Având în vedere că Umberto Eco
s-a jucat rescriind o intrigă
poliţistă de tip Sherlock Holmes
într-o mănăstire benedictină
din Italia, nu este de mirare
că şi campusul universitar poate
deveni un loc ideal pentru rezolvarea
unor mistere poliţiste. Sau mai
bine zis un loc ideal pentru comiterea
unor crime. Dacă stăm să ne gândim,
campusul este, ca şi abaţia din Numele
trandafirului, un spaţiu închis ideal
pentru a funcţiona ca o capcană de
şoareci. Este plin de oameni pătrunşi
(într-o mai mică sau mai mare măsură)
de vocaţia lor. Este plin de rivalităţi
pentru avansare în ierarhie. Este un
loc de dezbateri aprige pe tema cărţilor.
Este un loc de influenţă asupra minţilor
tinere şi posibilă îndoctrinare. Este
un loc unde tinerii formează puternice
legături. Şi, în fine, se autoreprezintă
ca suficient sieşi şi necruţător cu
outsiderii. Poate că are, la drept
vorbind, un iz uşor de Infern, căci,
odată ce intrăm acolo, cu toţii ne
vedem nevoiţi să renunţăm la visuri
de-a dreptul trandafirii şi, într-un
fel, la speranţă.
Romanul poliţist de campus a
devenit deja un subgen cunoscut. Şi
două dintre punctele sale de reper
ar fi Dorothy L. Sayers cu Gaudy Night
(1935) şi Donna Tartt, cu The Secret
History (1992). Sayers îşi plasează
romanul la Oxford, iar Tartt într-un
colegiu elitist din Noua Anglie în anii
optzeci, locuri care se pretează foarte
bine atmosferei de spaţiu repliat
asupra sieşi, suspendat în timp şi
apăsător, pe care îl exploatează intriga
poliţistă. Potenţialul Oxfordului ca
loc al misterelor a mai fost de altfel
exploatat şi de un mai recent bestseller
poliţist, The Oxford Murders,
scris de matematicianul argentinian
Guillermo Martinez, care a cunoscut
o ecranizare în 2008 (cu John Hurt
şi Elijah Wood). Romanul lui Martinez
exploata colegiul ca loc al matematicii
şi al enigmelor (să nu uităm că Lewis
Carroll a fost un ilustru absolvent
şi lector la Oxford), pe când atât
Sayers, cât şi Tartt insistă mai ales
pe dimensiunea de spaţiu închis şi
exclusivist, de confrerie secretă pe
care o proiectează un asemenea loc.
Cu toate că se petrece într-un
campus, Gaudy Night (al cărui titlu
se referă la o întâlnire festivă dintre
absolvenţii unui colegiu) are
inconfundabila amprentă a lui Sayers
– detectivi sfâşiaţi, ambiguităţi morale
şi o senzaţie ireparabilă de dezastru.
Cărţile lui Sayers sunt poate printre
cele mai profunde romane poliţiste
scrise vreodată – lansând întrebări
existenţiale şi neoferind simpliste
răspunsuri definitive. Aristocratul
Lord Peter Wimsey (absolvent al
prestigiosului colegiu Balliol) o ajută
şi de data aceasta pe femeia de
care este etern îndrăgostit, partenera
sa de investigaţii Harriet Vane, să
rezolve o crimă care are loc în colegiul
de fete pe care aceasta l-a absolvit
la Oxford, o instituţie fictivă pe nume
Shrewsbury. Examinând cu minuţiozitate
ierarhiile şi măruntaiele unui colegiu
britanic, Sayers reuşeşte, ca întotdeauna,
să dea un sentiment înnorat de suspans.
Colegiul devine un loc veninos,
înspăimântător, un ideal mister
oxfordian cu otravă, scrisori de
ameninţare şi, bineînţeles, cu uşile
închise. Plasată într-un mediu exclusiv
feminin, al cărui aer claustrant devine
la fel de bolnăvicios şi otrăvitor ca
atmosfera unei mânăstiri, cartea
explorează nu numai rivalităţile dintre
profesoarele colegiului, ci pune
întrebări fundamentale despre scris
şi viaţă prin prismă feminină. Căci,
în mod interesant, romanul nu este
scris din perspectiva eroului-detectiv
Peter Wimsey, ci din cea a lui Harriet
Vane, ea însăşi scriitoare de romane
poliţiste şi, poate, alter-ego al autoarei,
căci Sayers însăşi este absolventă de
Oxford (Somerville College).
The Secret History este poate cel
mai interesant roman poliţist plasat
într-un campus universitar. Este, aşa
cum a fost numit de critici, un policier
inversat, căci autorul crimei este încă
de la început revelat, ceea ce transformă
cartea dintr-un whodunit într-un
whydunit. Sub influenţa unui profesor
carismatic, un grup de studenţi elitişti
de la clasice se angajează într-o teribilă
complicitate şi explorează limitele
moralităţii. Este un roman de atmosferă,
cu personaje bine conturate care
se construiesc lent şi o sugestie de
supranatural ce planează asupra
evenimentelor. Poate cel mai puternic
mesaj transmis de roman, narat
din perspectiva studentului Richard
Papen, este dorinţa intensă de acceptare
şi aspiraţia către prietenie cu orice
preţ. Colegiul devine astfel locul frăţiei
secrete pentru cei tineri, ce testează
până la extremă limitele loialităţii.
De semnalat tot în acest sens este
un mai recent roman poliţist, The
Secret Place (2014) al autoarei Tana
French, plasat în spaţiul închis al
unui internat irlandez de fete. Ca şi
The Secret History, acest roman pune
în centru legăturile strânse şi sentimentul
de complicitate pe care le declanşează
plasarea unor minţi tinere într-un
spaţiu închis, al rivalităţilor, ierarhiilor
şi, într-un final, al loialităţii până la
moarte.
Atât Gaudy Night cât şi The Secret
History reprezintă colegiul ca pe
un loc ceţos, la fel de secret ca şi
ornamentele şi simbolurile pe care
le putem regăsi pe clădirile colegiilor
oxfordiene. Este vorba despre un loc
în aparenţă la fel de liniştit ca peluza
verde de la Christ Church (pe care
vizitatorii nu au voie să calce), dar la
fel de întunecat şi imprevizibil ca
portretele monarhilor pe care le
regăsim în sălile mari şi destul de
întunecate ale colegiului. Deşi
unul este plasat în Anglia, iar celălalt
în Statele Unite şi deşi sunt îndepărtate
din punct de vedere temporal, ambele
romane poliţiste sunt legate de un
fir comun. Ele nu se construiesc ca
nişte superficiale intrigi centrate doar
pe simpla rezolvare a misterului, ci
ca un drum chinuitor al unui sine
claustrat. Căci rezolvarea misterului
nu este până la urmă decât o parţială
eliberare.
Nu este de mirare că de la Oxford
de exemplu vine C.S. Lewis, autorul
cărţilor despre Narnia, unde o întreagă
lume secretă se ascunde în spatele
unui dulap. Apăsătoarea şi criminala
repliere asupra sieşi aduce o puternică
dorinţă de evadare. Din durerosul şi
distrugătorul spaţiu academic, ce se
închide ca o capcană, nu se poate ieşi
decât printr-un dulap fermecat sau
printr-o gaură a unui iepure cu mănuşi
albe, care trebuie să se uite mereu
la ceas.
