Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Un maraton literar de Daniel Cristea-Enache


Există, fără îndoială, o justiţie a istoriei literare, pe care timpul o serveşte şi o pune în valoare. Restituţia unor adevăruri, stabilirea mai exactă a contururilor şi o mai bună judecată de valoare devin posibile prin depăşirea contextului în care un autor ori altul s-au manifestat. Ajung să vorbească numai textele lor. Pe termen lung, pierd scriitorii adaptabili, spiritele tranzacţionale, cei care, folosindu-şi cu dexteritate coatele din dotare, ajung să deţină un rol social funcţionând ca o umbrelă de protecţie simbolică şi un element propulsor în clasamentele epocii. Câştigă, în schimb, creatorii adevăraţi dar marginalizaţi, autorii a căror libertate de gândire şi expresie artistică intră în contradicţie cu imperativele unui anumit timp istoric. Nu e vorba despre bieţii veleitari care visează la o posteritate mai ,dreaptă"; şi nici despre scriitorii avangardişti, pe care o vârstă ulterioară a literaturii îi consacră cu adevărat. Am în vedere acele nume pe care abia căderea comunismului le-a proiectat în centrul canonului, deodată curăţat de zgura ideologică. Revoluţia din 1989 a rupt scara pseudovalorilor oficiale, măturându-le din manuale şi din literatură, a consacrat canonul estetic şi a făcut, în cadrul acestuia, adăugirile necesare. Ion D. Sîrbu este una dintre ele, poate cea mai importantă. Scriitor a cărui cotaţie nu a depăşit, în timpul vieţii, pragul strictei onorabilităţi, cunoscut mai ales prin piesele de teatru (de toată mâna şi, în plus, prost jucate), autor al unei singure cărţi publicate ce ar fi trebuit să atragă atenţia criticii (Şoarecele B şi alte povestiri din 1983), acest component de rang secund al Cercului Literar de la Sibiu îşi ia, în posteritate, o strălucită revanşă. Odată scoase din sertarul cu manuscrise şi integrate circuitului editorial, Adio, Europa!, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Lupul şi Catedrala (plus corespondenţa strânsă în Traversarea Cortinei şi alte volume) au făcut din Ion D. Sîrbu o figură de prim-plan a generaţiei sale chinuite şi umilite de Istorie. Dacă despre alţi autori postbelici se vorbeşte rar sau se tace, aşa zicând, asurzitor, fostului discipol al lui Blaga i s-au consacrat, în ultimii ani, numeroase cronici şi nu mai puţin de şase cărţi: studii aplicate pe o faţetă a scrisului său ori monografii ambiţionând la cuprinderea vieţii şi operei.

Volumul de debut al lui Antonio Patraş, Ion D. Sîrbu - de veghe în noaptea totalitară, se înscrie în acest trend, venind după cărţile lui Ioan Lascu, Lelia Nicolescu, Sorina Sorescu, Elvira Sorohan şi Nicolae Oprea şi reprezentând, la origine, o teză de doctorat. O teză remarcabilă, mă grăbesc să adaug - cu bucuria adevăratei concurenţe critice pe o temă dată -, un demers laborios din care a rezultat o monografie solidă sub toate aspectele. Ca dimensiuni, dar şi în sensul de lucru temeinic, bine făcut. La antipodul publiciştilor dezinvolţi, cu atât mai siguri pe judecăţile lor cu cât l-au citit mai superficial pe autorul despre care scriu, tânărul critic de la Iaşi face o lectură atentă şi profundă a operei lui Ion D. Sîrbu, urmărind ,migraţia" personajelor, a temelor şi motivelor, şi articulând, pe conturul fiecărui gen abordat, un model explicativ coerent. Dramaturgia, proza şi, la un loc, corespondenţa şi jurnalul reprezintă trei capitole dense, în care diferitele poetici sunt identificate prin parcurgerea la pas a textelor ce le sprijină. Accentul e însă de critic şi istoric literar, plasat mai degrabă pe durabilitatea estetică, de la un context la altul, a filelor scrise de Ion D. Sîrbu, decât pe conceptualizarea lor, într-o grilă teoretizantă. Uneori, tânărul şi cultivatul autor, cu bibliografia (mai ales franceză) la zi, nu-şi poate reprima o anume pedanterie explicativă, lămurind, în pagină sau în corpusul de note, şi cele mai uzuale noţiuni de teorie literară (personaj, de pildă, sau distincţia autor/ narator). Într-un rând, reproduce şi o schemă a lui Philippe Hamon, pentru a vizualiza mai bine trecerea ,de la vorbă, prin tăcere, la cuvântul viu". Dar acestea sunt reflexe fireşti, involuntare, de critic cu lecturi bogate şi cu vocaţie pedagogică. Ele îşi găsesc o utilitate în aceea că elimină confuziile unor comentatori, derutaţi de proteismul creator al lui Sîrbu, de naveta lui continuă între viaţă şi text, realitate socială şi ficţiune literară; şi discreditează, totodată, teza caraghioasă a unei exegete (Sorina Sorescu) potrivit căreia scriitorul ar avea o estetică rudimentară. Ion D. Sîrbu a trăit câteva vieţi (de student ilegalist la Sibiu, de combatant pe frontul răsăritean, de puşcăriaş în temniţele comuniste, şi, apoi, de exilat în Isarlîk-ul alutan), dar a şi citit, cu creionul în mână, câteva biblioteci. Aceasta se simte imediat în opera lui, în care torentul de experienţă a realităţii se întâlneşte cu un flux bogat de impresii, idei, evaluări, judecăţi, inducţii oferite de cărţile citite. Petrini, fratele său ficţional din romanul lui Marin Preda, ştie filozofie numai din auzite - notează el undeva, cu maliţie; în ce-l priveşte, a făcut filozofie la şcoala lui Blaga şi Liviu Rusu şi o poate explica (pe un pat de închisoare reală sau în lungi fragmente eseistice inserate în cuprinsul romanelor) în mai multe limbi străine. Cu anii de tinereţe şi maturitate suprapuşi biruitorului internaţionalism sovietic şi cu cei de bătrâneţe afundaţi în mâlul naţionalismului ceauşist, Ion D. Sîrbu îşi concepe şi îşi scrie opera sub o teribilă presiune existenţială, ca pe marginea unui vulcan fumegător care poate, în orice clipă, să-l împietrească definitiv. Maratonul său literar e impresionant: pe ultima turnantă a vieţii, reuşeşte să pună pe hârtie marile lui cărţi, lucrate cu o luciditate ,până la sânge" şi o stilistică debordantă. Dramaturgia, deşi numără câteva piese de bun nivel (Pragul albastru, Arca bunei speranţe, Simion cel drept), se resimte vizibil de compromisurile făcute în vederea reprezentării - cu atât mai dificilă, aceasta, cu cât autorul concepea un teatru pentru citit, în linia Blaga - Radu Stanca. Distingând cele trei tendinţe (eseul poetic teatral, textele de inspiraţie contemporană şi cele cu componentă istorico-mitologică), Antonio Patraş comentează abundent sau succint, în funcţie de reprezentativitatea artistică, toate piesele, subsumându-le unui deziderat umanist al scriitorului (,marea chemare a teatrului" e de a fi un ,ceremonial al comunităţii umane, centrat pe întrebările ei fundamentale") şi investigând, cu acuitate, o formulă ce încalcă ,deliberat, nu involuntar, convenţiile verosimilităţii".

Acesta e punctul nodal, centrul de greutate al interpretării critice. Şi celelalte sertare ale literaturii lui Sîrbu, proza şi scrierile autoreferenţiale, ilustrează un mod abstract de înţelegere a lumii şi reconfigurare a ei în operă. Pornind, probabil, de la o preţioasă observaţie a lui I. Negoiţescu, care constata faptul că literatura colegului său de Cerc îşi are originea mai puţin în observaţie, cât în gândire, ceea ce justifică accentele demonstrative, tezismul, autorul adânceşte acest punct de vedere, verificându-l cu sagacitate la diferitele intersecţii şi paliere ale unei opere atât de diverse. Astfel, schematismul nuvelei Bivoliţele, caracterul ei abstract şi demonstrativ indică apartenenţa la o literatură a absurdului în care ,parabola, simbolul, alegoria iau locul obişnuitelor convenţii realiste; meditaţia asupra destinului, asupra condiţiei umane implică impunerea altor strategii retorice, care nu trebuie să mai aibă ca finalitate crearea iluziei vieţii, ci reflecţia asupra acesteia" (p. 132). În prozele anti-utopice ale lui Ion D. Sîrbu, cerebralitatea scrisului se accentuează sub impulsul ,de a da formă literară unui gen de umor anticaragialesc, indiferent la pitorescul lumii din jur, ţintind însă Ťdezbaterea problemelor sub aspectul lor ideologicť" (p. 134). Prin romanul Adio, Europa!, scriitorul va reuşi să împlinească ambiţiosul deziderat al cerchiştilor de a se detaşa de paradigma romanului realist, anglo-rus, preferând ,modelul clasic, convenţional-simbolic, ilustrat de Cervantes sau Goethe, care descătuşează energia fabulatorie fără a accepta constrângerile verosimilităţii" (p. 201). Iată cum o deficienţă iniţială devine, treptat, o structură compoziţională şi discursivă, prin travaliul creator al unui autor care a vrut şi a reuşit să dea un roman cu majusculă. Dacă în proza nostalgic-evocatoare, în De ce plânge mama? sau Dansul ursului, personajele au un convenţionalism propriu-zis, lipsit de semnificaţie, şi sunt distribuite maniheistic, în marele roman apărut postum portretul abstract devine o adevărată artă. El nu mai înseamnă o neputinţă a scriitorului în sfera tipologiei, dar o reuşită artistică indiscutabilă, ieşită dintr-o estetică rafinată şi decantată prin esenţializarea şi descifrarea ,enigmei sinelui". Ca şi în opera diaristică, autorul tinde să proiecteze în planul conştiinţei tot ceea ce percepe, observaţia devenind reflecţie. Jurnalul unui jurnalist fără jurnal este astfel unul, în cuvintele lui Jean Rousset, cu ,deschidere maximală". Scrierea lui implică nu egolatria, narcisismul, ca la un Mircea Cărtărescu, ci, dimpotrivă, distanţarea, obiectivarea, ipostazierea autorului ca voce a unei colectivităţi umane. O spune Sîrbu însuşi, în stilul lui caracteristic: ,Rămân un soldat credincios al ideilor generale, ce chinuie şi obsedează poporul meu, fără ca acesta să le poată spune sau urla. (...) Dacă ele (caietele, n.n.) ar fi citite împreună cu proza mea de bătrâneţe, un anume portret al meu şi al generaţiei spirituale de care aparţin s-ar putea desprinde ca din ceaţă sau peşteră...".

O monografie în toată puterea cuvântului, care ar fi putut totuşi exploata mai mult, laolaltă cu opera, existenţa romanescă a ,minerului filozof". Chiar şi aşa, debutul lui Antonio Patraş e sinonim cu scrierea celei mai bune cărţi despre Ion D. Sîrbu din câte avem.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara