Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Un hacker intelectual de Daniel Cristea-Enache


Există în spaţiul literelor noastre o sumă de complicităţi, aranjamente şi reciprocităţi avantajoase, prin care exercitarea salubră a spiritului critic este deopotrivă mimată şi subminată. Pentru un cititor avizat, care cunoaşte culisele, o bună parte din cronicile, studiile, bursele şi premiile recompensând ,valoarea" sunt întru totul previzibile; şi aceasta fiindcă numărăm deocamdată relativ puţini comentatori care nu se lasă influenţaţi, în opţiunile lor, de elemente şi aspecte extraestetice. Un analist literar profesionist recunoaşte şi apără gratuitatea artei, ferind-o şi ferindu-se el însuşi de ingerinţe ale politicului, socialului, comercialului strident, pornografiei. Un critic închipuit sau slab sau laş va fi atent, dimpotrivă, la cântecele diferitelor sirene, făcând urechea pâlnie pentru a nu rata vreo oportunitate. După un timp, se trage linie, se adună şi se scade: criticii adevăraţi rămân în cursă, pseudocriticii dispar în peisaj.

Vremea bilanţului şi a culegerii (în ambele sensuri: editorial şi gospodăresc-simbolic) a venit şi pentru Alexandru Muşina, membru de frunte al generaţiei '80, din care totuşi şi-a dat acum câţiva ani demisia (!), împreună cu Al. Cistelecan. Scrisorile unui fazan, cu subtitlul Epistolarul de la Olăneşti, reuneşte scrisorile deschise trimise de fostul ,optzecist" colegului său de disidenţă, precum şi unui destinatar la fel de apropiat, criticul Virgil Podoabă. Un poet şi doi critici, aşadar, un poet care a scris câteva cărţi de eseuri şi care ştie să facă din spaţiul lax al epistolei un teren ideal de exprimare. Este drept că acest epistolar e unul, aşa zicând, unilateral. Criticii nu-i răspund poetului, după cum regretatul Lucian Raicu n-a răspuns nici uneia dintre scrisorile înflăcărate (strânse şi ele, ulterior, într-un volum) ale lui Emil Brumaru. Dar această aparentă non-comunicare serveşte devoalării emitentului, ca şi retoricii sale uşor plângăreţe, de om neînţeles şi singur, ,fazan" captiv într-o colivie provincială. Dacă ar fi avut feed-back, scrisorile lui Alexandru Muşina ar fi fost parte a unui întreg, iar autorul lor - unul dintre conlocutori. Astfel însă, i se dă prilejul de a ocupa prim-planul şi de a merge pe propriile urme, vorbind numai despre subiectele care-l interesează şi adâncind temele pe care le consideră importante.

Paginile, excelent scrise, conturează profilul temperamental al autorului şi fişa de temperatură a societăţii în care trăieşte. Scriitorul nu-mi apare deloc ca un loser veritabil, specialist în autocompătimiri. Este proprietar de editură şi profesor universitar, om cu amici literari, discipoli şi studenţi; ţine cursuri de scriere creatoare şi a ,moşit" ori ,năşit" nu puţini membri ai tinerei generaţii (de la Caius Dobrescu şi Ciprian Şiulea la fraţii basarabeni Vakulovski). Una dintre problemele cu care se confruntă este chiar această multiplă specializare ce-l proiectează uneori în plin conflict de interese. Mai mulţi colaboratori ai Editurii Aula întrerup indignaţi relaţiile cu directorul acesteia, nevoind să facă distincţie între editorul Muşina şi scriitorul cu acelaşi nume. Primul publică volume într-un regim al economiei de piaţă şi încheie contracte cu diverşi autori; al doilea este el însuşi autor şi îşi îngăduie prezervarea tuturor libertăţilor sale critice şi creatoare. ,Cămaşa de forţă" a editorului este atât de strâmtă, încât numai patul procustian al criticului care lucrează şi ca PR o întrece în inconfort: ,Cel mai periculos pentru mine, acum, e că risc să-mi pierd colaboratorii de la editură. Dacă n-aş fi editor, lucrurile ar fi suportabile. Editorul (neguţătorul, că tot vorbeam despre el într-o scrisoare anterioară) e, trebuie să fie maleabil, o persoană Ťfără oaseť, un contorsionist. Dar unul şters, cameleonic, mai exact spus, care n-are identitate. Nu una exterioară, oricum; eventual una doar Ťinterioarăť. (...) editorul e, trebuie să fie, în spaţiul public, cineva aproape anonim, fără personalitate, un fel de valet, de majordom. Or eu, în scrisori, eram, sunt exact pe dos. Spun şi spun şi spun şi spun (aproape) fără să mă cenzurez. În mlaştina socio-intelectuală de azi, tulbur apele, fac valuri. Or, în apele cu valuri nu cresc nuferi (sentenţă de tip oriental: las viitorimii plăcerea să o descifreze)." (pp. 146-147).

În acest mod tranzitiv, fără generalizări comode şi aluzii greu de înţeles, sunt scrise epistolele de la Olăneşti, diferenţiate (stilistic şi tematic) şi în funcţie de cel căruia îi sunt destinate. Scrisorile către ,Cis" sunt mai bârfitoare şi mai picante, autorul punând sub lupă moravurile lumii literare şi prezentându-şi adversarii în lumina faptelor, nu a teoriilor susţinute. El ironizează acid ,opinia publică particulară", curajul comic al celor care-şi exprimă opiniile în conversaţii private, neavând curajul de a le trece pe hârtie şi a le tipări. Să mă stric cu X sau cu Y? Mai bine nu. E şi aceasta o formă, nu mai puţin dizgraţioasă, a complicităţilor despre care vorbeam anterior. Ceea ce credem nu se suprapune cu ceea ce scriem. Diplomaţi de Dâmboviţa sau de Mureş, suntem solidari la telefon ori pe culoarele Facultăţii; şi preocupaţi de cu totul alte teme în coloanele gazetei. Şi invers: vituperăm oral împotriva unei personulităţi agasante, dar până la publicarea acestor opiniuni fermitatea noastră slăbeşte, se diminuează, se transformă în altceva. Cu riscurile de rigoare, Alexandru Muşina îşi propune, explicit, ,translatarea, trecerea în spaţiul public (publicarea în ŤVatrať mai ales) de opinii, informaţii, sujeturi care preocupă pe toată lumea, sunt discutate pe larg, dar en privé" (p. 72). Şi astfel, elementele de bârfă devin posibile elemente de discuţie. Epistolele către ,cher Virgil" caută un ton mai grav, expeditorul abordând teme complexe şi conexe, pentru a le diseca metodic. Fără a-şi reprima ironia la adresa ,experienţei revelatoare" a criticului, Alexandru Muşina se comportă faţă de acesta ca un învăţăcel dornic să-l impresioneze pe magistru. Tăcerea lui Cis este complice, cea a lui Podoabă pare enigmatică.

Unul dintre subiectele care vin şi revin, obsesiv, în scrisul autorului este cel al marginalităţii provinciale. Fragmente savuroase sunt dedicate veleitarilor şi ,analfabeţilor lirici" din provincie, acelor guru locali care susţin tinere poete în schimbul farmecelor feminine, sau competitorilor la un concurs iniţiat de ,Vatra": Amantul/ amanta anului 2000. În epoca Marelui Vibrator, Alexandru Muşina se amuză şi ne amuză teribil cu sublinierea mentalităţii premoderne a unor oameni, în fond, de un cuminte tradiţionalism, ameţiţi cu serul postmodern. Sunt lucruri care se poartă, haine şi atitudini trendy, dar care multora le vin într-un mod înduioşător. Provincia îngroaşă tuşele acestui contrast, dar nici Bucurescii culturali nu stau prea comod în scrisorile cu ghimpi ale eseistului editor, universitar şi poet. Unii sunt provinciali în raport cu capitala României, ceilalţi sunt marginali faţă de capitalele artistice ale lumii de azi: ,O mentalitate de margine resentimentară, obidită, pe care - la un alt nivel şi cu un alt orizont de referinţă - o regăsim şi la... Bucureşti. Doar că bieţii bucureşteni sunt Ťoprimaţiť & ignoraţi de parizieni, de new-yorkezi. Degeaba se agită să le arate că şi noi suntem textualişti, şi noi scriem postmodern... ei (Ťcentraliiť) zâmbesc politicos şi zic: ŤCe simpatic, ce interesant, există şi un textualism român? E posibil şi un postmodernism românesc? How nice.ť (...) Cum să-i concureze clujenii pe bucureşteni, când sistemul lor de referinţă, al clujenilor, sunt (maximum) expresioniştii începutului de secol, iar cel al bucureştenilor sunt beatnicii anilor '50. Dar - mai departe - cum să Ťle rupi gurať occidentalilor, în 2001, cu Ginsberg, Corso, Kerouak, Burroughs reciclaţi şi autohtonizaţi? La mijloc e nu doar o mentalitate de marginal, căruia îi e jenă de el însuşi, ci şi comoditate - iei ce ai la îndemână - şi, mai ales, lipsă de curaj - de ce să rişti din moment ce există reţete verificate? Şi, iarăşi, multă incultură." (pp. 65-66).

,Postmodernismul ot România" constituie o ţintă predilectă a acestui veritabil hacker intelectual, Socrate de Braşov sau Pascal de Olăneşti care are curajul de a vorbi despre propria ratare. Şi aceasta în condiţiile în care atâţia colegi de breaslă preferă să se îmbete cu apă rece. Spre finalul volumului, e avansată şi o soluţie pentru sclifosita retardare autohtonă, în care complexele de inferioritate şi cele de superioritate se îngemănează. De fapt, argumentează convingător Alexandru Muşina, la noi cultura scrisă îşi are primele repere în secolul al XIX-lea. Lăsând deoparte cultura orală, milenară, suntem nişte scriitori (şi cititori) foarte tineri, fapt ce poate reprezenta un impediment, dar şi un avantaj. Nu ne comparăm cu francezii, ci cu albanezii, sârbii, columbienii. Cehii, polonezii? ,Pardon, ei au universităţi încă din secolul XIV". Dacă mimetismul, copierea servilă ne ,sincronizează" cu Occidentul în felul celei de-a cincea roţi la căruţă, asumarea unei situaţii particulare (un popor vechi cu decantări scripturale târzii) ne-ar oferi o şansă reală. Şi aceasta, putem adăuga, fiindcă în lumea globalizată de astăzi sunt la mare preţ tocmai notele diferenţiale, accentul idiomatic, specificul.

O gândire liberă şi o scriitură personală. Cu rezerva unor comparaţii deplasate (între criticii noştri şi diferite... topmodele ori demimondene) de care autorul nu se poate debarasa, epistolarul lui Alexandru Muşina e o lectură pe alocuri captivantă. Teorie şi critică literară, istoria mentalităţilor, polemică, bârfă transcarpatică: tot tacâmul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara