Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de teatru:
Un fel de maieutică de Luminiţa Corneanu

Vlad Zografi,
Toate minţile tale,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, 305 p.

Lumea teatrală pare a se îndepărta treptat şi sigur de cea literară, anul 2011 fiind al doilea an consecutiv în care premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie nu s-a acordat. Să fie o problemă de calitate a scrisului dramaturgilor, să fie vorba de separarea viziunilor sau, pur şi simplu, de numărul extrem de mic de cărţi de teatru publicate de editurile tot mai prudente, înclinate spre reeditări şi spre autori consacraţi?
Există însă câţiva dramaturgi, puţini, care s-au impus şi pe scenele teatrale, dar şi printre scriitori. Vlad Zografi este unul dintre aceştia. Trei dintre cele cinci volume de teatru anterioare ale sale (Isabela, dragostea mea, 1996, Viitorul e maculatură, 1999, şi America şi acustica, 2007) au primit premiul Uniunii Scriitorilor, piesele sale au fost jucate în ţară şi au mers la festivaluri în străinătate.
Noul volum publicat la Humanitas mizează pe acelaşi gen de discurs teatral la care autorul a recurs în America şi acustica, forţându-i însă acestuia limitele. Subiectul dramatic este destructurat, discursul este dinamitat, personajele scăldându-se într-o bălmăjeală generalizată. Gesturile nu au sens, finalurile sunt abrupte şi nu aduc nimic lămuritor: e lumea în care trăim şi, mai ales, pe care o vedem la televizor, într-un episod dramaturgul redând chiar ca atare „conversaţia” lipsită de comunicare din studioul unei televiziuni, în care replicile curg una pe lângă alta ca liniile de tren, ratând sistematic destinatarul. Din când în când, câte un personaj se face porte-parole-ul autorului, precum Vânzătorul din Oscar şi Cremona: „(către public:) Toţi au vată în creier şi stau cu căştile pe urechi”.
Piesa cea mai consistentă ca acţiune dramatică, dar şi valoric, este prima, intitulată Iosifescu, o parabolă a dictaturii ale cărei înţelesuri pot fi descifrate de oamenii de pe întreg mapamondul. Iosifescu este un general dintr-un loc şi un timp irelevante, care conduce o armată nu ştim împotriva a ce şi cu ce scopuri. El întruchipează însă atributele dictatorului căruia nimeni nu i se pune împotrivă: are o nevastă geloasă şi o amantă şi mai geloasă, o fiică supusă şi cuminte care-i va face oareşce surprize până în final. Soarele şi Luna îi dau raportul în fiecare seară: „Domnule general, lumina e la ordinele dumneavoastră”, dar asta e simplu cât e dictatură. După ce e convins să proclame democraţia, personajul va descoperi cât de complicată este viaţa cea nouă: „IOSIFESCU: Trebuie să ţin un discurs de Anul Nou (...) Mi-e silă. Urăsc societatea. ELVIRA (râde): Şi eşti un preşedinte democrat! IOSIFESCU (râde şi el, o ia în braţe): Ce circ! (Pauză.) Încotro ne îndreptăm, Elvira? Înţeleg tot mai puţin lumea asta. Mi-e frică de ea.”
În Planeta Marte, Soso face colecţie de amante, iar după ce amorul se consumă, le colecţionează unghiile de la degetul mic, pe care le taie cu forfecuţa în timp ce se află încă în patul în care făcuseră dragoste. Idealul şi-l va găsi în Birilimboca, apărută de nicăieri şi care vorbeşte o limbă necunoscută, onomatopeică: „SOSO: Nu ne înţelegem. Nu ne înţelegem! Te ador! (O sărută ...) Ah, Birilimboca! Dac-ai şti de când te aştept!” Şi aici lumea e în criză: se descoperă că marţienii există (Birilimboca însăşi părând a fi dintre ei), iar de aici, „totul se duce dracului”.
Toate minţile tale pune mai acut decât celelalte piese problema sensului existenţei, dar tot fără speranţă, pentru că singurul personaj care oferă o explicaţie şi o soluţie pentru ieşirea din absurdul vieţii, Preotul, sfârşeşte pe mâna poliţiei (şi de acolo nu se ştie unde). El trage un semnal de alarmă că oamenii fac tot timpul „apel la raţiune”, dar când fac asta, se gândesc la raţiunea umană, niciodată la cea divină: „De ce se ucid? (...) Am să vă spun eu. Se ucid pentru că nu mai sunt înfioraţi de nimic. Nu mai există mister în lume. L-aţi alungat cu raţiunea voastră umană.”
În Oscar şi Cremona, decorul turistic iniţial se dovedeşte a fi un fals. De fapt, se află în plin război, fie el real sau metaforic: „OSCAR: Mă întreb uneori: Dacă ei au dreptate? (...) Când încerc să mă pun în pielea lor, îmi vine să le dau dreptate. Şi asta mă înnebuneşte. CREMONA: E o prostie să te pui în pielea altuia. Tu eşti în pielea ta. Noi suntem în pielea noastră. Ei nu există. Te uiţi la ei – şi dispar. OSCAR: Dacă ei nu există, noi cu cine ne luptăm? CREMONA: Ne luptăm cu moartea, Oscar”.
Teatrul lui Vlad Zografi e unul care nu oferă răspunsuri. El oferă însă întrebări, numeroase şi suficient de importante cât să ne pună pe gânduri. Zografi vede lumea cu ochi de filozof, atrăgând cititorul/ spectatorul într-un soi de maieutică sui generis, la capătul căreia ambii ies mai lămuriţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara