Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Un monument dedicat romanului de Ion Simuţ


Un adevărat monument dedicat romanului, impunător prin volumul de informaţie acumulat şi prelucrat, este Dicţionarul cronologic al romanului românesc de la origini până la 1989, realizat de un colectiv de profesionişti ai lecturii de la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară "Sextil Puşcariu" din Cluj-Napoca, aflat sub egida Academiei Române. Sunt aproape o mie trei sute de pagini de scurte rezumate şi copioase referinţe critice organizate prioritar cronologic, iar apoi alfabetic în cuprinsul aceluiaşi an. În elanul elogiului, voiam iniţial să spun că acest dicţionar e un mausoleu dedicat romanului, dar această imagine ar fi indus involuntar ideea că romanul e victima unei bătălii eroice. E adevărat că romanele mor pe capete, ca de-o molimă neştiută, dar Romanul ca specie narativă nu moare, e extrem de rezistent. E un peisaj sumbru, pe care îl vizionează cu sânge rece şi îl suportă zilnic numai istoricii literari, să vezi câte romane au murit îndată ce au apărut. Procentul romanelor cu longevitate e foarte mic, dar numai acestea, ca valori durabile, justifică istoriile literare, dicţionarele şi bibliografiile. Un dicţionar cronologic al romanului e în măsură să dea imaginea acestei calamităţi naturale, pe care o putem numi simplu "ravagiile timpului". Dicţionarul e un cimitir al romanelor mai ecologic decât o bibliotecă. El le înregistrează, le descrie în spaţii tipografice mici (trei-patru sute de pagini se păstrează în zece-douăzeci de rânduri laconice), echivalente ale unor urne de cenuşă. Să parcurgi un dicţionar al romanelor poate fi la fel de trist ca o vizită la cimitir. Respectul tradiţiei ne impune o astfel de datorie. Dar poţi să ai satisfacţii neaşteptate dacă administraţia acestui cimitir e impecabilă, parcelele bine organizate astfel încât să găseşti repede şi ceea ce nu cauţi. Pentru specialişti conservarea unei tradiţii nu are conotaţii mohorâte. Ceea ce pentru mulţi profani pare un vast teritoriu de cenuşă (romanele secolului al XIX-lea, să zicem), pentru specialişti sunt vestigiile unei vieţi culturale ce merită recuperată.

Organizarea cronologică a dicţionarului oferă "cea mai fidelă imagine a evoluţiei genului romanesc şi a receptării lui critice pe teren naţional", cum se afirmă în prefaţă. O investigaţie istorică totală presupune răscolirea unor secvenţe cronologice şi tematice aflate în umbră, realizând implicit un obiectiv de "arheologie literară". Romanul lui Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ne apare cu totul stingher în 1705, anul elaborării lui, urmat de o pauză de 140 de ani. Nimic semnificativ nu se întâmplă în istoria genului la noi până la 1848. Paşoptismul a adus şi în acest domeniu o deschidere europeană a gustului public. Ion Ghica şi Mihail Kogălniceanu sunt pionierii notorii ai romanului românesc (există şi câţiva anonimi), cu încercări neterminate datate 1848 şi 1850. Iată o diagramă a productivităţii romanului în primii săi ani: 1853 - un roman; 1854 - nici unul; 1855 - două romane terminate, trei foiletoane fragmentare şi un bruion rămas în manuscris; 1856 - nimic; 1857 - un roman şi un fragment; 1858 - trei romane şi un fragment; 1859 - nimic; 1860 - un roman; 1861 - un roman şi două foiletoane; 1862 - patru romane şi un foileton, primul an bunicel; 1863 - trei foiletoane, două continuări şi două romane întregi, dar unul e Ciocoii vechi şi noi de N. Filimon. Încă un deceniu nu trecem de două-trei apariţii. 1873 e un an mai frumos cu Dridri de V. Alecsandri, Mihai Vereanu de Iacob Negruzzi, intrarea lui

I. Slavici cu foiletonul Revoluţia din Pârleşti, plus alte câteva titluri cu nume modeste, dar cel mai semnificativ de semnalat e profesionalizarea primului nostru romancier productiv, N. D. Popescu, evident, în categoria unei literaturi de consum, grevată pe teme istorice şi haiduceşti.

