Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Un drum de ţară de Daniel Cristea-Enache

Ion Horea, Cît a trecut, Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2015, 98 pag.

Spre deosebire de autori care-şi „blindează” volumele de versuri cu recomandări encomiastice făcute pe coperta a IV-a, referinţe critice culese cu grijă şi, uneori, prefeţe sau postfeţe lămuritoare asupra meritului liric, Ion Horea îşi lasă, în Cît a trecut, poezia „singură”.

Nici o notă biobibliografică şi nimic altceva decît versurile poetului clasicizant şi clasic nu intră în acest volum apărut la o editură cu sonoritate onomastică (Ardealul), dar fără difuzarea, marketing-ul şi promovarea marilor case editoriale.

Poezia propriu-zisă se dispensează, aşadar, de discursurile „de escortă”, ca şi de adjuvantele şi extensiile extraliterare. Ion Horea e un tradiţionalist mizînd, în continuare, pe cultură poetică, meşteşug artistic, perfecţiune formală. El alege, şi aici, poezia cu formă fixă (prima secţiune cuprinde numeroase rondeluri, a doua, cîteva sonete), iar nu poemul care îşi descoperă propria respiraţie (lirică, epică, dramatică) şi îşi subordonează autorul prin autonomizarea parcursului. La Horea, avem situaţia inversă: a unui autor care îşi controlează şi cizelează textele, fixîndu-le de la bun început structura. Dacă riscul celei dintîi modalităţi îl reprezintă dispersia şi, la limită, grafomania, a doua poate suferi de rigiditate şi uscăciune. Poemul poate ieşi dezlînat, în timp ce poezia – prea didactică.

În totul, Cît a trecut e însă un volum remarcabil, dens prin ideaţie şi regional-naţional printr-o imagistică în care portretul auctorial se va regăsi organic, cu sentimentul unei apartenenţe declarate fără ostentaţie. Discursul liric-patriotic este, frecvent, plin de clişee identitare; nu şi în aceste versuri, lipsite de emfază patriotardă, vibrînd delicat şi elegiac deopotrivă în proiecţiile exteriorului, de peisagism încadrat istoric, şi în cele lăuntrice. Iată un exemplu de artist declinîndu-şi calităţile de luptător pe baricade şi „luptînd” noaptea, inclusiv împotriva propriilor retorici discursive: „Nu eşti făcut să urci pe baricade./ Doar nopţile sînt cîmpul tău de luptă,/ A ta cu-a tuturora, ne-ntreruptă./ Cînd tu învingi şi tu eşti cel ce cade,// Cu gest teatral, înlături lancea ruptă,/ Sub un decor de bolţi şi de arcade,/ Ori umilit, cum mult mai bine-i şade/ Unui poet bătrîn cu faţa suptă.// Citeşti ce-ai scris şi mai citeşti o dată,/ Ai mai tăia o vorbă demodată,/ Ai mai reduce tonul cam retoric…” (Zodiac).

Versurile sînt de o perfectă claritate, fără obscurul post-simbolist şi fără ermetismul modernist. Fiecare termen se suprapune referentului, astfel că efortul artistului e de a „transfera” cît mai exact şi mai net, în vers, materia amplă şi mişcarea, cum ar fi spus Călinescu, enormă a existenţei. Horea e un poet în al cărui atelier realitatea înconjurătoare şi experienţele făcute se structurează şi montează liric. Peisajul cuprinde o întreagă istorie şi o biografie ce a traversat-o. Sub termenii regionali, natura încremenită, arsă de soare îşi arată rama istorică, socială şi – la urmă – semnătura artistului pe întregul tablou: „Pe continit ce scump e-un fir de iarbă/ Cînd norii dinspre Oarba întîrzie/ Şi continitu-i ars ca o lipie/ Sub crucea zilei care stă să fiarbă.// Nici apa din fîntînă nu te-mbie/ Şi vitele, din troci ridică barbă/ De apă şi nămol şi parcă-ntreabă/ De-i apă moartă-n troci ori apă vie.// Şi-au fost acele arşiţi pomenite/ Ca un blestem pe oameni şi pe vite/ Şi se ieşea cu prapori şi icoane// Ardea pe sus un Dumnezeu cu toane,/ Străin de tot ce se citea din carte -/ Ţineam şi eu un sfînt, mai la o parte.” (Ritual). Superbă, în melancolia ei existenţialsapienţială, este o Filă de jurnal în care un „drum de ţară” devine, din element real, plin de praf şi de expresie rurală, unul simbolic. Singurătatea poetului „cu faţa suptă” este etanşă. Numai Creatorul îl mai însoţeşte pe artist în căutările lui chinuitoare, înainte de cufundarea numelui în uitare: „Mai crezi că din ce scrii o să citească/ Măcar un rînd, un om cu mintea-ntreagă/ Şi-n felul lui măcar să te-nţeleagă/ Şi să te-aprindă ca un fir de iască?// Doar cel ce leagă totul şi dezleagă/ Te însoţeşte-n calea ta firească/ Cercînd în felul lui să te ferească/ Din urmă cînd te-ajunge o teleagă,// Şi-l simţi mai depărtat ori mai aproape/ Cum cată în lumină să te-ngroape/ Ori cum se pierde-n neguri pe hotare.// E-un joc, atîta tot, pe-un drum de ţară,/ Să se aprindă, să te strige iară,/ Apoi să treacă totul în uitare.”.

Într-un mod artistic dus la perfecţiune de Goga, mai apoi de Vieru, lumea satului, pusă şi aici la trecut, intră într-o corespondenţă lirică, în tonalităţi nostalgice, cu un „fiu” care resimte acut şi profund pierderea. Lupta de clasă complică tabloul acestei nostalgii cu un conflict social exploatat monoideologic şi care a făcut din drama personală a dezrădăcinării o tragedie colectivă. Altfel spus, pe elegiacul lui Goga (oricum sfîşietor) al ruperii de sat s-a suprapus tragicul condamnării întregii lumi rurale la dispariţie, în comunism. Nu se mai pierde „doar” legătura cu satul, cu tradiţiile şi miturile, cutumele şi mentalităţile arhaice, cu elementele marcate regional; e pierdută întreagă această lume, lichidată în numele colectivizării. Ca în lirica expresionistă a lui Blaga, izvoarele satului transilvan „parc-au pierit”, iar vetrele „parcă s-au stins”. Poetul „bătrîn” a supravieţuit satului de altădată, pe care-l plînge: „Izvoarele parc-au pierit/ Şi vetrele parcă s-au stins./ Prea mult de lume te-ai ferit/ Şi-ai ocolit-o dinadins.// Credeai că viaţa e un rit/ Şi tu eşti unicul lui ins -/ Izvoarele parc-au pierit/ Şi vetrele parcă s-au stins.// Poate c-ar fi mai nimerit/ Bătrîne, să te dai învins./ Sub cer de nori acoperit,/ Peste pămîntul tău prelins,// Izvoarele parc-au pierit”.

Drumul satului ori drumul spre sat vor fi substituite, printr-un transfer simbolic, de drumul fără întoarcere: „N-ai fost de mult prin lume şi prin ţară./ De casă te-ai legat ca de-un butuc./ Dar amintiri prin zile lungi de vară/ Pe drumuri transilvane te mai duc.// Cu ei trăieşti, cu cei care plecară/ Pe-un drum pe care toţi, pe rînd, se duc./ N-ai fost de mult prin lume şi prin ţară./ De casă te-ai legat ca de-un butuc”. Sonetul însuşi ia melodicitatea cîntecului popular, simplificîndu-şi arborescenţa formală prin contragerea versului şi esenţializarea discursului liric. Textul poetic nu mai este doar „filozofic”, ci cu efectele emoţionale şi subliminale ale bocetului: „Mai încet, bătrîne,/ Las-o mai încet -/ Viaţa, ca un cîne,/ Latră berechet.// Pentr-un colţ de pîne,/ Greu să fii poet./ Mai încet, bătrîne,/ Las-o mai încet.// Ce-ţi va mai rămîne/ Cînd te crezi profet/ Şi prevezi un mîne/ Însă ţii secret?// Mai încet bătrîne”.

Se poate cita mult din acest volum foarte dens, în care omogenitatea imaginarului include pierderi şi rupturi, drame şi nostalgii, urmărite poetic fie cu distanţă filozofică fie, cum am văzut, cu personalizare elegiacă. Efectul artistic se manifestă şi aici impredictibil, ca şi la volumele încropite ale veleitarilor. Dacă la aceştia vioiciunea, silnică, e printre simptomele de lirism debil, în Cît a trecut tonul amar şi deznădăjduit al lui Horea este al unei poezii vii şi proaspete care-i poartă semnătura de artist.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara