Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Un jurnal tulburător de Z. Ornea




Îl stiam pe dl. Nicolae Balotă drept un luminat cărturar. Acum, cînd i-am citit jurnalul si mărturisirile memorialistice, am realizat dimensiunile exceptionale ale acestei cărturării. Citise pînă la 30 de ani, în cele vreo cinci limbi pe care le frecventa, uimitor de mult: literatură beletristică, filosofie, teologie. Îi cunostea profund, ca putin altii, pe Maxim Mărturisitorul, pe Meister Ekhartdt, von Balthasar, Sf. Augustin, Francisc de Assir, Dionisie Areopagitul, Rudolf Otto, Karl Barth, Origene, Vasile cel Mare, Sfîntul Ioan al Crucii, Toma de Acquino, Maritain, Berdiaev, pînă la misticii evrei din vechime ajungînd la, să spunem, Martin Buber. Este catolic practicant, considerîndu-se ceea ce numeste a fi "un ales"; adică un om care crede profund în adevărurile revelate. De aceea toate lecturile sale aveau o apăsată dimensiune comparată. Ce profesor extraordinar de filosofie, să repet si eu după d-na Marta Petreu, ar fi fost dl. Nicolae Balotă în Clujul natal, după generatia lui Blaga, D.D.Rosca, Liviu Rusu, dacă nu ar fi avut loc catastrofa comunismului postbelic! Dar omul e sub vremi si dl. Balotă, după ce fusese, din anul al patrulea de facultate, preparator la psihologie pe lîngă catedra lui Stefănescu-Goangă, a avut parte de slujbe pasagere la Cluj, apoi, din 1954, prin înaltă protectie a unui fost coleg de liceu, una la Bucuresti, de functionar - datorită poliglotiei sale - la un Centru de Documentare Medicală. I se acrise de Cluj, unde i se părea că se sufocă la propriu, sperînd că imensitatea Bucurestiului îi va da mai largi posibilităti de miscare. Gresea. Matca lui era în burgul Clujului, unde se găseau mai toti fostii membri ai Cercului literar de la Sibiu, printre care se prenumăra, si profesorii săi în frunte cu Blaga, pe care-l vizita în cămăruta de la Biblioteca universitară (unde căpătase o slujbă), denumită de poet si de ceilalti "bîrlogul lui Faust" (Era, desigur, pe vremea cînd poetul si cugetătorul traducea Faustul lui Goethe). Dar, ce-i drept, treptat, cerchjistii se stabilesc în Bucuresti (Cornel Regman, St. Augustin Doinas, I.D.Sîrbu, Ion Negoitescu, Dominic Stanca), încît aici părea a se recoagula vechea grupare literară, mai ales cînd poposea, în capitală, pentru cîteva frumoase zile, si Radu Stanca. Pierduseră nădejdea în renasterea Cercului, în conditiile date. Dar se căutau, avizi, unii pe altii, petreceau în discutii animate, îsi împărtăseau gîndurile, îmboldindu-se reciproc într-o atmosferă de frătietate camaraderească. Întîmplarea a făcut să-i cunosc pe atunci, pe unii dintre ei. Eram tînăr redactor la ESPLA din august 1955, unde, de prin 1956 sau 1957, a fost angajat dl. Cornel Regman, lucrînd amîndoi la redactia de critică literară. Aici venea, la două-trei zile odată, mult regretatul Ion Negoitescu, mereu îmbujorat în obraji si cu intrări timide (arunca, cumva, capul, prin usa întredeschisă) încît noi îl denumisem "lepus timidus". Uneori, apăreau si dl. Doinas, ca si I.D.Sîrbu, amîndoi redactori la nou-înfiintata revistă Teatru. Pe dl. Nicolae Balotă nu mi-a fost dat să-l cunosc pentru că, din nenorocire, la începutul lui ianuarie 1956, a fost arestat, ispăsind o recluziune (puscărie si domiciliu fortat) de nouă ani. Ne-am cunoscut mai tîrziu, prin 1967, pe culoarele acelei edituri, (de unde eu fusesem licentiat în martie 1959), cînd mi-a spus că i se pare că sînt prea tînăr pentru studii de sinteză culturalo-politică (în 1966 debutasem cu cartea Junimismul). Si asta o spunea d-sa care, încă la 30 de ani, era tobă de carte, gîndind matur, comparatist si cu vocatia sintezei! De atunci ne-am păstrat într-o colegialitate respectuoasă, mai tîrziu publicîndu-i la Editura Minerva vreo două cărti învătate, una dintre ele (Artele poetice ale secolului XX) reeditînd-o acum doi ani în consacrata colectie "Biblioteca pentru toti". Dar să revin la blestemata recluziune a d-lui Nicolae Balotă. În 1955, intoxicat de "spiritul Genevei" de atunci, se hotărăsc să redacteze un memoriu (împreună cu prietenii săi clujeni fratii Boilă, unul dintre acestia fiind actualul senator dl. Matei Boilă) care să fie trimis în străinătate. Au urmat conciliabule, fiecare a redactat un segment al memoriului. Dar pînă a fi încheiat si tradus aflaseră despre acesta si altii. Cu memoriul isprăvit, au fost sfătuiti să nu-l expedieze pentru că ar dăuna strădaniilor episcopilor greco-catolici care năzuiau să obtină, din partea autoritătilor, anumite drepturi pentru biserica lor. În consecintă, au distrus memoriul. Prea tîrziu. Securitatea aflase de el, arestîndu-i pe cei trei redactori.Gestul poate părea de o sublimă zădărnicie. Nu era. Pentru că exprima irepresibila nevoie de a comunica Occidentului destinul tragic al României în general si al Bisericii greco-catolice în special. Era o datorie înaltă de constiintă. Si ea trebuia mărturisită într-un document, chiar dacă lumea Occidentului nu mai putea, atunci, în 1955, interveni în imperiul tărilor din estul Europei, subjugate sovieticilor, din 1944-1945, cu acordul marilor puteri (SUA, Anglia) occidentale.
Ceea ce comunică autorul în însemnările sale din 1954-1955, completate cu acele completări ("remember") din anii nouăzeci este nespus de interesant. Interesant, mai întîi, pentru că ne dezvăluie preocupările unui tînăr cărturar în vremuri vrăjmase. Lecturile sale statornice, în cele mai variate - am mai spus-o - domenii ale umanioarelor sînt instructive si pilduitoare. Si e o lectură cu sistemă, petrecută în bibliotecă (cu precădere la Biblioteca Relatiilor cu Străinătatea, pe care si eu am frecventat-o prin acei ani si unde îl întîlneam pe Aderca citind pentru lucrarea sa despre Goethe, interzicînd, cu bătaia fermă a unui creion în masă, a celor mai nevinovate susoteli). Apoi semnificativă si, încă o dată, de un mare interes documentar pentru cunoasterea epocii e lumea mediilor frecventate de autor. Si nu neglijez a relata, mai întîi, cum se cuvine, întîlnirile cu Blaga si sentimentele încercate, atunci, de marele poet si filosof. Prin 1954-1955 Blaga era măgulit că i s-a încredintat traducerea Faust, semn că autoritătile comuniste îl iau în seamă, acordîndu-i atentie ("totusi au nevoie de mine", spunea el satisfăcut). În mai 1955 poetul era foarte multumit pentru că pe traducerea lui Faust i se plătise foarte mult, aproape exorbitant. Mărturisirea lui Ivascuk, prin anii 1980, în casa familiei Balotă de la Paris, că el ar fi avut misiunea de a-l concilia pe poet cu regimul comunist e, probabil, incontestabilă. Numai că, potrivit cărtii, din 1998, a d-lui Pavel Tugui Amurgul demiurgului (autorul acestei cărti a fost înalt demnitar la Sectia de propagandă a CC al PMR), tratative au fost purtate mai înainte cu Blaga (emisari au fost Miron Constantinescu odată si, apoi, chiar N. Ceausescu) si poetul s-a lăsat convins să colaboreze, stabilindu-se ca, după un articol în care să laude realizările regimului comunist (pe care l-a scris si publicat în Contemporanul), să i se publice, în reviste, apoi în volum, versurile inedite. Conventia a fost respectată de ambele părti si dacă poetul nu murea în 1961, cine stie cîte articole propagandistice (si de ce fel!) nu ar fi scris Blaga. De altfel, Negoitescu si chiar N. Balotă avuseseră prilejul, prin 1954, să rîdă amar de articolele lui Blaga inserate în - oroare! - chiar gazeta de perete a Bibliotecii universitare din Cluj. Tentatia poetului de a colabora cu regimul comunist se manifestase, deci, de timpuriu. Impresionant e portretul lui Vianu, realizat în urma unor vizite sau peripatetice discutii pe străzile din preajma casei cărturarului. Era mereu prudent si retractil, uimit de diversitatea lecturilor tînărului Balotă. Lui Negoitescu i-a comunicat opinia contrariată: "Pentru mine e un mister Balotă ăsta. E tînărul cel mai cultivat, cel mai savant din cîti cunosc... Nu stiu ce să cred despre el. Văd întrînsul uneori un credincios, un om de vocatie mistică, alteori o natură de artist, un literat cu gusturi si ele foarte variate, între clasic si extravagant". E un diagnostic, să recunoastem, destul de potrivit. Apar, apoi, cu siluetele stiute, Ion Chinezu (blamat de autorul jurnalului pentru antisemitismul său primitiv), Vladimir Streinu vizitat si la slujba sa de paznic la o stranie bibliotecă din parcul Herăstrău, Serban Cioculescu care la fiecare întîlnire îl numea pe Blaga "mistagogul de la Cluj", Mihai si Mariana Sora, Constantin (aici Costăchel) Toiu, grupul de tineri catolici care se întîlneau la biserica Saint Vincent de Paul (în care se relevă latinistul Hîncu), Pericle Martinescu, Pavel Chihaia si încă destui altii. Un loc special ocupă, în însemnările din jurnal, gruparea numită a uranistilor (homosexualii) "printre care Negoitescu (incontestabil, personajul principal al jurnalului, datorită prieteniei sale calde cu autorul), Stere Popescu, Mihai Rădulescu, Petru Comarnescu, Ovid Constantinescu. Unii, ca Negoitescu, îsi recunosteau conditia, cei mai multi (ca, de pildă, Comarnescu) o negau cu violentă. Dar tipologia lor (vezi pagina 250 în al doilea volum) e bine, cu finete surprinsă. Si le deplînge, justificat, starea de fapt. ("Căci erosul homoerotic este incomparabil mai obsedant decît al nostru, cel heteroerotic. Privită într-o anumită perspectivă, homosexualitatea este o fixatie, este o obsesie. De aceea, desi profund ăneseriosiă, uranistii cad extrem de usor pradă anxietătilor, adevărate obsesii thanatice"). Într-un loc, ca o completare din 1997, la o pagină din jurnal, autorul se explică, limpede, cum de nu a fost atras spre miscarea legionară (lucru recunoscut că s-a întîmplat cu Negoitescu sau Mihai Sora). Si motivează aceasta prin refuzul antisemitismului. Nu a fost sedus de amîndouă totalitarismele acestui secol si se bucură că educatia sa catolică religioasă l-a ferit de această năpastă. "Fascismul si comunismul departe de a constitui un apogeu al modernului, cum credeau si mai cred poate unii, sînt tentative de recreare a Evului Mediu". Îi judecă aspru pe legionari, în care nu vede o sectă mistică religioasă ci o grupare politică teroristă. Aceleasi negative aprecieri nutrea, în 1955, fată de Nae Ionescu si elevii săi deveniti legionari. "Generatia discipolilor lui Nae Ionescu (Eliade, Cioran, Noica etc.) a rămas la nivelul unui modernism agonic. ăProfetii negativiă, pe care nu i-au asimilat suficient pentru ca să nu se poată despărti de ei într-un mod fecund, le-au pecetluit soarta. Din păcate, poartă cu totii ăsemnul Fiareiă. Căci, înainte de toate, din motive filosofice, ei n-au putut să depăsească planul terorii istorice. Ca niste oameni atît de ădesteptiă să adoarmă sub privirea hipnotică a unui magician minor precum Nae Ionescu (ca să nu mai vorbim de fascinatia exercitată asupra lor de Codreanu) este greu de înteles. Cu atît mai putin pot întelege si mai putin admite atractia pe care miscarea legionară a exercitat-o asupra lor. Explicatia, nu însă si justificarea acestei adevărate trădări a clericilor spiritului, este de ordin filosofic (si mai profund încă, de ordin moral si religios). Erau epigonii tardivi ai unei filosofii de sfîrsit de veac. Discipoli amatori ai lui Hegel, imitatori întîrziati ai lui Nietzsche, schopenhauerieni dezabuzati, existentialistii unor ătrăiriă exaltate si vane, sinucigasii ce nu s-ar fi sinucis în veci, toti acesti pseudofilosofi s-au lăsat antrenati într-o aventură sîngeroasă care - dacă ar fi izbutit - i-ar fi lichidat pînă în cele din urmă fără nici o îndurare. O stim bine si din experienta fratilor lor inamici, a intelectualilor de stînga lichidati de cei pe care i-au slujit... Căci, să nu mi se vorbească despre ăortodoxiaă lui Nae Ionescu, despre ămistica legionară, despre stiinta religiei (reală, dar numai ca stiintă, nu ca sursă de existentă) la Eliade. Lipsitii acestia de credintă au căutat sacrul în sfera politicului (sau în cel mai bun caz în sfera unei stiinte a religie). Si, ceea ce este ai rău, au crezut că l-au găsit. S-au închinat Fiarei".
Jurnalul d-lui Nicolae Balotă, tulburător, e o lectură cuceritoare, pe care o recomand, călduros, cu stăruintă.