Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Un film personal de Cosmin Ciotloş

Vlad Zografi, Infinitul dinăuntru, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2012, 202 p.


Nominalizarea la premiile României literare reprezintă excepţia care, în cazul Infinitului dinăuntru, confirmă o regulă tristă: cartea lui Vlad Zografi a trecut aproape cu totul neobservată. Trăgând linie şi însumând, în cinci luni volumul a avut parte de exact două comentarii.

Unul, în paginile „Observatorului cultural”, sub semnătura avizată a lui Liviu Ornea (care, fiind un publicist strălucit, nu e, totuşi, critic literar); celălalt, pe un blog intitulat Mind Porn, sub semnătura unui anume Bogdan Dumitrescu (care, sper să nu greşesc, ar putea fi nimeni altul decât autorul volumului de proză scurtă SMS, publicat cu câţiva ani în urmă la Polirom). Date fiind greutatea numelui autorului (un dramaturg a cărui importanţă nu mai necesită detalieri) şi calitatea intelectuală a argumentaţiei din aceste reflecţii (absolut încântătoare), o asemenea tăcere mi se pare mai mult decât suspectă. Infinitul dinăuntru nu i-a impresionat, se poate constata, nici pe participanţii la eternele anchete de sfârşit de an. Nimeni n-a auzit de ea. Nimeni n-o pomeneşte. Mi-e şi teamă să avansez vreo ipoteză care să explice această orbire voluntară, căci ar însemna să mă rătăcesc în cazuistică. Nu doar Vlad Zografi (în eseu), dar şi Dan Sociu sau Bogdan-Alexandru Stă- nescu (în poezie), dar şi destui alţii (în alte genuri) se numără printre victimele acestei sistematice „lecturi indispuse”. Nu e leal, desigur, să le fac colegilor mei vreo imputare. În fond, fiecare e liber să-şi expună preferinţele. După cum şi eu sunt liber să declar că presa literară a anului 2012 a fost dezamăgitoare. S-au inventat, ca niciodată, glorii pasagere, s-au scris, tot ca niciodată, năzbâtii strigătoare la cer. Nu-mi rămâne, în aceste condiţii, decât să contez pe bunul-simţ al cititorilor, înzestraţi cu un discernământ superior celui de care au dat dovadă, vai, articlierii noştri.
Săptămâna trecută recenzam un volum al lui Alexandru Muşina, dedicat, în cea mai mare parte a lui, scrierii creatoare. Ei bine, Infinitul dinăuntru e o pledoarie implicită pentru ceea ce s-ar putea numi lectură creatoare. Căci Vlad Zografi oferă un model personal de înţelegere a literaturii. În şase eseuri (pe care, din modestie sau, dimpotrivă, din frondă, le numeşte „povestiri”), el face „un fel de critică literară” (p. 157), ocupându-se în principal de marii scriitori şi, mai mult, de marile viziuni scriitoriceşti. Intenţia nu e nici pe departe una autoritaristă. Nu fixarea sau (mai la modă) zdruncinarea canonului o are Zografi în vedere. Shakespeare rămâne Shakespeare, Moliére rămâne Moliére, Dostoievski rămâne Dostoievski. Pur şi simplu, Infinitul dinăuntru propune o metodă flexibilă şi totodată funcţională pentru ceva ce, de obicei, admite prea arareori reglementări. O metodă, trebuie spus, care nu aspiră la generalizare. E doar una dintr-un spectru întreg de posibilităţi. În subsidiar, eseurile de aici se revendică, toate, de la o observaţie elementară: aceea că nu poţi citi literatură pur şi simplu, la bucată, fără a căuta încontinuu un sens global, un principiu coerent care să ofere o minimă acoperire entuziasmului spontan. Campaniile în favoarea lecturii (tot mai numeroase în ultimul timp) neglijează tocmai acest versant al chestiunii. Ele recomandă cartea (aşa, indistinct) ca pe un obiect de uz cotidian. Experienţa parcurgerii unui roman nu diferă în esenţă, pentru artizanii unor astfel de campanii de responsabilizare, de aceea a frunzăririi ziarelor de dimineaţă. Important, e, cred aceştia, să citeşti, să digeri, adică, o cantitate cât mai mare de text tipărit. Fiindcă... Aici problema se complică. Fiindcă, se pare, această rutină te transformă într-un om elevat, deci demn de admiraţie în societate. Automat şi ireversibil, care vasăzică. Sofismul snob pe care se întemeiază raţionamentul e vizibil. Ca şi cum consumul masiv de cuvinte ar fi, vezi Doamne, un paşaport pentru un ipotetic paradis cultural. În realitate, nu lectura e în primejdie. Se citeşte, azi, mai mult ca oricând. Pe toate suporturile. Pe ecran ca şi pe hârtie. Numai că nu se mai citeşte literatură. Nici măcar literatura, vreau să zic, nu se mai citeşte ca literatură. Am întâlnit oameni foarte à la page, dispuşi să-mi explice ore în şir de ce cutare tânăr poet e un imens scriitor, dar care, la solicitarea mea generoasă, n-au fost capabili să-mi vorbească la fel de cursiv despre Baudelaire. Nu din ignoranţă. Citiseră Florile răului. Dar teoriile lor particulare nu se potriveau decât pe un caz sau două. Şi, în plus, pe Baudelaire nu-l cunoscuseră personal!
Vlad Zografi nu vine, în investigaţia sa asupra straniei relaţii dintre literatură şi viaţă cu un bagaj bibliografic strivitor. Nu se împiedică în nume, doctrine şi note de subsol (note există, dar, atâtea câte sunt, sunt narative, anecdotice şi, în consecinţă, au un loc aparte în finalul cărţii). Formaţia sa solidă om de ştiinţă (cu un doctorat, dacă nu mă înşel, în fizică cuantică) îi conferă o rigoare intelectuală care n-are nimic în comun, regret s-o spun tocmai eu, cu jargonul conceptual al literaţilor. Ca şi noţiunile de care uzează, formulările lui emană claritate. Fără să fie trivial, abordează logica de jos, de la temelie. Nu arde etape, nu bate câmpii. Posedă simţul literaturii înalte şi, în egală măsură, pe acela al culturii pop: se întreabă într-un rând, pe jumătate glumind, cum ar arăta un Hamlet redus la „filmul acţiunii” şi interpretat cu succes de Stallone sau Schwarzenegger. Iar asta fiindcă acest misterios „film al acţiunii” pare să fi căpătat, în lumea de azi, un rol de o neverosimilă importanţă prin raport cu complementul său, pe care Zografi îl numeşte „film personal”. Definirea precisă a celor două perspective ocupă primele capitole (Cuvântul, Infinitul dinăuntru şi Nebunia) şi are ca punct de pornire o constatare prilejuită de piesa lui Shakespeare, Richard al III-lea. Începutul piesei e îndeobşte cunoscut: „Azi iarna vrajbei noastre s-a schimbat/ Prin soarele lui York, în toi de vară”. Cum de un poem de-o asemenea frumuseţe morală poate fi rostit de un personaj atât de abject, se întreabă Zografi. Şi continuă: făcând abstracţie de jocul scenic (ale cărui subtilităţi oferă destule piste pentru a sugera antifraza), cum putem interpreta diferenţa dintre nobleţea conţinutului şi caracterul ignobil al lui Richard, cel care îşi asumă fără vreun scrupul acest conţinut? Glosele şi digresiunile sunt pasionante, Zografi dându-le un aer de improvizaţie controlată. Nu mă opresc asupra lor din motive de spaţiu. Reţin doar concluzia operaţională: între „filmul acţiunii”, pe care-l vedem dinafară, şi „filmul personal”, care ar reprezenta perspectiva angajată a „internilor”, a personajelor implicate, există o permanentă discrepanţă, pe care Shakespeare o exploatează, tranşând-o exclusiv în favoarea celui din urmă. În propriii, ochi, Richard nu e un monstru. Pentru toate poltroneriile sale, el are cu siguranţă justificări. (E un fapt pe deplin firesc. Fiecare dintre noi procedează aşa, respectând la urma urmei o legitate psihologică. A nu ne găsi scuze în permanenţă pentru mai micile sau mai marile noastre defecte ar echivala cu o sinucidere în efigie.) În sfârşit, ceea ce ştim bine cu toţii din piesele shakespeariene e chiar filmul acţiunii, scenariul. Shakespeare ne oferă nu numai altceva, dar substanţial mai mult: accesul la conştiinţa protagoniş tilor. Care par să-şi trăiască, fiecare, mai degrabă filmele personale decât să contemple destinul global. Sigur că o atare soluţie ignoră cu totul realismul convenţional. Doar că, faţă de epoca elisabetană, realismul e o invenţie târzie!
Singurul loc în care demonstraţia lui Vlad Zografi nu mi se mai pare eficace (rămânând totuşi sclipitoare) e în ultima parte a cărţii (mai exact în ultimul eseu, dedicat Istoriei), în care premisele (având în centru Demonii lui Dostoievski) sunt deturnate spre o analiză a societăţii informaţionale de azi. Foştii naivi revoluţionari se transformă, intraţi în jocul internautic, în revoltaţi autişti. Dotaţi cu o putere imensă în lumea lor alternativă, dar dependenţi de realitateta cinică la care, vrând-nevrând, sunt siliţi să se întoarcă în cele din urmă. Speculaţia e agreabilă, dar e, ea însăşi, subminată de o anume grabă a autorului de a circumscrie un fenomen aflat abia la începuturi şi, pe deasupra, extrem de alunecos. Mult mai alunecos decât mutabila valoare literară. Pe care, altminteri, Zografi o recunoaşte fără ezitări, o urmăreşte fără ocolişuri şi o internalizează până la intimitate.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara