Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Un document de la 1700 de Marin Tarangul


Originalul documentului tradus mai jos a fost scris în limba rusă, lucru care mărturiseşte că autorul textului stăpînea această limbă cu mai multă uşurinţă decît limba română. Rîndurile sînt scrise de un oştean, într-un stil simplu, atrăgător, care nu urmăreşte altceva decît restituirea faptelor. Din ţesătura acestora aflăm cîteva date despre partidele boiereşti şi intrigile vremii; toate, legate de interesul pe care Petru cel Mare îl nutrea pentru ţările Române, în preajma bătăliei de la Stănileşti.

Textul acestui document a fost păstrat în arhivele familiei Tarangul în aşa fel încît să fie ferit de priviri şi să nu fie accesibil oricui. Cu gîndul, probabil, de a nu da în vileag o dovadă scrisă care pomeneşte de originea tătară a familiei.

Originalul rusesc se găseşte, poate, uitat undeva între documentele vreunei Şcoli sau biserici din Bucovina.

Mă chiamă Ioan Arsenoiu, fiul lui Vasilie Arsenoiu din Balta şi al Mariei Gavriliţă din Boian. în acte sunt trecut cu numele Ivan Vasilievici Arsinov. M-am născut la Iaşi în 8 Septembrie 1682. Mama a murit la naşterea mea. Familia Arsenoiu era originară din Moghilău. Acolo tatăl meu atrăsese asupra sa atenţia domnitorului Moldovei Gheorghe Duca când acesta deveni în 1681 şi hatman al Ucrainei. Adus la Iaşi, tatăl meu cunoscu mulţi curteni. El băgă de seamă că cei ce aveau trecere la domnitor nu erau boierii. Gheorghe Duca avea ca oameni de încredere mai ales tătari la origine, aparţinând micii nobilimi. Cel mai important dintre ei era Constantin Cantemir care îi făcu tatei cunoştinţă cu un alt coborâtor din Hoarda de Aur pe nume Alecsa Tarangul. Acesta trecea drept un zelos admirator al mitropolitului Dosofteiu.

Tatăl meu nu ştia carte însă avea o ţinere de minte uimitoare. Când m'am făcut mare el mi-a istorisit întâmplări din tinereţea sa. Nu odată mi-a vorbit de prietenia pe care o legase cu Alecsa Tarangul în tabăra turcească din faţa Vienei în vara anului 1683. La asediul de acolo Alecsa avea sub comanda sa trupa de poduri în oştirea Moldovei. Domnitorul Gheorghe Duca lua parte cu două mii de Moldoveni, alături de domnitorul Valahiei, cu patru mii de Valahi, la războiul dus de marele vizir Kara Mustafa împotriva împăratului Germaniei. Atât Moldovenii cât şi Valahii fuseseră siliţi să lupte de partea Turcilor. în inimile lor ei ţineau însă cu Creştinii. Domnitorii Moldovei şi Valahiei aşişderea.Tata îşi amintea cum Alecsa Tarangul fu trimis să treacă neobservat şanţurile în cetate şi luând cu sine o ploscă cu vin s'o ofere acolo trecătorilor spre a fi dus în faţa comandantului Vienei cu vestea că este mare lipsă de nutreţ pentru cai în tabăra turcească. Altădată, când fusese distrus de artileria germană podul ce lega o insulă mare a Dunării, Kara Mustafa ceru domnitorilor români să-l repare. După ce Moldovenii cu Valahii au lucrat o noapte întreagă la refacerea lui, de îndată ce tunurile germane au tras în zori primele salve, Alecsa Tarangul a anunţat încetarea lucrului lăsând podul neterminat. Era la mijloc o înţelegere între Gheorghe Duca şi ambasadorul german de la Constantinopole aflat în tabără, fiind adus cu dânsul de marele vizir. Când regele Poloniei sosi cu armata sa în ajutorul împresuraţilor şi Turcii pierdură lupta pe un deal, Kara Mustafa dădu ordinul de retragere. Terminându-se astfel campania, Moldovenii şi Valahii în frunte cu domnitorii lor luară drumul spre casă. în tot acest drum tata şi Alecsa Tarangul erau nedespărţiţi. întors în Moldova, Gheorghe Duca fu prins de Poloni şi omorât la Liov. Tata cu oamenii săi s'a întors în Ucraina. După doui ani a venit la Boian să mă ia de la bunici. Moşia Bereşti a familiei Tarangul fiind în apropiere el trecu pe acolo şi se văzu pentru ultima oară cu prietenul său Alecsa.

