Istoria Primului Război Mondial, mai exact, perioada lui cea mai tristă pentru noi, a refugiului autorităţilor în Capitala Moldovei şi a tratativelor de armistiţiu şi de pace cu Puterile Centrale, se îmbogăţeşte cu însemnările până acum inedite (Fapte şi impresii zilnice - 1917-1918) ale lui Gheorghe Gh. Mârzescu. Spre deosebire de memoriile lui I. G. Duca sau Constantin Argetoianu, acestea, recent publicate la Editura Curtea Veche, de către talentatul prozator Ioan Lăcustă, prezintă calitatea înregistrării evenimentelor chiar în cursul desfăşurării lor, eliminând riscul unor deformări, fireşte involuntare, ce pot surveni într-un text redactat post-festum, uneori la o distanţă considerabilă în timp de la consumarea faptelor. De aici, un plus de autenticitate şi o valoare documentară sporită, în care comentariul este adesea în genul buletinelor de ştiri, fără un relief al expresiei decât cu totul întâmplător.

Gheorghe Gh. Mârzescu (1876-1926) a fost fruntaş al Partidului Naţional Liberal. în decembrie 1916 a intrat în guvernul I. I. C. Brătianu, fiind numit ministru al Agriculturii şi Domeniilor. Mai târziu, în 1924, ca ministru al Justiţiei, a iniţiat mai multe legi prin care se interziceau activităţile atentând la siguranţa statului, astfel încât a scos în afara legalităţii Partidul Comunist Român, agent al Moscovei. Acesta urmărea schimbarea ordinii sociale şi dezmembrarea ţării, care abia îşi realizase idealul de unitate naţională, cu mari sacrificii de sânge.

Gh. Gh. M. (îi vom prescurta numele pentru economie de spaţiu) îşi notează discontinuu "faptele şi impresiile zilnice" de-a lungul a mai puţin de un an, din mai 1917 până în martie 1918. Multe lucruri sunt cunoscute: retragerea de pe front a armatei ruse, în scurtă vreme bolşevizată, mizeria, tifosul exantematic, dureroasa Pace de la Buftea etc., dar autorul jurnalului are meritul de a le privi de aproape, cu un ochi atent şi din interiorul cercului de putere (guvern, parlament, Curtea Regală). După ocuparea Bucureştiului şi a Munteniei de către armatele Puterilor Centrale, era ameninţată şi Moldova, unde se refugiaseră autorităţile. Se punea problema "strămutării suveranităţii Statului în Rusia, la Cherson". Ca ministru, Gh. Gh. M. fusese numit şeful Comisiei de evacuare, urmând să asigure vagoane şi locuri pentru parlamentari, lucru aproape imposibil întrucât aceştia, împreună cu familiile, reprezentau un număr destul de mare. Personal, se pronunţa categoric împotriva pribegiei în Rusia: "Doresc şi aici ca atâta vreme cât vom stăpâni un metru de pământ din teritoriul acestei ţări, Regele, guvernul şi parlamentul să nu-l părăsească." Şi într-adevăr, cu unele excepţii, nu l-au părăsit.

Autorul descrie harababura în ocuparea vagoanelor de către cei care totuşi au hotărât să plece, debandada rusească, bolşevizarea armatei, refuzul soldaţilor de a mai lupta, actele lor de barbarie, devastarea şi incendierea satelor în timpul retragerii. Molima comunistă se extinde rapid. "Bolşeviştii" (aşa îi numeşte Gh. Gh. M.) intenţionează a pune mâna pe Basarabia pe care au declarat-o independentă sub numele de ŤMoldovať. Ei urmăresc detronarea Regelui, arestarea guvernului şi proclamarea republicii cu Racovski, personaj asupra căruia autorul îşi îndreaptă atenţia cu anume insistenţă. Arestat la Iaşi, va fi eliberat de trupele ruseşti, "care manifestau de 1 mai cu drapelul roşu". Din sursă germană s-a aflat că "este agent german şi că ar fi primit bani de la nemţi". Agitator, de origine bulgar, susţinea intrarea României într-o confederaţie balcanică.

În acelaşi timp, Gh. Gh. M. îşi aţintea privirile asupra evenimentelor din Rusia. La Petrograd, Maximaliştii (bolşevicii) ocupă Palatul de iarnă, membrii guvernului sunt arestaţi şi ţinuţi în faimoasa închisoare Petropavlovsk. "Lenin, cunoscutul agent german" ia puterea. El propune armistiţiu pe toate fronturile pentru a pregăti pacea. "Revoluţia maximalistă, crede şi G h. Gh. M., a fost pregătită de germani, pentru a-i rupe pe ruşi de Aliaţi." Mai corect spus, a fost ajutată, impulsionată, fondul fiind, cum se ştie, preexistent.

