Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Povestiri pe unde scurte:
Un milion de dolari! Oboi!! de Cristian Teodorescu

Pe seama enigmaticului corespondent de la Washington, Constantin Alexandroaie, circulau puţine poveşti la Europa Liberă. În România lucrase la Agerpres. Fusese unul dintre ziariştii care-l însoţeau pe Ceauşescu în străinătate. În timpul unei călătorii în America a rămas acolo, ceea ce a produs senzaţie. Era ultimul lucru la care te-ai fi aşteptat din partea lui, spuneau cei care-l cunoşteau din ţară.

Nu ştia prea multe despre Ceauşeşti sau nu voia să spună ce ştia. Dar şi după 90, cînd vorbea despre ei, vocea îi căpăta un ton conspirativ de om care se teme să nu fie auzit şi de cine nu trebuie - un rest dintr-o veche frică de a nu cădea victimă răzbunării Securităţii. Cînd rămăsese în America, povestea, reuşise să scape de securistul care se ţinea după el, încît, presupunea, fusese pus pe lista celor care trebuiau omorîţi. Îmi povestea asta la Praga, într-un apartament din noul hotel de 5 stele K&K. N-aş fi avut nimic împotrivă să împart cu el o cameră, cum ni se propusese, dar el să n-audă de aşa ceva, din principiu. Alexandroaie, îmi spunea, vorbind despre el însuşi la persoana a treia, nu stă la comun, explicîndu-mi că şi eu, ca şef de birou ce eram, ar fi trebuit să pretind acelaşi tratament. Dar, fără să întinzi coarda prea tare... nu uita să precizeze, cu aerul că ştie ce vorbeşte.

Se simţea în vocea lui o urmă dintr-un accent moldovenesc pe care şi-l oprima de ani de zile la microfon. Purta şapcă. Cred că avea o colecţie, iar despre cea cu care venise la Praga mi-a vorbit vreo cîteva minute de parcă ar fi fost agentul de vînzări al firmei de la care o cumpărase. Era o şapcă englezească scumpă, nu ca alea americane de 10 dolari! Chiar dacă nu voia să stăm în aceeaşi cameră şi nici nu fuma, Alexandroaie venea seara la mine "să povestim". Adică el vorbea şi eu îi mai puneam cîte o întrebare. Îmi răspundea cu plăcere, apoi relua firul întîmplării după un "Ce ziceam?" către el însuşi.

Avea şi în particular acelaşi stil impersonal, plin de clişee, ca în relatările sale radiofonice în care se mai rătăcea cîte un "eu, cînd..." cu care îmi amintea că lui i se întîmplase ceea ce îmi spunea. Despre bufetul suedez al hotelului mi-a spus a doua zi de dimineaţă că era bine dotat, dar că lăsa de dorit în domeniul prăjiturilor, capitol la care un hotel reprezentativ de la Paris constituia un model de urmat. Alexandroaie îşi purta şapca şi în restaurant, pentru a-şi ascunde chelia care îi amăra senectutea de bărbat încă arătos şi care încerca să pară mai tînăr decît era.

Dacă ceva îi tulbura stilul impersonal de a contempla lumea, îi scăpa cîte un "Oh, boy!" pe care dacă îl rostea de două ori, mi-au explicat cei care-l cunoşteau, asta însemna că Alexandroaie atinsese culmea exteriorizării emoţiilor sale. Se termină vizita noastră la Praga, el se întoarce la Washington şi eu la Bucureşti, de unde îi ceream, cam o dată la două zile o corespondenţă. Dacă era vorba de o relatare, ne înţelegeam imediat. Dacă îi ceream un comentariu, reacţiona îngrijorat "Oh, boy!" ceea ce în rostirea lui precipitată suna "Oboi!". Comentariul pe care i-l ceream devenea la microfon tot o relatare, în care Alexandroaie cita în româneşte opiniile unor politicieni americani, în locul propriului său punct de vedere. Profesional, suna convingător, dar nu era un comentariu personal.

Într-o dimineaţă, cînd transmit subiectele zilei la Praga, Ilenei Giurchescu şi-i spun şi despre corespondenţa lui Alexandroaie de la Washington, Ileana mă previne că s-ar putea să nu mă înţeleg cu el. Mi-am închipuit că face un banc matinal despre relatările corespondentului de la Washington. Trecem apoi la subiectul următor. Pe la două, îl sun pe Alexandroaie: "Oboi, oboi, oboi! zice. Cristiane, a cîştigat fata mea un milion la loterie! Oboi!" Încerc să-l fac să priceapă că aş vrea de la el o corespondenţă de trei minute. "Oboi, îţi dai seama? Un milion de dolari! fata mea!" Pînă la urmă, profesionistul din el se lasă scos la iveală.

A înregistrat corespondenţa la ora convenită. A doua zi a anunţat că se retrage de la radio. Îşi mai revenise, aşa că pînă i-a găsit Nestor Ratesh un înlocuitor, a mai transmis corespondenţe vreo două săptămîni, cu o voce întinerită şi cu un limbaj din care dispăruseră cam două treimi din clişeele pe care le folosea pînă atunci.