Bunica mea dinspre tată era născută Apostol. Un văr al tatei colonelul Pavel Apostol avea un fiu Daniel căruia i-am fost încredinţat ca flăcău să-mi fac instruirea ostăşească în tabăra Cazacilor zaporojeni dela Pragurile Niprului. Datorită lui am fost luat în seamă acolo de hatmanul Ivan Stepanovici Mazeppa care mă trimise cu încuviinţarea tatei ţarului Petru la Moscova pentru a urma Şcoala de Ofiţeri. Profesorilor nu le eram binevenit. în schimb m'au primit călduros colegii, toţi fii de nobili. La lecţiile de istorie ne era înfăţişat începutul veacului drept răscruce pentru viitorul Rusiei. Ni se arăta importanţa accesului obţinut la Marea Neagră şi la Marea Baltică. Cel dintâi, prin pacea din iunie 1700 cu Turcia care recunoştea cucerirea Azovului. Cel de al doulea, prin cucerirea în Noiembrie 1700 a teritoriului Ingermanland dela Suedeji, în ciuda înfrângerii suferite de Ruşi la Narva. Ştiam că pe tata îl interesau toate faptele de arme ale epocei şi aşteptam cu nerăbdare vacanţa pentru a veni acasă. N-am căpătat însă nici o vacanţă fiind războiu. La terminarea şcolii ca proaspăt stegar am fost repartizat la fortăreaţa Taganrog construită de curând pe malul Mării de Azov. Şi astfel am fost nevoit să amân convorbirea cu tata. N'am apucat să ajung acasă decât la înmormântarea sa, într'o scurtă permisie. Căci a trebuit să mă întorc la unitatea mea care fu trimisă ca întărire generalului Baier în bătălia de lângă Lesno dintre Ruşi şi Suedeji. Botezul focului l-am primit în dimineaţa zilei de 28 septembire 1708. Suedejii retrăgându-se, au dat foc căruţelor lor. Cu escadronul meu am sosit la timp pentru a împiedeca arderea întregului şir şi astfel am salvat câteva sute de căruţe. Pentru această faptă m'au felicitat cnejii Mencicov şi Goliţân. Ei i-au vorbit de mine ţarului Petru care şi-a adus aminte că-i fusesem trimis de hatmanul Mazeppa. Cum acesta lupta acum de partea Suedejilor, ţarul era bănuitor faţă de ofiţerii proveniţi din Ucraina şi folosi prilejul ca să mă iscodească. Astfel avui cinstea să fiu chemat în cortul imperial pentru decorare şi înălţare la gradul de locotenent. Mare fu uimirea ţarului când află din gura mea că nu sunt Ucrainean ci Moldovean. Venind vorba de limba maternă, Petru I ştia de la cancelarul său Corbea că Moldovenii şi Valahii vorbesc aceeaş limbă. întâmplarea aceasta îl făcu să se gândească la mine nouă luni mai târziu. Era în 28 Iunie 1709 la Poltava, după victorie. Eu luptasem acolo sub comanda contelui Golovin. După ce stătuse la masă cu generalii suedeji făcuţi prizonieri, Petru I le restitui săbiile. Totodată dădu ordin ca să fie omorâţi toţi Cazacii lui Mazeppa căzuţi în mâna Ruşilor. Mai rămăseseră prizonieri o mie de Valahi care luptaseră alături de Suedeji. înainte de a hotărî soarta acestora ţarul dori să pună câteva întrebări comandantului lor. Pe translatorul oficial Corbea, nu îl luase cu dânsul fiind bolnav. îşi aminti atunci de mine. Făcui astfel întăia oară pe tălmaciul la interogarea lui Alecsandru Colţea. A doua oară am fost folosit ca tălmaci la nişte tratative pe care ţarul le tăinuia faţă de Corbea ştiindu-l om al lui Brăncovanul. L-am însoţit de acea dată pe Simeon Vladislavovici Sava Ragusanski la Luţc, unde ne-am întălnit cu trimişii Moldovei în ziua de 2 Aprilie 1711. A treia oară a fost la Iaşi în 1 Iulie 1711 când i-am mijlocit ţarului convorbirea cu Toma Cantacuzino. Am devenit astfel părtaş al gândirii ţarului. De fiecare dată am fost iscodit de curioşi dornici să afle ce s'a discutat. Le-am răspuns că sunt ostaş şi ştiu să tac atâta timp cât port uniforma.

