Anul acesta, pe 17 noiembrie, se vor împlini 100 de ani de la moartea lui Auguste Rodin, un motiv în plus ca în Franța numărul expozițiilor dedicate sculptorului să crească vertiginos. Dincolo de însemnătatea operei pe care a lăsat-o posterității, Rodin e un exemplu de ceea ce înseamnă performanță căpătată pe seama unui handicap prealabil. Născut într-o familie modestă, într-unul din arondismentele Parisului, tînărul Rodin a suferit de o miopie precoce a cărei gravitate l-a contraindicat pentru praticarea artelor contemplative. Mai mult, a fost un elev mediocru, cu rezultate slabe la învățătură, căruia nu i se putea prevedea decît un viitor cenușiu. De altfel, peste ani, necunoașterea limbii franceze așa cum i s-ar fi cuvenit unui artist de prestigiul său i-a atras multe tachinări din partea apropiaților. Și totuși, artistul acesta spontan, fără cultură umanistă și fără aplecare spre gîndirea abstractă, a marcat sculptura secolului XX așa cum puțini au mai putut-o face după el. De fapt, Rodin adeverește ideea că geniile au deseori o natură monovalentă: strălucesc într-un domeniu pentru ca în celelalte să facă o figură deplorabilă. Dar cu Sărutul, Furtuna sau Gînditorul, ca să nu pomenim decît de trei dintre capodoperele sale, Rodin își răscumpără orice lacună pe care răuvoitorii i-o pot imputa.