Creştem de la un ritm de şase-şapte intrări (fragmente, foiletoane sau volume), păstrat până în 1889, la un ritm de zece-cincisprezece titluri după 1890, dar o productivitate simţitor mărită peste douăzeci de romane nu avem decât începând cu anul 1920. De o adevărată epocă a romanului nu putem vorbi decât după această dată, când sesizăm diversificarea temelor, a tipurilor de naraţiune şi a publicului. După aproximativ 30 de volume pe an în 1930-1932, vârful prolificităţii epice este atins în intervalul 1933-1937, cu un număr în urcare de la 60 la 80-85 de romane (luând de astă dată în seamă numai volumele). Din 1938 productivitatea romancierilor scade vertiginos, ajungând în 1940-1943 la aproximativ 40 de volume anual, în 1944 - la 29, în 1945 - la 20, în 1946 - din nou la aproape 40, în 1947 - la 30, dând parcă semne de regenerare, ce vor fi imediat contrazise de mersul istoriei.

În 1948, an de şoc şi groază pentru literatura română, apar abia 11 romane, ca în 1892 sau ca înainte de primul război, în 1914-1915; în 1949, tot aşa, iar până în 1955 numărul de 15 romane e o limită aproape de netrecut. Creşterea merge în anii următori treptat peste 20 de titluri, 30 sunt atinse în 1961, în 1964 suntem la 40 de volume apărute, ca în timpul celui de-al doilea război, în 1967 - la 50. Nivelul anilor 1933-1937 e atins cantitativ nu şi valoric în anii 1968-1970 (când numărul romanelor creşte brusc la 80 şi uşor peste). În 1971 este depăşită pentru prima dată în istoria romanului românesc suma de o sută de romane apărute într-un an. În 1972 scade misterios (consecinţă probabilă a tezelor din iulie 1971) cu 20 de titluri, în 1973 numai cu zece faţă de 1971, ce poate deveni un an de referinţă istorică, iar în 1974 creşte din nou peste sută. Opresc această matematică elementară (în fond, o statistică foarte utilă, ce ar trebui reluată mai meticulos), dar numai ea ne poate da o idee despre profesionalizarea romancierilor. La ce ne mai poate folosi acest dicţionar? E o sursă de informaţii cu posibilităţi multiple de prelucrare şi interpretare, îndeosebi în aria tematismului şi a sociologiei, dar şi din alte unghiuri nebănuite. Civilizaţia romanului solicită exploratori specializaţi şi devotaţi.

Structura articolului lexicografic permite cumularea multor informaţii utile: ediţia princeps, locul apariţiei, editura, anul, numărul de pagini, eventuale apariţii fragmentare în reviste, rezumat, alte ediţii, traduceri, premii, referinţe critice. Spaţiul cel mai mare este ocupat de descrierea analitică a romanului şi de evidenţa receptării, cu diferenţe considerabile de la un roman la altul, în funcţie de valoare, dar şi de alţi parametri extraliterari. Indiciile de conţinut pentru romanul contemporan (de exemplu) sunt date de categorisiri care oferă o imediată orientare a cititorului în câmpul vast al temelor şi al formulelor narative. Avem astfel roman poliţist, social, istoric, de aventuri, de spionaj, SF, politic, de familie, de tip comportamentist, de dragoste, document, memorialistic, de analiză psihologică, parabolic, dar şi roman-confesiune, roman-rechizitoriu, roman-experiment, roman-eseu, roman de imaginaţie sau roman fantezist şi ironic. Diversificarea tematicii şi a tipurilor de naraţiune e, în sine, un spectacol interesant al peisajului epic desfăşurat pe pânzele vaste ale istoriei.

