Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Un document de atmosferă de Cosmin Ciotloş

Farkas Jenö, Cvadratura Cercului Literar. În dialog cu patru cerchişti: I. Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Balotă, Cornel Regman, Prefaţă de Marta Petreu Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2014, 154 pag.

Dacă generaţia optzeci şi-a stabilit la un moment dat ca deviză de asalt „competiţia continuă”, despre membrii Cercului Literar de la Sibiu ar putea fi plasaţi, retrospectiv, sub zodia „conversaţiei neîntrerupte” (definite elegant şi precis de Horia-Roman Patapievici în cea mai recentă carte a sa). E, între ei, o solidaritate nevăzută, dar tenace, o prietenie intelectuală care îşi refuză sieşi gesturile prea bruşte (de preţuire sau de dezacord) tocmai pentru că acestea au un parfum al definitivului.

Or, senzaţia pe care o lasă cerchiştii e că, oricât de departe ar fi fost unul de altul, geografic (şi au fost, fie prin închisoare, fie prin exil, fie prin varii încurcături administrative), reîntâlnirea e posibilă şi, odată produsă, nu va fi prin nimic împuţinată. E vorba, cum spuneam, de o impresie, care, dacă nu poate fi argumentată solid în spaţiul unei cronici literare, nu e totuşi străină de dovezi (prin forţa lucrurilor, episodice). O asemenea dovadă serveşte primul interviu din volumul lui Farkas Jenö, Cvadratura Cercului Literar. Nu atât răspunsurile prezintă interes din perspectiva observaţiei mele. Ele sunt, după caz, mai mult sau mai puţin interesante. Aproape palpitant în schimb mi se pare ceremonialul. Întregul ceremonial. Fiindcă, petrecut la câteva luni după revoluţie (3 martie 1990), dialogul consemnat de Farkas Jenö surprinde, practic, prima revedere dintre Ştefan Aug. Doinaş şi Ion Negoiţescu în condiţii de libertate. Cei doi profită de o ocazie oarecare (o conferinţă pe care întâiul urma s-o susţină la Budapesta) pentru a putea sta din nou faţă către faţă, fără a mai avea nevoie de debuşee epistolare.

Încă o dată, nu replicile fac deliciul acestei „mese rotunde”, ci jocurile amicale ale celor doi. Ele sunt accesibile printre rânduri şi nu exclud nici flateria ironică, nici tachieria amicală. Luându-l pe Farkas Jenö ca martor, cei doi execută o partitură care nu ţine cont de răstimpul petrecut la distanţă. Iată-l pe Doinaş:

„Eu cred că ultimele lucruri pe care le-am scris ar putea să modifice întrucâtva, dacă nu substanţial, imaginea pe care critica a avut-o până acum despre mine. Negoiţescu, fără îndoială, că va percepe aceste mici modificări care, cred eu, sunt destul de importante. De altfel, vreau să spun, şi nu din simplă curtoazie, şi nu dintr-o foarte profundă prietenie care ne leagă, că I. Negoiţescu, criticul, a fost cel care a spus despre mine lucrurile cele mai substanţiale, încă de acum 15 ani. În sensul acesta, nu există o altă prezentare mai adâncită a operei mele poetice de azi decât acel articol al lui Negoiţescu....

I. NEGOIŢESCU: Nu era un articol, era un eseu....” (p. 15).

Ceva mai încolo, eseul cu pricina se va dovedi un prilej de diferend între cei doi, rezolvat în aceeaşi notă, după o aceeaşi regie:

„I. NEGOIŢESCU: Şi eu aş face aici o observaţie pe care am făcut-o în scris, şi care lui Doinaş nu i-a plăcut deloc, s-a arătat chiar revoltat. Despre acest eseu scris la München, de când mă aflu în exil, mi-a transmis din România, cum s-a putut, rezerva faţă de interpretarea mea. Dar eu am găsit că interpretarea mea avantaja, fiindcă dovedea cât de puternic ştie să gândească, cât de puternic ştie să simtă liric prin gândire” (pp. 21-22).

În cauză era poemul Oedip şi Sfinxul, în care criticul vedea sugerată o ingenioasă identificare a sfinxului cu Iocasta. Pentru Doinaş, care continuă să se mire de o atare găselniţă atribuită lui, ideea e doar rezultatul fanteziei hermeneutice a lui Negoiţescu. Comentatorii au şi ei dreptul la imaginaţie, concede într-un final, tocmai el, care, a scris, pe lângă poezie, destule pagini subtile de critică literară.

După cum se poate deja remarca, Cercul Literar nu reprezintă numaidecât tema acestor interviuri. En vedette sunt patru dintre componenţii Cercului. E motivul pentru care, fără a refuza cărţii calitatea de document, aş numio mai degrabă un document de atmosferă. Nu o istorie orală, ci nişte marginalii. Şi Negoiţescu, şi Doinaş, şi Balotă şi Regman sunt în continuare prea pătrunşi de spiritul tinereţii lor ca să simtă nevoia de a-l reconstitui, cu distanţa pe care o pretinde o asemenea încercare. Când sunt, totuşi, convocaţi s-o facă, se prevalează de fermitate şi brevilocvenţă. Anexele reproduc câteva scrisori primite de Farkas Jenö, care pot funcţiona edificator. Într-una (din 26 octombrie 1989), acelaşi Negoiţescu tranşează, în defavoarea legendei care s-a acreditat, problema influenţei lui Blaga asupra cerchiştilor. Nuanţele, care nu puteau lipsi la un critic de talia lui, nu ocultează fondul:

„Dragă Jenö,/ chestia cu Cercul literar stă aşa: mulţi dintre noi (R. Stanca, Doinaş, Balotă, eu şi alţii) ne-am înscris la Filozofie nu pentru că am fi avut vreo vocaţie filozofică deosebită, ci numai din cauza prestigiului extraordinar (fascinaţie !) al lui Blaga. Am învăţat cu toţii de la el să ne deschidem orizontul estetic prin cultură filozofică vie. În acest sens, influenţa lui a fost mare - dar prin cărţile lui, nu prin prezenţa profesorală propriuzisă. Îl admiram şi ca mare poet, dar nici unul n-a devenit poet blagian. Curioasă treabă!” (p. 107).

E o idee utilă, asupra căreia stăruie şi Marta Petreu în frumoasa şi extrem de acuta prefaţă a cărţii, coborându-i pe cerchişti din cerurile unei specificităţi absconse şi raliindu-i unei tradiţii nobile a pieţei ideilor de la noi: aceea maioresciană şi lovinesciană. Apropierea de autorul Poemelor luminii a existat, de bună seamă, dar a fost una aşa zicând stilistică (inclusiv argumentele cunoscutului Manifest fiind, arată Marta Petreu, blagiene). Într-un fel sau într-altul, spre o atare concluzie converg şi mărturiile celor patru autori intervievaţi, chiar dacă, uneori, pe căi divergente şi, oricum, ocolitoare. Dacă, din pricini cantitative, dialogul cu Nicolae Balotă nu se ridică la înălţimea memorialisticii cărnoase a acestuia (din Caietul albastru şi din proiectul Abisului luminat), cel cu Cornel Regman e, sub toate aspectele, impresionant. Şi biografic (acesta, datând din 1999, fiind ultimul interviu acordat de critic), şi moral, şi propriuvorbind, literar. Regman lămureşte acolo, fără ocolişuri şi prudenţe, inclusiv câteva cedări politice care i-au fost imputate. Dar, mult mai important de atât, îşi trasează, cu mână sigură, un profil critic cu care ar trebui să înceapă orice monografie. Spulberă, de pildă, din câteva trăsături de condei, mitul maliţiei, care l-a însoţit de la Cică nişte cronicari (1970) încoace. Pe urmele lui Zarifopol, discreditează însă „admiraţia blajină”, boală veche a criticii noastre. Supărările autorilor (sau ale gureşei lumi literare, în genere) nici nu le ia în seamă. Gândul că Ţepeneag l-a făcut personaj într-unul din romanele sale îi apare pur şi simplu amuzant. Are, faţă de profesiunea imediată (cea de cronicar literar) o fidelitate care-l face să o apere de detractorii de meserie (de tipul lui Adrian Marino) şi de practicanţii de circumstanţă: nu se dă în vânt după foiletonismul descriptiv („formulă operativă”), preferând studiile ample, în care se poate fora, după modelul instituit de Cioculescu prin Aspectele... lui din Revista Fundaţiilor. Ştie prea bine că, deşi, prin definiţie, recenzenţii par înzestraţi cu darul persuasiunii (p. 93), aceştia stârnesc, fatalmente, cel mai adesea neîncredere în seriozitatea magistraturii lor. Întrebat de Farkas Jenö dacă are în plan o istorie a literaturii române, Regman declină fără protocol o astfel de tentaţie. Dar, spirit ardent, imun la amăgiri, face, derobându-se, o constatare de mare supleţe:

„La noi, şi cred că nu numai la noi, întrebarea ce-mi pui a ajuns să fie de tradiţie şi e adresată îndeosebi cronicarilor literari. Nu teoreticienilor, nu autorilor de docte monografii. Lucrul pleacă din convingerea, poate şi neexprimată, că activitatea acestui fel de critic nu e împlinită fără încoronarea pe care i-o poate da doar elaborarea unei sinteze cuprinzătoare, care să valorifice intervenţiile risipite prin reviste, cel mult strânse în culegeri de cuprins eterogen” (pp. 96-97).

Altfel spus, o atare invitaţie sună mai degrabă a învinuire. Ceea ce, dincolo de aspectul paradoxologic, ar trebui să ne dea de gândit.

S-a scris, nu puţin, în ultimii douăzeci şi cinci de ani despre Cercul Literar. Lucruri, uneori consistente, acoperind în proporţii mai mici sau mai mari fenomenul. Nimic nu restituie, totuşi, mai bine individualitatea grupului decât întâlnirea directă (fie ea şi de scurtă întindere) cu personalităţile lui. Ceea ce face iniţiativa lui Farkas Jenö demnă nu doar de un salut profesional, ci şi de o preţuire cât se poate de cordială.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara