Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Un impas al lovinescianismului? (II) de Gheorghe Grigurcu


Această repudiere a esteticului, în critica românească a prezentului, nu este totuşi, în pofida alonjei sale erudite şi suficienţei retorice, decît un aspect ex-centric, marginal. Căci majoritatea criticilor din toate generaţiile, de la I. Negoiţescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Cornel Regman, Ştefan Aug. Doinaş, Mircea Zaciu, Barbu Cioculescu pînă la Nicolae Manolescu, Mircea Martin, G. Dimisianu, Alex. Ştefănescu, Ion Pop, Petru Poantă, Cornel Ungureanu, Dan C. Mihăilescu, Laurenţiu Ulici, Dan Cristea, Al. Dobrescu (şi pînă la cei de care multe au ajuns a ne despărţi, precum Eugen Simion, Valeriu Cristea, Mircea Iorgulescu) şi de la Al. Cistelecan, Ion Bogdan Lefter, Cornel Moraru, Octavian Soviany pînă la Laszlo Alexandru, Radu Voinescu, Luminiţa Marcu cultivă o critică ,,tradiţională", de recepţie estetică şi cu o scriitură ,,stilistică", fără a expulza metafora, efectul cuvîntului exact în calofilia sa semnificantă. Nu e o critică aservită, într-o manieră indignă, scriitorilor, aşa cum s-a pretins cu o rea voinţă patentă (e la mijloc un delir al ,,impersonalizării", al ,,obiectivităţii", deoarece ne-am putea închipui oare o critică ce s-ar ocupa de altceva decît, în primă sau în ultimă instanţă, de productele scriitorilor abhoraţi în principiu?!), şi nici un atentat împotriva teoriei, aşa cum s-a susţinut cu o falsă panică, deoarece se află în chestiune planuri distincte, care nu s-ar putea anula unul pe celălalt şi nici nu s-ar putea rîndui, rezonabil, într-o ierarhie axiologică! O serie de eseişti, de la Al. Paleologu, N. Steinhardt, Alexandru George la Virgil Nemoianu, combat excesele teoriei. Rădăcina maiorescian-lovinesciană e încă viguroasă, dînd roade la nivelul fiecărei serii biologice, din cele ce alcătuiesc succesiv critica românească. Se cuvine însă relevată explicaţia - suficient de generală, mai precis, contextuală - a împotrivirii la estetic, socotit, după sintagma ironică a lui Nicolae Manolescu, ,,inamicul public numărul unu". E o împotrivire numai uneori servită de un aparat doctrinar, precum la dl Adrian Marino, alte dăţi difuză, transpusă într-o mentalitate ce se vădeşte mai mult în reacţiile sale piezişe decît în formule ale conştientizării, ce şi-ar asuma un risc polemic. Pe de o parte, această ,,ostilitate implacabilă", această ,,teamă faţă de artă şi literatură", pe care le înregistrează şi Virgil Nemoianu (Iubirea şi ura faţă de formalismul estetic: cîteva argumente, în Steaua, nr. 3/2001), răsfrîng, în epoca noastră, atitudinea regimurilor totalitare, care ţintesc a-şi supune creaţia, a o înhăma la carul funcţionalităţii propagandistice. Gratuitatea, lipsa de utilitate imediată, ludicul, fantezia, ironia trezesc suspiciunea unor diriguitori obişnuiţi a planifica, a organiza, a disciplina tot ce ţine de existenţa colectivităţii ca şi a individului. Pe de altă parte, aversiunea faţă de artă oglindeşte pragmatismul, deci latura joasă, filistină, a societăţilor deschise, capitaliste, în care arta care nu e ,,de consum" indispune prin profitul material redus, dacă nu chiar nul ce-l atrage. Astfel ,,socialismul real" şi economia de piaţă îşi dau mîna în aspiraţia lor spre o producţie (mai mult ori mai puţin artistică) dirijată, tendenţioasă, ,,profitabilă". Nu întîmplător, teoreticianul ce-l minimalizează pe E. Lovinescu exultă în speţă la ideea unei societăţi civilizate într-o perspectivă iluministă, exclusiv laică şi raţionalistă, ostentativ atent la indicii ,,progresului" material... Esteticul e demonizat în temeiul unui materialism funciar, ce respinge toate formele de transcendenţă (arta fiind şi ea, în felul său, o transcendenţă!), făcîndu-se a nu vedea marea, ireductibila sa complexitate, care include, aşa cum democraţiile generează propria lor negaţie politică, şi virtualităţile autocontestării sale, sub chipul unor ,,anti": ,,este deja evident că aversiunea şi teama faţă de formalismul estetic derivă (...) din aversiunea şi teama de complexitate. Marele inamic al celor care persecută formalismul estetic este antireducţionismul (...). Prin natura sa, scriitura estetică încorporează complexitate şi multiplicitate, "supradeterminare", multidimensionalitate, o dialectică a armoniei şi a contradictoriului, coexistenţa aversiunii faţă de frumuseţe şi a plăcerii, derivate din idealul de frumuseţe. Integralitatea monolitică, logica rigidă, consecvenţa absolută, omogenitatea, şi toate celelalte de acest gen, nu vor putea niciodată să accepte maniera în care formalismul estetic le subminează, prin simplul fapt că există" (V. Nemoianu, care numeşte esteticul, cu prudenţă, aşa cum procedează şi critica americană, ,,formalism estetic", dar nu mai puţin îi ia apărarea cu argumente à la page, anevoie de combătut).