După armistiţiul ruso-german de la Brest-Litovsk (22 nov./3 dec. 1917), guvernul român îşi punea problema propriului armistiţiu. Ionel Brătianu care continuă să rămână ferm alături de Aliaţi e hotărât să nu participe, considerându-l o "capitulare deghizată". Au loc aprinse discuţii politice contradictorii. Dat fiind faptul că ne aflam din toate părţile înconjuraţi de inamici, generalii se pronunţă pentru pace, în timp ce Take Ionescu, precum Brătianu, crede că ar fi un act de trădare în primul rând faţă de Franţa. Gh. Gh. M. caracterizează momentul ca "cea mai tristă situaţie în care s-a găsit vreodată ţara". La Consiliul de la Palat, Regele, deprimat, "în mai multe rânduri a avut lacrimi în ochi, Brătianu, de asemeni." Ministrul nostru la Petrograd G. Diamandi e arestat împotriva uzanţelor diplomatice internaţionale, dar curând a fost eliberat. "Maximaliştii... nu mai primesc pe reprezentanţii României şi declară intangibil tezaurul Băncii Naţionale de la Moscova pe care-l vor pune numai la dispoziţia poporului român". (S-a văzut cum şi-au respectat cuvântul! Printr-o veritabilă confiscare.)

Take Ionescu opinând pentru politica de rezistenţă, se gândea la plecarea într-un fel de exil a Regelui şi a guvernului. Cu o mare demnitate, Ferdinand respinge ideea: "...dacă ar părăsi ţara, ar simţi că se sapă un şanţ adânc între el şi ţară şi armată. El rămâne în mijlocul armatei."

După armistiţiul ruşilor de la Brest-Litovsk, Brătianu îşi dă demisia şi se formează un guvern Averescu. Acesta începe preliminariile de pace de la Buftea. Condiţiile pe care ni le pun austro-germanii sunt extrem de dure: cedarea Dobrogei, a unor trecători în lanţul Carpaţilor, concesionarea petrolului. Spre a se obţine o pace cât de cât mai favorabilă, Brătianu propune un guvern în frunte cu filo-germanul Alexandru Marghiloman. El crede că o pace fără Dobrogea e deplorabilă şi nu se poate semna. întrucât susţinătorii rezistenţei n-au câştig de cauză, Regele e nevoit să fie de acord cu amintitele condiţii împovărătoare, precizând că "tratativele de pace nu înseamnă şi încheierea păcii".

între timp, în ţară, continuă luptele cu bolşevicii, care creează dezordine şi se dedau chiar la acte de agresiune. Gh. Gh. M. observă cu pătrundere şi parcă premonitoriu că "primejdia bolşevismului e mai mare deşcâtţ aceea a păcii. Ea ameninţă Coroana, forma de guvernământ, ordinea politică şi socială, dezvoltarea economică şi intelectuală a ţării".

Singurul fapt îmbucurător este trezirea la viaţă a Basarabiei, care se declară autonomă în nov. 1917, sub numele de Republica Democrată Moldovenească. Dar lucrurile nu se liniştesc, existenţa tinerei republici fiind grav ameninţată. Sfatul }ării solicită ajutorul României şi trupele noastre intră în Basarabia în ianuarie 1918. Au loc mai multe confruntări cu bolşevicii, ucrainenii şi cazacii. Spre a se elimina ideea de armată ocupantă, generalul Prezan semnează un comunicat în care ţine să precizeze: "Se garantează că oştile române nu vin cu vrăjmăşie şi cu spirit de cucerire, ci pentru restabilirea ordinii, fără a lovi în drepturile şi libertăţile câştigate prin revoluţie, fără nici o pornire împotriva vreunei naţionalităţi sau religii." La 24 ianuarie 1918, Basarabia îşi proclamă independenţa în afara Federaţiei Ruse. Deşi concis, diaristul descrie, şi el emoţionat, entuziasmul popular: "...a fost o mare serbare pe strade. Sărutându-se românii între ei, Brătianu (generalul comandant al trupelor române (n.m.) plângea la telefon de bucurie." Curând, la 27-28 martie, Sfatul Ţării hotărăşte unirea provinciei dintre Prut şi Nistru cu România.