Încă în timpul călătoriei spre Luţc de la Iaroslav, unde se afla ţarul, Simeon Vladislavovici mi-a vorbit de secretul care trebuie păstrat deoarece Moldova şi Valahia erau sub oblăduirea sultanului. Ahmed III declarase în Decembrie 1710 război Rusiei, datorită uneltirilor regelui suedez Carol XII care se găsea la Varniţa lângă Tighina. Scopul urmărit de Petru I era să câştige de partea sa pe domnitorii Valahiei şi Moldovei. Ca împreună să-i bată pe Turci şi ţarul să se încoroneze la Constantinopole, căci în Rusia nu fusese încoronat. David Corbea îi fusese trimis cu ani în urmă de Brăncovanul. Corbea nu i-a ascuns ţarului marea duşmănie dintre Brăncovanul şi Cantemir; unul căutând să-l ponegrească pe celălalt la sultan. De aceea Brăncovanul nu trebuia să afle despre întălnirea de la Luţc cu trimişii Moldovei. Luca şi Pricopie era numele lor. Ei au venit cu textul gata întocmit de Cantemir în ruseşte. Simeon Vladislavovici avea dezlegare să accepte condiţiile lui Cantemir dacă nu se deosebeau de cele stabilite între Cantemir şi ambasadorul Rusiei la Constantinopole Petru Andreievici Tolstoi. Cum n'au fost deosebiri, s'a discutat puţin _şi eu am avut treabă uşoară. Tratatul a fost iscălit de împuternicitul Moldovei şi împuternicitul Rusiei în ziua de 2 Aprilie 1711. Dela Luţc ne-am întors la Iaroslav şi Simeon Vladislavovici i-a predat ţarului tratatul încheiat. Cu acea ocazie fui avansat căpitan şi primii ordinul de a mă înfăţişa feldmareşalului conte Boris Petrovici Şeremetiev care se afla pe malul stâng al Nistrului la Moghilău, locul de obârşie al Arsenoilor. Odată cu prezentarea, am predat hârtii importante ce mi-au fost încredinţate la Iaroslav şi am obţinut permisia să mă reped până la Boian la mormântul bunicilor mei dinspre mamă cari mă crescuseră cât am fost mic. Cum dela Boian la Bereşti era cale scurtă şi cum aveam un cal bun, m'am dus să-i cunosc pe urmaşii lui Alecsa Tarangul. Am găsit la Bereşti pe bătrâna Anca, văduva lui Alecsa, născută Arbore, pe fiul ei Dimitrie, de vr'o 40 de ani, şi pe sora acestuia Ileana, de vârsta mea. Fui primit cu căldură, deşi ei mă vedeau pentru întăia oară. Dimitrie se pregătea să plece la oaste. Pe Ileana am îndrăgit-o din clipa în care ne-am cunoscut. Acum, când scriu acestea, dânsa este soţia mea. înapoiat la Moghilău, am luat parte la organizarea campaniei într'un regiment de dragoni din brigada Kropotov. Cu ocazia unei misiuni la Balta m'am închinat la mormântul tatei şi am încredinţat unor oameni de încredere moştenirea lăsată de dânsul. în 25 Mai 1711 brigada noastră primi ordin să se deplaseze la Iaşi, alături de regimentul moldovenesc din armata rusă, comandat de colonelul Tigheciu. Cu 29 de ani în urmă la Iaşi m'a adus pe lume mama în ziua Naşterii Maicii Domnului, când a şi murit. M-a cuprins emoţia căci ne îndreptam spre oraşul meu natal. în 30 Maiu am ajuns pe Prut la Zagarance unde ne-a ieşit în întâmpinare domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir. El ne-a condus dealungul malului stâng al Jijiei până la revărsarea ei şi ne'a arătat locul unde să aşezăm tabăra; lângă un pod peste Bahlui, în dreptul satului ţuţora, Domnitorul Moldovei s-a întors la Iaşi luându-mă cu dânsul în fruntea a două escadroane de dragoni. Era o excelare făcută mie de domnitor când a aflat că sunt născut în Iaşi. Furăm găzduiţi la Cetăţuie unde ne-a primit Doamna Moldovei Casandra. Nu m'am codit să-i spun că tatăl meu a fost sub zidurile Vienei alături de tatăl ei domnitorul de atunci al Valahiei. Tot timpul şederii la Cetăţuie eram oaspe la masa domnească. La una din mese am făcut cunoştinţă cu hatmanul Niculce. Pe acesta îl preocupa organizarea în grabă a oştirii Moldovei. La rugămintea mea, hatmanul îmi înlesni să dau de urma lui Dimitrie Tarangul. Ne-am întălnit la Iaşi de mai multe ori şi, cu toată deosebirea de vârstă dintre dânsul şi mine, am întărit prietenia care îi apropiase, cu ani în urmă, pe taţii noştri. Stăteam de vorbă ore în şir. Ca să nu uit, făceam însemnări după relatările sale. însemnările le-am purtat cu mine băgate în şea.

Am notat astfel că tatăl lui se ţinea foarte mândru şi, de câte ori vr'un boier se lega de originea familiei Tarangul, el îi replica că neamul său era pământean înainte de venirea lui Dragoş, când Moldova se chema Cumania Neagră.

Când a venit la domnie Constantin Cantemir, l-a adus la curte pe Dimitrie care avea atunci 16 ani. Dimitrie Tarangul învăţă la Iaşi meseria armelor sub îndrumarea spătarului Ilie ţifescul, iar ştiinţa de carte sub îndrumarea mitropolitului Dosofteiu. Mânuirea armelor a deprins-o repede dar, pe lângă carte, Dimitrie căuta să afle dela mitropolit amănunte despre locuitorii Moldovei dinainte de venirea lui Dragoş. Din acele amănunte îşi reamintea acuma doar că erau mult mai înaintaţi decât Apusenii în ducerea luptei şi cunoşteau praful de puşcă pe care îl foloseau la săgeţi pentru incendierea dela mare depărtare a cetăţilor de cucerit. Despre tatăl lui Dimitrie, mitropolitul susţinea că postelnicul Alecsandru îşi spunea Alecsa în memoria unui strămoş cu acest nume, decapitat de Ştefan cel Mare pentru că făcuse parte din cei ce erau împotriva unui războiu cu Radul al Valahiei. Odată când Dimitrie l-a însoţit pe mitropolit la tipografie, află că întreaga instalaţie a fost trimisă ca dar de patriarhul Moscovei din timpul ţarului Alecsei Mihailovici. Apoi Dimitrie mi-a mărturisit că se îndrăgostise la Iaşi, ca adolescent, de o copilă dar întămplările, pe care le redau mai încolo, l-au determinat să plece urgent din Iaşi. Când s-a reîntors după doui ani ca să o ceară de soţie, dânsa nu mai era în viaţă. N'a putut-o uita multă vreme, iar pe urmă n'a găsit alta pe placul său, aşa că a rămas neînsurat.

întămplările amintite sunt următoarele: Sobieski regele Poloniei întorcându-se din Bugiac cu oastea înfrântă de Tătari, a dat foc oraşului şi l-a luat în robie pe mitropolitul Dosofteiu. Constantin Cantemir trimise îndată mai multe detaşamente ca să-i hărţuiască pe Poloni. Dimitrie însoţi unul din detaşamente o bucată de drum, apoi călări în goană la Bereşti. Când a aflat tatăl său cele întămplate, şi-a adunat oamenii şi a pornit să-l elibereze pe mitropolit. Lângă oraşul Siret au reuşit să taie calea convoiului şi să risipească ostaşii poloni. Convoiul rămăsese în urmă din cauză că transporta racla cu moaştele sfântului Ioan Novi furate de la Iaşi. Dar bucuria eliberării a fost de scurtă durată. Numai după câteva ore Polonii, regrupaţi, au atacat la rândul lor. în ciuda rezistenţei lor dârze, oamenii din împrejurimile Bereştilor au fost până la urmă copleşiţi de superioritatea ca număr a Polonilor şi au părăsit locul înfrânţi. Ataşamentul lui Alecsa faţă de persoana mitropolitului a mers până la supremul sacrificiu. El căzu în luptă. Iar convoiul cu Dosofteiu şi-a continuat drumul spre Polonia. Trupul lui Alecsa fu dus la Siret şi înmormântat în cimitirul bisericii Muşatei. Dimitrie a rămas singurul bărbat în familie. împlinise abia 17 ani. Iar sora sa avea numai 3 ani. Acum la Iaşi, când mi-a istorisit acestea, Dimitrie Tarangul era sub ordinele logofătului Darie Donici în regimentul de cavalerie constituit din mazili şi răzeşi veniţi cu caii lor.

Între timp cei de la Cetăţuie s'au mutat la curtea din Iaşi. Cele două escadroane de dragoni aveau să se întoarcă în tabără. L-am escortat pe domnitor până la ţuţora unde sosise, cu 20 mii ostaşi şi 50 tunuri, feldmareşalul Şeremetiev venind dela Nistru. Cu acea ocazie l-am reîntălnit pe Simeon Vladislavovici Sava de la care am aflat că şi ţarul trecuse în Moldova. în 24 Iunie Petru I sosi la Iaşi şi Dimitrie Cantemir cu feldmareşalul Şeremetiev s'au grăbit într'acolo luându-mă pe mine cu dânşii. ţarul i-a spus lui Cantemir că este exact aşa cum îi fusese descris lui de ambasadorul Tolstoi. Petru I era încrezător în victorie, arăta interes pentru clădirile istorice din Iaşi, se ţinea de petreceri şi-l simpatiza făţiş pe Cantemir. Datorită acestei simpatii, ţarul evita să se servească de translatorul oficial şi apela la mine de câte ori avea de a face cu oameni din preajma lui Brăncovanul. în ziua întăi din Iulie fui chemat să fac pe tălmaciul la întrevederea ţarului cu Toma Canacuzino, fugit de la Brăncovanul. Ca urmare la convorbirea dintre ei, Toma căpătă misiunea de a cuceri cetatea turcească Brăila în fruntea cavaleriei de curte a Valahiei ce o adusese cu dânsul. Misiunea trebuia îndeplinită imediat împreună cu unităţi ruseşti de sub comanda generalului Roenne. Ordinul scris de mâna ţarului l-am dus feldmareşalului Şeremetiev. Câteva zile mai târziu iscoadele moldoveneşti au adus ştirea că Turcii trec Dunărea pe un pod de la Obluciţa la cetăţuia Cartal. A fost convocat numaidecât un consiliu de războiu la care au participat Petru I şi Dimitrie Cantemir. Ce s'a hotărât acolo reieşea din ordinele comunicate unităţilor. Nu se mai aşteaptă întăririle ce trebuiau să vie din Polonia, nici oştirea Brăncovanului, ci se porneşte pe malul drept al Prutului la Fălciu în întâmpinarea armatei turceşti. Eu cu dragonii mei, am trecut sub comanda generalului Ianus. Din cauza lipsei de iarbă, datorită unei invazii de lăcuste, n'am coborât până în Fălciu ci ne-am oprit cu două verste mai sus de gura Săratei, pe malul acestălalt al Prutului, unde se găsea păşune pentru cai. în 6 Iulie, la amiază, ne-au zărit Turcii, care urcau pe malul stâng al Prutului. Ei şi-au oprit înaintarea şi au început să construiască patru poduri pentru a trece dincoace de râu. Avantgarda din care făceam parte număra cam cinci mii de cavalerişti. Generalul nostru a apreciat că armata turcească trecea de douăzecii mii şi a ordonat retragerea la adăpostul întunericului spre a ne uni cu grosul armatei ruseşti, a cărei ariergardă, cu o zi mai devreme, nu trecuse încă de Râşeşti. în timp ce ne retrăgeam, s'a făcut ziuă, Duminică 7 Iulie 1711 şi, cum Turcii ne ajunseră din urmă, am fost atacaţi de avantgarda lor comandată de paşa Vali. Generalul nostru pornise noaptea către Cartierul General spre a raporta cele văzute. Orice trupă în retragere are moralul scăzut. Pe deasupra, la noi lipsea comandantul. Partea din urmă a corpului nostru a întors caii şi a primit lupta, făcând cu greu faţă primei izbituri cu cavaleria duşmană în care au pierit mulţi de ambele părţi. Când iureşul Turcilor s'a mai încetinit, n'am aşteptat un alt iureş ci am pornit la contraatac, singura posibilitate de a ne apăra. Am pătruns adânc în centrul călăreţilor duşmani care dădură dosul. Pe flancuri însă, Turcii rezistau şi ne-am pomenit deodată cu ei în spatele nostru. Aproape două mii furăm încercuiţi. Restul de trei mii reuşiră să facă legătura cu cavaleria Moldovei şi cu armata rusească care numărau împreună peste douăzeci mii de ostaşi. Situaţia noastră, a celor încercuiţi, era desperată. Atunci porni în ajutorul nostru cavaleria mazililor şi răzeşilor moldoveni. Atacul ei a străpuns frontal încercuirea şi când dădură de noi s'au desfăcut în două, rostogolindu-se pe ambele noastre flancuri împotriva Turcilor pe care îi loveam acum împreună. O bună parte dintre ei s'a pus pe fugă. Atunci, pentru a opri panica ce îi cuprinsese, însuş paşa Vali s-a avântat înainte în fruntea gărzii sale. Lupta se dădea de pe cai corp la corp numai cu săbiile. în toiul încleştării l-am văzut pe Dimitrie Tarangul apropiindu-se de paşă, croindu-şi drum printre călăreţii din gardă, şi paşa cu Dimitrie se prăbuşiră în învălmăşeală. Moldovenii reuşiră să schimbe soarta noastră cu mult curaj, însă cu pierderi foarte mari. Printre cei căzuţi era şi Dimitrie Tarangul. Pe morţi i-am lăsat pe câmpul de luptă, luând cu noi numai răniţii ce puteau fi transportaţi pe caii rămaşi fără stăpân. Noi cei dispresuraţi şi ce mai rămăsese din cavaleria Moldovei, cu oamenii lui Dimitrie strânşi în jurul meu, ne-am unit cu vârful marei armate ruseşti care înainta, în timp ce avantgarda turcească, cu paşa Vali rănit, s'a retras făcând loc grosului armatei comandată de marele vizir Mehmet Baltagi.

S-a ciocnit atunci grosul celor două armate desfăşurate pe un front larg şi o mare bătălie începu. Iniţiativa a fost a noastră. Am pătruns adânc în dispozitivul turcesc. Dar această înaintare a fost oprită treptat de Turci şi încercam acum cu îndârjire să-i ţinem pe loc. Pentru luptă noi am adoptat patrulaterul format dintr'un şir de capre din lemn încrucişate cu sârmă, un şir de tunuri şi patru şire de pedestraşi. în mijloc se aflau căruţele cu muniţie şi cu alimente. Turcii ne atacau fără încetare. Erau mult mai numeroşi decât îi apreciase generalul Ianus. Pierderile lor erau mari căci ne apăram organizat. Ei primeau însă mereu întăriri proaspete, în timp ce puterile luptătorilor noştri se sleiau din oră în oră. O împrospătare ne putea veni numai de la ariergardă, dar aceasta nu se zărea. în cele din urmă ţarul ordonă retragerea şi abandonarea unei mari părţi din căruţe. Executarea ordinului s-a făcut cu mare încetineală căci nu reuşeam să ne desprindem de inamic şi, tot luptând, am dat pas cu pas înapoi către miazănoapte ţinându-ne de malul drept al Prutului. Turcii ne-au hărţuit până la căderea întunericului. Retragerea noastră a continuat toată noaptea. A doua zi, 8 Iulie, dimineaţa am dat de ariergarda noastră, comandată de generalul Repnin, în dreptul satului Stănileşti. Acolo, într'o imensă meandră a Prutului, având spre răsărit un deal şi spre apus o mlaştină, ariergarda construise o poziţie fortificată. Aceasta avea cinci laturi, formate din bârne groase împrejmuite pe dinafară de un şanţ adânc, aşezate în unghiuri ca la bastioanele de cetate. Fortificaţia urma să o apărăm cu artilerie şi cu pedestraşi formaţi din infanteria şi cavaleria noastră descălecată. în interior era o a doua linie de apărare cu trei laturi, iar în centrul acesteia au fost grupate restul căruţelor, caii, muniţia şi cortul ţarului. Văzând fortificaţia noastră, Turcii s'au oprit la distanţa de bătaie a tunurilor şi s'au fortificat la rândul lor pe un mare semicerc cu flancul drept pe Prut şi cu cel stâng pe mlaştină, având centrul în fortificaţia noastră. Ei au săpat un şanţ adânc şi lat pe toată lungimea semicercului şi au adunat în faţa şanţului, din pământul săpat, o ridicătură înaltă, un val întrerupt din loc în loc. Lucrarea lor a durat toată ziua. Un atac al ariergărzii noastre neintrată în foc _i-ar fi putut împiedeca pe Turci să se fortifice în voie. însă ţarul a interzis deocamdată orice acţiune care ar provoca o nouă ofensivă a Turcilor considerând că trebuie profitat de acest răgaz pentru a ne odihni. Meandra Prutului care înconjura pe trei sferturi fortificaţia noastră, era o foarte bună apărare naturală şi ne asigura apa de băut şi de adăpat. Pentru a se împiedeca împrăştieri de soldaţi nedorite, a fost interzisă cu străşnicie scăldarea în Prut şi trecerea pe malul stâng al meandrei. în felul acesta dealul de pe malul răsăritean al Prutului din dreptul meandrei a rămas neocupat de noi. Inamicul a profitat de această eroare a comandamentului nostru şi a instalat acolo un detaşament de Suedeji şi Poloni cu câteva tunuri. Ostilităţile au reînceput în noaptea din 8 spre 9 Iulie printr'un duel între ambele artilerii. Superioritatea ca număr a tunurilor inamice faţă de artileria noastră era evidentă, însă tirul nostru era mai precis. Cum s'a crăpat de ziuă, a urmat atacul armatei turceşti care a durat câteva ore şi a fost respins cu mari pierderi pentru atacanţi. în urmărirea acestora, ieşind din fortificaţie, a pornit contraatacul nostru cu grenade, în frunte cu generalul Weidemann. Acesta căzu în primele rânduri. Pe mine m'au lovit schije la ambele glezne. Cavalerişti moldoveni pe jos m'au scos pe braţe din luptă. Oficerii răniţi erau aduşi în centrul fortificaţiei, luaţi în primire de sanitari şi îngrijiţi de medicul ţarului. Petru I a venit să ne îmbărbăteze dar i s'a făcut rău. Contraatacul nostru nu izbutise să treacă de şanţul dinaintea poziţiei inamice. Artileria noastră făcea faţă tirului neîntrerupt ce venea de acolo, anihilându-l. Totodată ea răspundea focului celor câteva tunuri de peste Prut, dinspre răsărit, a detaşamentului de Suedeji şi Poloni. în acelaş timp ea trăgea spre miazănoapte în cavaleria tătară care înaintase pe malul stâng, printre coline cu tufăriş, fără a fi văzută şi trecuse acum Prutul, închizându-ne calea de retragere. Muniţia noastră se împuţina mereu şi nu mai ajungea decât pentru o rezistenţă pe poziţie de cel mult cinci zile. Noaptea s'a ţinut sfat în cortul ţarului. în dimineaţa zilei de Miercuri, 10 Iulie, o solie cu steagul alb părăsi fortificaţia noastră şi porni spre cea turcească ducând o scrisoare din partea feldmareşalului Şeremetiev prin care acesta cerea pace. Solia împuternicită să semneze pacea era compusă din ministrul Şafirov şi generalul-maior conte Mihail Şeremetiev, fiul feldmareşalului. Am aşteptat pe poziţie trei zile până când s'a încheiat pacea. în aceste trei zile am fost batjocura învingătorilor. Din toate părţile se apropiau de intrarea în fortificaţia noastră Turci călări, rânjind şi făcând tot felul de gesturi murdare la adresa noastră. Soarele ardea cumplit. Oficerii răniţi furăm transportaţi mai aproape de apă în incinta fortificaţiei, sub nişte umbrare din crengi. Şi acolo, pe malul opus, se strânseseră Suedeji şi Poloni care ne strigau pe ruseşte salutări învingătorului de la Poltava din partea regelui Suediei, sau că a sosit timpul ca să ia sfărşit ocuparea Poloniei de către Muscali. ţarul stătea tot timpul în cort. Era deprimat şi analiza cu generalii erorile făcute. Cea mai mare, recunoscută acum de toţi, era că nu s'a aşteptat până să vie întăririle din Polonia şi oştirea Brăncovanului. Pacea fu semnată la Huşi. Turcilor li s-a spus că feldmareşalul Şeremetiev este comandantul suprem şi că Petru I se găseşte la Iaşi împreună cu Cantemir. în realitate acesta din urmă însoţit de hatmanul Niculce, profitând de răgazul când Turcii îşi făceau fortificaţia, au călărit spre Iaşi iar ţarul împărtăşea soarta noastră alături de amanta sa Ecaterina Skavronski pe care o lua cu dânsul peste tot. Imediat după întoarcerea de la Huşi a ministrului Şafirov şi a fiului feldmareşalului, s'a aflat că una din condiţiile păcii era renunţarea Rusiei la ieşirea spre Marea Neagră. Mi-am amintit atunci de stagiul meu ca stegar la Taganrog. Nu era însă timp pentru amintiri căci s'a dat ordin să ieşim cu toţii din fortificaţie şi să ne încolonăm. Marele vizir Mehmet Baltagi permise armatei înfrânte să se retragă fără a depune armele, fiind escortată în drumul ei până la Nistru de Turci sub comanda paşei Mehmet Cerchez. Având gleznele rănite, eu nu puteam încăleca. M'au luat cu ei, într'o căruţă, oamenii lui Dimitrie Tarangul. Convoiul nostru porni încet pe malul drept al Prutului către miazănoapte până la Ştefăneşti unde am trecut Prutul îndreptându-ne spre Moghilău. Când am ajuns la Nistru paşa Mehmet Cerchez veni să-şi ia rămas bun de la feldmareşalul Şeremetiev. Deoarece ţarul nu voia ca Turcii să ştie de prezenţa sa în convoiu, dânsul se ascunse într'o caretă în care se afla Ecaterina Skavronski. Zărind careta, paşa Cerchez se îndreptă călare spre ea şi, când dădu cu ochii de Ecaterina, salută mirat şi îşi ceru scuze, printr'un tălmaciu care îl însoţea, spunând că Turcii nu duc războiu cu femeile. Pentru mine scena aceasta, la care am asistat întins cu şeaua mea sub cap într'o căruţă moldovenească, a fost lămuritoare. Din acea clipă am încetat să-l urmez mai departe pe _Petru I.


Oamenii lui Dimitrie m'au dus în căruţă până la Bereşti. Aici m'au dat în grija văduvei Anca Tarangul care de la noi a aflat de moartea fiului ei. A fost jele mare! în casa ei m'a îngrijit cu multă dragoste şi devotament Ileana Tarangul. După tămăduire, am luat hotărârea de a rămânea definitiv în Moldova. M'am însurat cu Ileana şi sper să avem copii. Ne-am înţeles ca al douilea fiu al nostru când se va naşte, să poarte numele de familie Tarangul pentru a continua linia acestui neam întreruptă la Stănileşti prin sacrificiul lui Dimitrie.

început în vara 1712 şi terminat de Anul Nou 1713 la Bereşti.

Această traducere din ruseşte a făcut-o în anul 1931 Mihaiu Tarangul, institutor pensionar domiciliat în Vaşcăuţi. (M.T.)