De unde reiese obligaţia noastră de-a ieşi iarăşi în arenă în rol de combatanţi spre a mînui conceptele lovinesciene în favoarea esteticului ameninţat atît sub unghiul unui ethos în suferinţă, într-o vreme a versatilităţii şi a tranzacţiilor de conştiinţă prin excelenţă, cît şi sub cel al semnificaţiei sale specifice, care nu poate fi eliminată de nici un soi de edict teoretizant, nici măcar din cîmpul criticii literare, fără riscul ca aceasta să-şi uite menirea ori să sucombe. Propoziţiile lui E. Lovinescu ne pot iarăşi călăuzi: ,,Întreaga critică actuală este (...) estetică, adică maioresciană. Nu ajunge însă de "a fi"; îi trebuie să aibă şi conştiinţa poziţiei sale culturale şi a obligaţiei ce i-o impune, într-un moment istoric atît de neprielnic... Faţă de rezerva şi chiar de acţiunea violentă a publicisticii de ieri sau faţă de o literatură abătută de la linia normală a evoluţiei artistice, criticilor noştri le incumbă datoria unei atitudini militante, bărbăteşti". Azi, ca şi ieri.


P.S. În prezentarea, de altminteri amabilă, pentru care-i exprim mulţumiri, făcute numărului dintîi al revistei Columna, în Contemporanul-Ideea europeană, nr. 42/noiembrie 2001, Ioana Şişcu se arată în dezacord cu o afirmaţie a noastră, din textul intitulat Precizare: ,,Chiar supusă criticii, pasibilă de discuţii din toate direcţiile, Monica Lovinescu rămîne, alături de Virgil Ierunca, un "deget de lumină", precum în perioada interbelică E. Lovinescu, ce indica prin această celebră sintagmă însemnătatea lui Titu Maiorescu". Se interoghează cu politeţe autoarea notei: ,,Respectăm opinia d-lui Grigurcu, desigur. Şi totuşi, ne întrebăm: oare poate fi comparată d-na Monica Lovinescu, ce-a fost, în primul rînd, un excelent cronicar de radio, cu ilustrul său Tată, criticul Eugen Lovinescu? Nu este, oare, lipsită de măsură această comparaţie?". Evident, opera Monicăi Lovinescu n-are anvergura cantitativă şi aura fondatoare a celei semnate de părintele d-sale. Dar în noile circumstanţe istorice, ea îi continuă semnificaţia, o adaptează cretor, o trece într-o altă etapă, fiind - nu ne jenăm de comparaţia pe care am împrumutat-o din E. Lovinescu - ,,un deget de lumină", cel mai relevant asemenea ,,deget" în pe cît de lunga pe atît de întunecata perioadă totalitară, cu iradieri ce n-ar putea fi neglijate pînă-n clipa de faţă, înecată în groasa pîclă postideologică. Nimeni nu a ilustrat cu o mai mare claritate şi intensitate decît Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca acea ,,est-etică", frecvent persiflată tocmai pentru că e necesară dreptei noastre conştiinţe critice şi în genere morale, atîta cîtă s-a păstrat, atîta cîtă rămîne înscrisă presant în al nostru ,,orizont de aşteptare". Nu extensia cantitativă a operei ori bogăţia speculativă şi aplicativă a articulaţiilor ei contează în primul rînd (T. Maiorescu are o operă şi mai restrînsă, compusă, vai, spre scandalizarea posibilă a domnului Adrian Marino, nu din vaste ,,sinteze" şi enciclopedii, ci din eseuri, ,,foiletoane", polemici, discursuri, note, scrisori), ci importanţa sa într-o epocă, rolul pe care-l joacă în orientarea acesteia. Cu toate că nu e cu neputinţă să fim corectaţi de posteritate, ne îngăduim a susţine în continuare că ,,est-etica" se înfăţişează ca o verigă majoră în lanţul de etape istorice ale criticii româneşti, alături de contribuţiile adînc modelatoare ale lui T. Maiorescu şi E. Lovinescu.