Autorii articolelor îşi păstrează, în general, o neutralitate a descrierii, dar sunt şi cazuri de implicare flagrantă a unei judecăţi superlative. Vestibul de Al. Ivasiuc e "cea mai valoroasă creaţie romanescă a anului 1967" (p. 644). Verifici imediat producţia anului şi poţi cădea uşor de acord că e aşa, pentru că e uimitor de sărac în valori anul 1967 faţă de 1968 şi cei care urmează. Dar sunt binişor exagerate aprecierile că romanul Cel mai iubit dintre pământeni ar fi "dintre cele mai grandioase romane-epopee" ale tuturor timpurilor (p. 919), sau că Biblioteca din Alexandria ar fi "una dintre cărţile fundamentale pentru analiza perioadei postbelice" (p. 922). Mi-a plăcut observaţia că romanul lui Dinu Săraru Dragostea şi Revoluţia are un stil "greoi, nemaleabil, rudimentar, didactic - ecou onest al limbii de lemn" (p. 947). Dar despre Facerea lumii nu am mai putea încheia astăzi atât de binevoitor. Ar fi fost de dorit ca unele descrieri să nu se încheie totuşi cu judecăţi critice tranşante, fie negative, fie pozitive. Înţelegem însă că sunt în ele şi urmele unei prime redactări a dicţionarului, oprit în prima formă la 1980 şi propus spre editare în 1986, când a fost restituit instituţiei cu recomandarea de a face modificările conjuncturale. E bine că a fost amânată publicarea, pentru ca documentarea să fie completată ulterior până în 1989, cu sporirea echipei de cercetători. Mi s-a părut însă că intervalul 1981-1989 cuprinde articole redactate în grabă şi uneori insuficient documentate (referinţele critice sunt în mod cert lacunare).

Două cuvinte şi despre partea de referinţe critice. Au fost consultate aproximativ două mii de periodice, a căror listă o găsim în secvenţa iniţială a bibliografiei întregului volum. Am o mică nemulţumire: de pe listă lipsesc ziarele "Scînteia", "Scînteia tineretului" şi "România liberă" din anii comunismului, în timp ce au fost consultate şi bibliografiate (şi e bine) "Lupta de clasă" şi "Săptămîna". Primele chiar ar merita o cercetare specială, suplimentară, despre receptarea literaturii în aceste publicaţii oficiale ale partidului comunist. Ceea ce înainte de 1989 putea să fie un mic gest de frondă, astăzi e resimţit ca o lacună de informaţie. Apropo de lacune! Nu am constatat lipsă de la apel decât un roman, e adevărat, greu de găsit: Cocktail de Victor Valeriu Martinescu, un roman avangardist din 1943. În schimb, nu pot spune peste câte romane am dat în dicţionar despre care nu am ştiut nimic!

Cine sunt autorii acestei performanţe bibliografice şi care sunt intervalele lor istorice de aplicaţie? Mircea Popa (pentru 1705-1899), regretata Elena Stan (pentru anii 1900-1919), Doina Modola, Aurel Sasu şi Mariana Vartic (1920-1944), Ion Istrate (1945-1964), Valentin Taşcu (1965-1980), cărora li s-au adăugat Ioan Milea şi prea repede dispărutul Augustin Pop (pentru perioada 1981-1989, bibliografiată de întregul colectiv). O muncă de benedictini a fost desfăşurată pe parcursul câtorva decenii şi încorporată într-un tom impresionant prin seriozitate, precizie, consecvenţă, arie de cuprindere, dificultăţi învinse, meticulozitatea informaţiilor, coordonarea investigaţiilor de istorie literară şi de sociologie. Cum dicţionarele se fac din alte dicţionare, iar bibliografiile noi se ajută de cele anterioare, multe alte cercetări se vor intersecta profitabil de acum încolo cu această nouă izbândă a clujenilor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara