicolae Manolescu nu ni se pare în nici un caz că ar putea fi taxat drept "un post-călinescian întîrziat ce uzitează fastidios un neoimpresionism critic debusolat, pasabil numai cînd se aplică asupra fondului metafizic al textului literar", care "devine prolix şi este nevoit să capoteze în faţa mecanismelor textuale ce comandă noile forme de conţinut şi noile forme de expresie". La fel de nedrept ni se înfăţişează a fi polemistul cabrat cu prozatorul Mircea Horia Simionescu, care ar fi reuşit "să se cocoaţe înaintea altor prozatori autentici, deşi paginile sale sălcii, de intertext, frizează ridicolul prin platitudinea scriiturii". Aşadar un, furor ce-l face pe exeget să vadă negru în faţa ochilor, propria sa reacţie emoţională mai mult decît imaginea cît de cît reală a adversarului ce urmează a fi neapărat doborît de pe cal cu lancea negaţiei. în schimb, sîntem alături de Martin Mincu cînd acesta ia apărarea atît de injuriatului Paul Goma (e acum un act de curaj să scrii astfel): "Fiind singurul dizident/ opozant autentic, Paul Goma a devenit un individ incomod pentru impostura unor dizidenţi fruntaşi post ce vor să schimbe datele reale, falsificîndu-le; pentru a izbuti în acest act de substituire au decis că Paul Goma trebuie declarat autor fără talent, şters din documente şi deposedat de faptele sale în modul cel mai deşănţat cu putinţă. Astfel, Editura Humanitas în colaborare cu Academia Civică publică traducerea Cărţii negre a comunismului, la care adaugă o Addenda şi o Cronologie pentru istoria dizidenţei româneşti din care numele lui Paul Goma absentează". Ca şi atunci cînd deploră retrospectiv tristul destin al lui I. D. Sîrbu: "este încă inexplicabil pentru mine cum a fost posibil ca acest mare scriitor să fi avut domiciliu forţat pînă la sfîrşitul vieţii (1989) şi să fi fost împiedicat să-şi publice operele, fără ca cerchiştii (unii cu funcţii importante în instituţiile Uniunii Scriitorilor precum Ştefan Aug. Doinaş sau Ioanichie Olteanu) să intervină în vreun fel pentru a i se ameliora situaţia".

Oricâte obiecţii am putea aduna în contul acestui muşchetar vanitos, înzorzonat cu o amplă coleretă, cu pantaloni bufanţi şi cu dantele spumoase la mîneci, care e Marin Mincu, e sigur că fără d-sa literatura noastră actuală ar fi fost mai puţin vie, mai lipsită de culoare. Dacă, după ce l-am privit sub unghiul spectacolului baroc ce ni-l oferă personalitatea d-sale, îl măsurăm prin lentila fumurie a difidenţei critice care şterge efectul sclipirilor sprinţare, sperăm a ajunge la o concluzie rezonabilă. Confratele Mincu e unul din criticii însemnaţi ai momentului. Egotismul teatral ce i se impută cu amuzament sau iritare e considerabil redus inclusiv prin atenţia constantă, exemplar generoasă, pe care o acordă tinerilor autori.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara