La începutul anilor 1830, Ion Heliade-Rădulescu era un bărbat matur în plină forță și activitate, stîlp și îndrumător al culturii și al literelor naționale, dascăl, autor al unei gramatici și întemeietor al primei gazete românești cu apariție urmată, „Curierul rumânesc“. El este inventatorul faimosului îndemn de începuturi „scrieți, băieți, orice, numai scrieți!“. Încît patrona firesc debuturile junilor de talent, publicîndu-le încercările scriitoricești cu care aceștia se arătau spre un public de cititori la fel de novice și de entuziast ca ei.
După dispariția la vîrstă încă fragedă a întîiului tînăr înzestrat cu har poetic pe care-l încurajase, Vasile Cîrlova, tot Heliade îl scoate la iveală pe Grigore Alexandrescu. Acesta e prezentat, cu exaltare retorică, ca o compensație provi-dențială pentru moartea prea timpurie a celuilalt, în Curierul din 6 martie 1832: „Cîrlova […] abia trecu de tinerețe și cîntînd zice adio! pentru totdeauna rumânilor; Provedința însă îi desnădreptățește și le întoarce cu cîștig paguba lor. Alecsandrescul, un tînăr abia de 18 ani, ca un alt Iung [Young] eșit din ruinele Tîrgoviști[i], se-așază pe ele în mijlocul nopți[i] și face să răsune glasul său cel plîngător ; adeseaori Curierul rumânesc va repeti versurile sale și acum mîngîie pe cei ce plîng pe Cîrlova cu elegia ce următoare intitulată Miezul Nopțișiț.”
Heliade observă încă șirul tîrgoviștenilor prin care poezia românească urca la treapta modernă; fosta capitală a Munteniei, dincolo de trecutul militar glorios, îi pă-rea a fi Heliconul național: „și astăzi această patrie a eroilor s-a făcut patria poeților rumâni, ca să cînte faptele cele vestite ale lor. Vrednic este zic de băgare de seamă, că Muza rumânească aci și-a ales locul său de cugetare, de suspinat și de cîntare.” Seria o deschisese marele logofăt Iancu Văcărescu, cu lungul poem mai mult ori mai puțin elegiac și naturist Primăvara amorului ; urmau Cîrlova și Alexandrescu, iar între ei Heliade însuși, ambiționat de juni și anunțînd, cu modestie convențională, intenția de a spori „producturile Tîrgoviști[i]”: „daca Eliad… (dar el se pune în rînd ca să înmulțească numărul), dacă și el va fi odată! vrednic de acest nume șde poet – n.n.ț; tot acestui pămînt este dator nașterea sa prin a părinților săi.”
Începutul îl face chiar acum, cu o descriere în proză vecină elanului poetic, în care apar deja cîteva din locurile comune ale motivului – invazia vegetală, cultul virilității marțiale de odinioară, memoria și spiritele eroilor încremenite în zidăria surpată:
„Zidurile sale de apărare ce înfrunta pe vrăjmașul care îndrăsnea a se apropia de ele sînt căzute acum și vremea a îngrămădit țărînă pe dînsele. Palaturile vitejilor domni derimate-și mai ardică încă cîte un colț de zid înverzit de mușchiul anilor, cîte un turn pe care se vede trufia cea veche acestui loc răsboinic. Trecutele morminte nu mai păstrează decît prin împrumutare cîte o piatră rătăcită și streină de țărîna lor ce poartă numele vreunui viteaz pe care mîna vremii s-a sfiit să-l șteargă. Acest loc de mărire seamănă că pentru totdeauna este păstrat și consființit slavei rumânilor. Dacă cîtăva vreme înmărmurit de ciudă la cabale striinilor a încetat de a mai produce acele grozave în război căpetenii a dorobanților, roșiorilor ș.c.l.: nu a încetat însă de a păstra pă zidurile sale numele și pomenirea lor.”
Poezie propriu-zisă, în versuri, este O noapte pe ruinele Tîrgoviștei, publicată întîi la 1836, în volumul Culegere din scrierile lui I. Eliad de prose sci de poesie, și reluată cu aranjament șocant neologistic în Curs întregu de poesie generale din 1868-1870. Poemul însă era gata – cel puțin într-o primă variantă – în 1834, căci Simion Marcovici reproducea în al său Curs de retorică, apărut în acest an, versurile 45-46, spre a ilustra expunerea teoretică despre apostrofă:
„D. I. Eliad, într-o elegie a sa intitulată: O noapte pe ruinele Tîrgoviștii, îndreptîndu-se către umbrele strămoșilor, zice:
Eu n-am venit, o umbre! să turbur pacea voastră […]” 1,
urmînd un text identic cu versiunea din Culegere… Este posibil ca „elegia”, în forma de atunci, să fi început direct cu adresarea către spirite. Oricum, trebuie datată între 1832 (cînd Heliade făcuse elogiul vestigiilor tîrgoviștene în proză) și 1834 (cînd poemul, care relua subiectul în versuri și rime, e citat de Marcovici). O noapte… va fi circulat așadar în manuscris, ca și Gramatica românească tot a lui Heliade, tipărită la Sibiu în 1828, dar terminată mult înainte, după editorul scriitorului, D. Popovici2.
Drept sursă care a declanșat tema ruinelor la noi, istoria literară românească mai veche i-a invocat pe francezii Volney (Bogdan-Duică, N. Cartojan, D. Popovici) și Lamartine (N. Apostolescu, I. M. Rașcu) ori pe englezul Byron (Ramiro Ortiz) – pe primul cu precădere. Acesta, mai degrabă filozof, publicase în preajma Revoluției franceze o carte care a făcut epocă, Les ruines ou Méditations sur les révolutions des empires, unde își prezintă – în stil romantic și cu artificii literare – ideile privind caducitatea marilor imperii ale istoriei, simbolizată de resturile roase de timp ale colosurilor arhitecturale din Antichitate. Lamartine era autorul unor Méditations poétiques apărute în 1820, care i-au adus dintr-o dată celebritatea. Amîndoi au fost repede cunoscuți și traduși, fie și parțial, în Țările Române. Simion Marcovici, cel care, pomenindu-l pe Volney în Cursul de retorică, tipărește prima oară în românește un fragment – exact pasajul cu descendență literară –, introduce textul fără a socoti necesară prezentarea autorului, semn că numele aceluia îi era familiar publicului: „Sărutare, zice Volnei îndreptîndu-se către ruinurile Eghiptului și ale Sirii, sărutare, ruinuri singu-ratice [...]” (Curs..., § 107, pp. 186-187). Însă trebuie observat că Volney filozofase liric în proză; fără influența poetului Lamartine, amatorii de meditație în fața vestigiilor arhitecturale ar fi fost toți numai prozatori, și n-ar fi existat nicicum mulțimea de versuri dedicate temei ruinistice, de-a lungul unei bune părți din veacul al XIX-lea.
Heliade are mari veleități, voind să răscumpere prin amplitudine neîntîietatea cronologică față de subiect, în cîmpul literelor naționale; poemul pornește ca pastel vesperal, urmărind metodic detaliile peisajului ori schimbările treptate ale intensității luminoase din atmosferă, de la asfințitul soarelui:
„Soarele de după dealuri mai strălucește încă;
Razele-i rubinoase vestesc a lui apus
Și seara pînditoare sub fiecare stîncă
Cu-ncet și-ntinde umbra cutezătoare-n sus. […]
Vîntul de seară suflă și frunza-nfiorează;
Roua seninul varsă verdeața renviind;
Dealurile-n cunună cîmpia-ncorunează
Și rîul pe-a lui cale șoptește șărpuind.
Pe-a dealului sprînceană, pe fruntea-i cea rîpoasă,
Cetățuie veche, lăcaș religios.” 3
Natura încremenește, și poetul, pregătit de lungă veghere, e invadat de simulacre:
„La locul lor stau toate, ca moartea neclintite,
Gata să năvălească; umbrele mă-nconjur,
Trec și retrec, se primblă asupră-mi pironite.”
Se vede imediat că Heliade știe cum se face poezia și cum se derulează poemul, combinînd rațional și metodic experiențe livrești, cu ambiția de a așeza modelul canonic, definitiv al genului. Pastelul de la început, pentru care s-au propus ca surse niște obscuri G. de Mancy și P. Héduin4, vine de fapt chiar din Lamartine, căci acesta, pe urmele lui Chateaubriand, își începea contemplația tot de la apusul soarelui și o continuă la apariția lunii:
„Le soleil va porter le jour à d’autres mondes.
Dans l’horizon désert Phébé monte sans bruit”
(Ischia, în vol. Nouvelles méditations poétiques)
iar descrierea decorului în care se înscena reveria era loc comun5.
Lui Lamartine, care la momentul Meditațiilor se afla sub influența poemelor gaelice atribuite lui Ossian6, Coliseul roman îi apărea drept turn gotic, bîntuit de furtuni septentrionale și locuit de păsări sinistre, care ieșeau gemînd din adîncurile crăpate ale ruinei:
„Du creux des monument, de l’ombre des arceaux,
Sortent en gémissant de sinistres oiseaux.”
(La liberté ou Une nuit à Rome)
Pe acestea Heliade le mută în vechea cetate de scaun a domnilor munteni de pînă la Brîncoveanu, Tîrgoviște:
„Păsări de noaptea șsic!ț, cobe fîlfîie împrejur.”
În mijlocul tenebrelor mișcătoare, poetul invocă umbrele ilustre de demult, declarîndu-se pe sine însuși „o umbră împinsă de nevoi”, venită spre a împleti „laure” celorlalte. Sînt trecute în revistă figurile glorioase ale neamului – breviar de istorie națională aureolată de isprăvi legendare: împăratul Traian, Radu Negru, Mircea cel Bătrîn, Ștefan, doamna Oltea, Mihai „cel Mare”, Buzeștii, Calomfirescul, Farcaș. Pri-veliștea zidurilor, „rămășiță din slava strămoșească”, „deșteaptă bărbăția”. Poetul încheindu-și meditația, „stelele albesc” și se aude clopotul; „natura se deșteaptă” într-un tablou de dinamism georgic, poate nu fără legătură cu Primăvara amorului, căci Heliade își citise bine predecesorii tîrgovișteni, cu gîndul de a-i depăși pe toți, înglobîndu-i:
„Turme, cai, dobitoace la apă se coboară:
Clopotele bat, se scutură, cu-al dimineții svon;
La vîjîitul morii undele se-nfășoară,
Deschis e ochiul zilei acum pe orizon.”
La Iancu Văcărescu, strofa asemănătoare suna naiv și stîngaci, iar versurile erau scurte, fără amploare, însă tot cu alternări prozodice de rime masculine și feminine:
„Plăcute zbierări de turme
Aerul îl umple tot;
Tauri grei pe-ale lor urme
Apăsate mugiri scot.”
Trebuie constatat deci că Heliade, deși bizuie pe Lamartine, pe care-l cunoștea și-l tradusese deja din 1827, nu abordează tema decît după ce-i trecuse prin mînă „producturile” lui Cîrlova și Alexandrescu. Întîia conjunctură literară care lansează ruinele ca motiv favorit al romantismului românesc este vasăzică fundarea tradiției autohtone, prin Vasile Cîrlova, care pornește motivul, și prin Grigore Alexandrescu, care îl întărește decisiv și în linii caracteristice, imediat în urma lui. Primul emul al mai junilor poeți a fost chiar magistrul Heliade, care îl amplifică încă și a cărui Noapte..., cum s-a văzut, va fi circulat în manuscris cîțiva ani înainte de tipărirea în volum.
___________________
1 S. Marcovici, Curs de retorică, București, 1834, pp. 187-188.
2 Cf. D. Popovici, Romantismul românesc, București, Ed. Albatros, 1972, p. 165.
3 Heliade citat după ediția D. Popovici, I. H.-R., Opere, București, Ed. Fund. Reg., 1939.
4 Cf. N. I. Apostolescu, L’influence des romantiques français sur la poésie roumaine, Paris, Honoré Champion, 1909, pp. 70-73; vz. discuția la D. Popovici, care propune ca model, cu dreptate, pe Lamartine (ed. cit., pp. 573-574).
5. Cf. și G. Lanson, ed. Lamartine, Méditations poétiques, Patris, Hachette, 1915, I, p. 6.
6. Cf. P. van Tieghem, Ossian en France, Paris, F.Rieder, 1917. Lamartine luase din Ossian, afară de peisaje-decor și de sentimentul naturii, „sentimentul profund al instabilității tuturor lucrurilor, al caducității omului și a tot ce iubise, al morții și al distrugerii universale” (II, p. 323); elogiul adus de el lui Chateaubriand era de a fi fost „Ossian-ul francez” (op. cit., II, p. 183).