Nu voi subscrie opinia prea categorică a editorului Ioan Lăcustă că Gh. Gh. M., în însemnările sale, se relevă "un memorialist înzestrat cu harul narativ", că în fragmentele autobiografice ar fi un povestitor "în buna tradiţie a unor N. Gane, Radu Rosetti, C. Hogaş sau chiar M. Sadoveanu. Să observăm că autorul relatează în genere fapte brute, ca ştirile de ziar, despre multe şedinţe de guvern şi de la Palatul regal şi talentul lui, cât este, se manifestă sporadic. într-adevăr, în Amintirile din copilărie sunt de reţinut unele pagini ca acelea consacrate drumului de la Tg. Ocna la Slănic, în care evocă hanul, pe birjarul Ioil, cu landoul său "tras pe patru cai mărunţi, cu talăngi la gât." Apare şi câte un portret, ca, de exemplu, al lui D. Ollănescu-Ascanio, diplomatul solemn şi protocolar. Dar în jurnalul său politic n-am prea remarcat calităţi literare, în afară de un moment mai reliefat, unde ironia atestă o anume predispoziţie spre caricatură: De ziua principelui Carol, adunaţi în biserică, "miniştrii plesnesc în redingote şi Conţescu în frac, încărcat cu decoraţii de la gât până la splină". La Palat, "Şirele spinărilor domnilor miniştri se încovoaie ca nişte săbii". Oricât am aprecia "firul epic" al expunerii totuşi gazetăreşti, suntem departe de Hogaş şi de Sadoveanu. însemnările lui Gh. Gh. M. se constituie ca un document excepţional, valoarea literară fiind minimă, după opinia mea.

Un cuvânt ar trebui spus despre prezenţa scriitorilor în Fapte şi impresii zilnice. Autorul notează în august 1917 că i-a aprobat lui Delavrancea "de la Cotnari 40 deca de vin", lăsându-ne să subînţelegem propensiunea bahică a marelui orator. Vorbeşte apoi despre colaborarea lui N. D. Cocea cu bolşevicii, în speranţa că va fi ministru într-un eventual guvern Racovski. Autorităţile române îl pun sub urmărire. E semnalată şi eliberarea lui

G. Topîrceanu la 5 febr. 1918 din prizonieratul în Bulgaria, datorită intervenţiei lui C. Stere. Figura cea mai antipatică diaristului este Duiliu Zamfirescu. Numit comisar al guvernului, (Averescu în Basarabia) Gh. Gh. M, e convins că "va compromite chestiunea". Mai târziu, vine ştirea că atitudinea arogantă a fostului diplomat "ne produce nemulţumiri; cheamă cu degetul pe primul ministru, nu se cam împacă basarabenii cu ciocoii". Foarte posibil ca memorialistul să aibă dreptate, nu ştim decât în linii mari care a fost activitatea lui Duiliu Zamfirescu în Basarabia, dar el a publicat la întoarcere o suită de articole de tot interesul, înfăţişând nuanţat şi în cunoştinţă de cauză situaţia politică şi economică de acolo şi cu simpatie faţă de fraţii basarabeni.

Ediţia realizată de Ioan Lăcustă e însoţită de un aparat de note, foarte nutrite documentar, şi de o bogată bibliografie. Când vine vorba de text, d-sa face o afirmaţie de-a dreptul deconcertantă: "Nu am veleităţi şi nici aptitudini de editor de texte şi îngrijitor de ediţie. Vocaţia mea, câtă este, cred că rămâne proza, ficţiunea". Dacă e aşa (şi suntem siliţi să constatăm că aşa este), ne întrebăm de ce s-a mai angajat într-o asemenea lucrare. Şi rezultatul se vede imediat. în publicarea unui jurnal inedit, Ioan Lăcustă crede că poate folosi ficţiunea acolo unde textul se prezintă lacunar, mai exact, să colaboreze cu autorul. întrucât nu s-au găsit însemnările lui Gh. Gh. M. din iunie şi septembrie 1917, Ioan Lăcustă suplineşte aceste absenţe cu o inoportună reconstituire, compulsând ştiri din ziare. îmi pare rău pentru documentarea solidă a editorului, pentru pasiunea lui de istorie, dar imixtiunea în textul unui autor este o gravă eroare. în editarea scriitorilor din trecut, aşa ceva nu se poate admite. O reconstituire în care intră "ficţiunea documentară", cum zice d-sa, proprie unui roman istoric, de exemplu, nu are nimic de-a face cu o ediţie "canonică". Filologului asemenea procedeu inadecvat îi provoacă dubii asupra autenticităţii textului şi încă a unuia valoros în atâtea privinţe.