Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Un înger rebel de Gheorghe Grigurcu


Deci nu Oase de sepie precum Eugenio Montale, ci Oase de înger. Numai că Nicolae Tzone e un înger rebel prin superbie, printr-un narcisism grefat pe un sine hipertrofic, ofensiv, gata a sfîsia toate convenienţele, a depăşi toate opreliştile.

Candoarea prezumată se supralicitează pînă la un spectacol al grandorii. Voind parcă a răzbuna resignarea mioritică, poetul nu şovăie a opera dezinvolt cu noţiunea de geniu, deplîngînd „alergia la genii" a poporului român: „desfid pe oricine crede că poate scrie poezie exponenţială în afara competiţiei cu toţi poeţii lumii care au existat pînă la el". Inocenţă, trucaj, extraordinară conştiinţă de sine? Practica avangardei de la care se revendică d-sa le include pe toate, cu riscul asumat ca nonconformismul să fie calificat drept „obraznic". Oricum, e o semnificativă poziţionare în răspăr cu „modestia" pentru care ar opta poetul tradiţional, obişnuit a o căra „la pachet", spre a „servi cîte-o feliuţă-două în văzul publicului". Energia imaginativă a avangardei se trage astfel, încă o dată, într-o postură programatică, într-un crez ce devine figură lirică. Întocmai ca unii mari actori care trec cu cea mai mare uşurinţă de la naturaleţea conversaţiei la postura scenică, Nicolae Tzone leagă direct mărturisirea doctrinară de textul poetic. Aproape în orice loc, acesta probează bravada scumpă inimii sale, hiperbola eului devenită un „punct de onoare" al creaţiei. De remarcat că bardul e totuşi mereu infuzat de conştiinţa sa de înger căzut. Spre deosebire însă de autorii ce şi-o înfăţişează la modul unei frămîntări, a unei crize, d-sa e stăpînit de simţămîntul unei vitalităţi radioase, răscumpărătoare. O copleşitoare jovialitate se înfăţişează în imaginile sacrilegiului, sustrase astfel accepţiei lor agresive, atrase într-un cîmp al ludicului ce ne aminteşte carnavalescul medieval, investigat de M.Bahtin:

„Am scris acest poem am murit/ să scriu că am fost foarte tînăr cîndva şi că am mîncat atît cît am trăit / poezie pe pîine poezie pe pietre poezie pe ape / să scriu că dumnezeu m-a jupuit pur şi simplu de pielea de pe cap / şi de pielea de pe coapse şi de pe coaste pe care mi-am scris poeziile şi mi le-a furat/ să scriu chiar şi despre faptul că dumnezeu mi-a smuls pînă şi maţele / pe care cînd pielea mi s-a sfîrşit am continuat să-mi scriu poeziile şi pe acestea mi le-a furat / să scriu că talpa piciorului meu este acoperită în întregime de poeme scrise / de mama şi de tata chiar în seara cînd m-au conceput/ să scriu că eu singur am inventat ploaia în adolescenţa mea într-o după-amiază / de vară în care adormind cu capul rostogolit în iarbă am visat că plîng / să scriu că eu am fost primul om pe care iisus christos l-a văzut plîngînd pe pămînt / să scriu nu în ultimul rînd că tot iisus mi-a şters cu mîinile lui albe / cele mai albe şi mai frumoase mîini pe care le-am văzut odată / ochii şi obrazul de lacrimi/ de atunci din acea zi ori de cîte ori am simţit că-mi vine să plîng / am ştiut că de fapt vine încurajat de iisus scrisul în mine / şi am scris şi scriu şi-mi sărut scrisul cu buzele şi cu oasele şi-mi pun scrisul/ jur împrejur de mine însumi ca un sicriu binecuvîntat sicriu în care/ să pot cu drag în orice clipă să mor ori să înviez să scriu încă un poem/ pe urmă iarăşi şi iarăşi şi iarăşi şi iarăşi şi iarăşi şi iarăşi şi iarăşi să mor// hai să scriu ce am de scris direct pe oasele tari ale frunţii şi pe oasele moi ale cefii / dar nu pe dinafara ci pe dinlăuntrul oaselor frunţii mele / şi pe dinlăuntrul oaselor cefei mele". Sau cu un adaos de violenţă ambiguă: „cînd prinzi de chică lumina ia-o imediat în dinţi şi ciuguleşte-o de miresme pînă la sînge / cînd prinzi de chică întunericul ia-l imediat în dinţi şi ciuguleşte-l de miresme pînă la sînge / cînd prinzi de chică şi viaţa şi mai ales moartea ia-le imediat în dinţi / şi ciuguleşte-le de miresme pînă la sînge / altminteri cînd te muşcă versul chiar de limbă ca să nu zic chiar de inimă / nu te sfii să te sinucizi nicolae tu rege de lux al oaselor tale".

O irepresibilă inocenţă transpare însă atunci cînd poetul declară că un înger respiră în locul său, că organele trupului său sunt îngeri etc. Dovadă că Nicolae Tzone se desparte de ipostaza d-sale primară, edenică, nu prin blasfemie ci printr-o jocularitate întinsă, e drept, pînă la extrem, precum un elastic ce poate plesni în orice clipă şi care în realitate rămîne intact.

Nicolae Tzone, Oase de înger new yorkbucureşti, o carte desenată de Maxim Dumitraş, Editura Vinea, 2009, 246 pag.