Omul e făcut din memorie
Oana Olariu: A privi e o activare a memoriei? Cu ce trecut şi cu ce stare ar trebui să păşească un privitor într-o galerie?
Pavel Şuşară: Privim cu toată fiinţa şi cu toată istoria. Oricît de surprinzătoare ni s-ar părea lucrurile la prima vedere, ele sînt înţelese şi procesate în funcţie de foarte multe imponderabile pe care istoria privirii noastre le activează în momentul respectiv. Privim cu educaţia pe care o avem, privim cu bagajul de cunoştinţe, privim cu capacitatea noastră de a distinge şi de a fi riguroşi, sau dimpotrivă. Felul în care "se priveşte" spune mai multe despre tine ca privitor decît despre imagine ca element pasiv.
O.O. E nevoie de un anumit background pentru a pătrunde în spaţiul artistic?
P.Ş. E nevoie pînă la un anumit punct. Sau, mai bine zis, de la un anumit punct încolo. În primul rînd, este obligatorie o capacitate de comunicare cu imaginea. Şi imaginea poate să fie orice. Nu neapărat un tablou, nu neapărat o scenă de film sau dintr-o piesă de teatru, imaginea poate să fie şi interlocutorul, poate să fie şi partenerul, poate să fie şi lumea în care trăieşti. Ai nevoie şi de un fundal pentru tipul ăsta de privire, dar , în primul rînd, ai nevoie de capacitate de comunicare şi de o anumită prospeţime a percepţiei. Dacă nu ai generozitatea de a te pune în stare de veghe în faţa imaginii, orice alt fundal ramîne inoperant.
O.O. Mai poate privitorul modern să privească fără să contextualizeze?
P.Ş. Nu. Şi nici nu trebuie. Nu este vorba doar de privitorul modern, ci şi de privitorul din toate timpurile. Şi primii oameni, în Grădina Paradisului, după ce au deschis ochii, au început să perceapă lucrurile, unele în funcţie de celelalte. Memoria devine parte constitutivă a fiinţei noastre şi indiferent de cît am dori să fim de spontani sau de revoluţionari în relaţie cu imaginile pe care le consumăm zi de zi, totul se reduce, de fapt, la pregătirea noastră de a privi şi de a înţelege imaginile respective. Şi fiecare om, cu experienţa sa individuală, vede diferit acelaşi tip de imagine. Interpretările care se fac şi în spaţiul cultural, dar şi în cel cotidian, arată cît de diversificată este privirea şi cît de confuză este ea, în acelaşi timp, atunci cînd trăim într-o comunitate mai mare, sau atunci cînd comunitatea este foarte diversificată ea însăşi.
O.O. Polipticele lui Ilie Boca le-aţi conectat la o memorie a unui spaţiu bizantin.
P.Ş. E vorba despre memoria unui anumit tip de bizantinism. De fapt, poate mai bine zis, imaginile lui Boca şi sursele imaginii bizantine sînt cumva în armonie, sînt solidare, însă nu sînt echivalente. Există o imagine care nu presupune descrieri explicite, care nu se autocontextualizează şi se identifică prin anexe, aşa cum se întîmplă cu imaginile academiste sau cu acelea care ţin de cultura occidentală clasică. Iar tipul acesta de imagine-efigie, de imagine-siglă, de imagine-hieroglifă trimite, în mod categoric, spre reflexul civilizaţiei orientale, spre sursa vetero-testamentară a Orientului iudeo-islamic şi spre codurile culturale pe care un asemenea tip de civilizaţie le-a constituit în timp.
Imaginea- Interfaţă între Aici şi Dincolo
O.O. Deşi în picturi sunt chipuri laice, ele pot fi simţite ca extensie a icoanelor, în asemănare cu un prototip iconografic.
P.Ş. Asemănarea cu icoanele nu se realizează prin iconografie, ci prin reprezentare. Chipurile sînt aşezate în acea încremenire atemporală, cu care ne-au obişnuit icoana şi imaginea de tip eclezial, din spaţiul bizantin. Acolo, imaginea nu este suficientă sieşi, ea este un intercesor. Este interfaţă între lumea noastră şi transcendenţă, între noi şi lumea de dincolo. Tipul acesta de încremenire, de statică, de hieratism al imaginii, îi garantează transparenţa în legătură cu fiinţa sa intimă. În pictura lui Ilie Boca există această monumentalitate intrinsecă, această încremenire a imaginii, care nu sugerează o transcendenţă în accepţiunea religioasă a cuvîntului, dar invocă atemporalitatea Fiinţei, eternitatea ei, pe care chipul pasager nu face decît să le comunice inteligibil.
O.O. Teme moderne, simboluri care nu vin din folclor, se supun pe pînză unei maniere aproape etnografice.
P.Ş. Sursa etnografică este o constantă în pictura lui Ilie Boca. Etnografismul acesta nu este o problema legată strict de iconografie, ci, mai mult, o problemă de stilistică, de tratare. Chiar dacă sînt multe imagini care nu intră în repertoriul de semne cu care ne-au familiarizat pictura populară şi toată gama iconografică de tip popular, aceste semne sînt asimilabile prin viziune şi prin maniera în care sînt tratate. Ele sînt convertite la candoarea ornamentală şi la o tipologie abstractă a viziunii populare.
Frică de fabulaţie şi purismul plastic
O O. A uita înseamnă a selecta şi a înnoi?
P.Ş. De obicei, se uită lucrurile irelevante.Se uită detaliile, se uită fragmentarul şi adausul circumstanţial. Ceea ce se reţine, sau ceea ce ar trebui să se reţină, este esenţa ,structura, natura imperturbabilă a Fiinţei pe care, pînă la urmă, o reprezintă imaginea. Fundamental, imaginea este un purtător, nu un scop, un ţel autosuficient, cu toate că, în anumite momente ale istoriei sale, în registrul plastic pur, imaginea chiar este un scop în sine. Limbajul se găseşte, în aceste momente, într-un exerciţiu de narcisism fără echivoc. Dar, şi în asemenea cazuri, se conservă un anumit tip de energie a firii, a existenţei necoruptibile.
O.O. Ilie Boca nu vine in descendus. Ce îl eliberează de forma forumului?
P.Ş. Ilie Boca se individualizează prin propria structură, prin natura inconfundabilă a personalităţii lui. Dar în el se întîlnesc, de fapt, două personaje. La prima vedere, acestea par antagonice, însă ele reuşesc să fuzioneze perfect în plan creator. Pe de o parte, el este un povestitor, are o enormă poftă de a nara, de a introduce interlocutorul într-un univers dens şi foarte bine cartografiat, în vreme ce, pe de altă parte, este speriat de propria lui tentaţie de a fabula. Din această pricină, el duce imaginea către un fel de purism plastic, aproape de semn, de efigie, iar din conflictul celor două personaje se naşte un al treilea, care este simultan o sursă de plasticitate pură şi un izvor epic inepuizabil. Însă această fabulaţie se consumă, de fapt, în jurul lucrărilor, şi nu în interiorul lor.
Contur şi Determinare
O.O. Imaginea picturală este un înveliş pentru realitate, sau viceversa? Se modifică realitatea în funcţie de discursul care o exprimă?
P.Ş. Imaginea, în general, este o parte a realităţii. Şi avem acel tip de imagine pe care realitatea în care trăim reuşeşte să ni-l ofere. Niciodată artistul nu este rupt de spaţiul nemijlocit, de spaţiul psihologic, de spaţiul comportamental, economic şi politic, în ultimă instanţă, în care trăieşte. Chiar dacă nu explicitează aceste relaţii, într-un fel sau altul ele sînt determinante. Şi la Ilie Boca se vede asta printr-un fel de fugă din cotidian. Fuga din cotidian este tot în relaţie cu acest cotidian; a nega timpul este tot o relaţie cu timpul; "a fi monumental şi etern" este o replică directă la "a fi meschin şi vremelnic". Orice am face, suntem opera propriilor nostre determinări, de toate felurile. Şi asta nu se referă la un determinism mecanic, la un determinism linear sau la o altă schemă simplificatoare. Există întotdeauna un determinism subtil, ceva similar cu acea informaţie care priveşte amprenta sau codul genetic. În acelaşi fel funcţionează, pentru orice om, o "memorie genetică" a societăţii în care trăieşte, un cadru matricial pe care aceasta i-l impune, de cele mai multe ori discret, fără nici un fel de agresivitate manifestă.
O.O. Este un pericol, pentru artist, să cadă în gustul public? Şi receptarea unei forme de artă presupune în vreun fel ieşirea individului tocmai din rolul colectiv, de public?
P.Ş. Sînt două filosofii, două tipuri de atitudine, care s-au exprimat în contradictoriu şi de multe ori chiar cu o vehemenţă devastatoare. Pe de o parte, este purismul estetic, care încearcă să cliveze lumea simbolică de lumea de zi cu zi şi să nu facă nicio concesie gustului public. De partea cealaltă, există acea vocaţie democratică a multor artişti care se insinuează în orizontul publicului neprelucrat cu o anume voluptate, făcînd concesii pînă la anularea propriei identităţi. Cred că lucrurile sînt, ca întotdeauna, pe undeva, pe la mijloc. Pe de o parte, publicul nu trebuie neglijat, iar dacă el nu se regăseşte în demersul artistic, atunci nu este în regulă ceva (sau cineva). Fie publicul, ca entitate masivă, fie artistul, ca entitate singulară. Dar, prin public, nu trebuie să înţelegem o cifră sau suma aritmetică a tuturor indivizilor care sînt activi într-un timp şi într-un spaţiu anume. Publicul este doar o aspiraţie, un vector, şi nu o manifestare individuală. Cred că a existat, întotdeauna, solidaritate şi armonie între creator şi aspiraţia publicului. Aspiraţia necoagulată a acestuia, inconştientă, este purtată de cîteva voci individualizate, adică de creatorii înşişi, pentru că publicul, în sine, nu are o voce distinctă. Nu cred că artistul trebuie să facă pasul către public renunţînd la propriile sale aspiraţii şi la propriile-i reverii. El trebuie să seducă publicul, dar păstrîndu-se mereu în armonie cu el însuşi. E posibil, din moment ce acest lucru se întîmplă în foarte multe cazuri. Iar dacă nu se întîmplă, înseamnă că cel care emite mesajul are o problemă.
O.O. Există o reţetă, o formă consacrată, care să constituie liantul între artist şi public?
P.Ş. Sînt instituţiile. Sînt actorii specializaţi în acest spaţiu intermediar. În ceea ce priveşte artele plastice, sînt muzeele, sînt sălile de expoziţie, galeriile, sînt negustorii de artă, sînt curatorii, criticii şi istoricii de artă. Iar alături de aceste instituţii există şi o instituţie a publicului. Există o conştiinţă colectivă care chiar funcţionează, dacă ştii să o identifici şi să o stimulezi. Criticul de artă este o instituţie, nu neapărat el, ca persoană ci, el, ca exponent al unui fenomen. Dealer-ul de artă este o instituţie, la fel şi colecţionarul de artă. Dacă toate aceste instituţii ar funcţiona cît mai aproape unele de altele, sincronizate, atunci s-ar creiona un spaţiu formator, un traseu capabil să primească şi să conecteze între ele ambele mesaje, şi al artistului, şi al privitorului. Evident, nu putem pretinde decît o funcţionare corectă şi eficientă, şi nu una desăvîrşită, fiindcă atunci nu am mai trăi în lume, am trăi în Paradis, or, după cum ştim suficient de bine amîndoi, izgonirea a avut deja loc şi informaţia aceasta este indiscutabilă. Dar, pînă la urmă, instituţiile amintite pot să medieze destul de bine comunicarea între public şi artist.
O.O. Spaţiul acestei expoziţii contextualizează subiectele picturale?
P.Ş. Spaţiul galeriei este unul destul de antipatic, pentru că supune unor probe foarte grele lucrările pe care le găzduieşte. În măsura în care pot să-i facă faţă, acestea îşi demonstrează vitalitatea expresivă şi capacitatea proprie de a trăi autonom, de a trăi fără proteze. Pentru expoziţia lui Boca nu există aici un handicap al spaţiului, ea reuşind să se impună prin concentrarea mesajului şi prin coerenţa de ansamblu. Ea ar putea fi citită chiar ca o instalaţie, ca o lucrare unică, secvenţializată într-un anumit fel doar pentru confortul privitorului.
"Ce reprezintă această imagine?"
O.O. La Ilie Boca, culoarea înlocuieşte, la un moment dat, conturul?Se poate vorbi de un formalism al culorii?
P.Ş. Se poate vorbi despre puterea culorii de a genera forme. Există şi o componentă grafică în pictura lui Ilie Boca, şi încă una destul de evidentă. Dar partea lui cea mai reprezentativă nu este cea legată de desen, ci de felul în care reuşeşte prin tonuri, prin culoare, să circumscrie şi să construiască aceste forme. O observaţie a unui artist francez merită, cînd şi cînd, reamintită: un tablou în care un cal paşte pe o pajişte nu este nimic din ceea ce pare. Adică tabloul este cu totul altceva decît un cal şi o pajişte. El nu conţine, în el însuşi, nici cal, nici pajişte. Totul trebuie înţeles doar ca suprafaţă şi ca pată de culoare. Limbajul este, aşadar, un instrument care coagulează idei plastice pe care le transmite ca mesaje inteligibile pentru privitor. Că ele se structurează în sensul unei imagini, pe care memoria o acceptă şi o recunoaşte în sistemul ei de referinţă, sau trimite semnale neidentificabile, este, în esenţă, acelaşi lucru. Chestiunea se defineşte prin felul în care se manipulează limbajul în funcţie de intenţionalitatea artistului, iar artistul foloseşte acest limbaj în două sensuri oarecum distincte: ca mijloc şi ca scop. Atunci cînd limbajul este scop, avem de-a face cu o opacizare a tabloului. Tabloul ne opreşte, ne blochează în suprafaţa lui, şi el nu este decît ceea ce se vede nemijlocit. Dar există şi un alt tip de manipulare a limbajului; ca vehicul, ca instrument. În această situaţie, limbajul trimite (şi deschide) către o altă realitate decît propria sa manifestare, psihologică sau substanţială. Problema clasică a picturii poate fi rezumată într-o întrebare foarte simplă: "Ce reprezintă acest tablou?" sau, mai larg: "Ce reprezintă această imagine?". Problema picturii moderne şi a celei abstracte se referă, însă, la felul în care se construieşte o imagine, şi nu la obiectul reprezentat. Întrebarea se pune diferit pentru că, în primul caz, referentul este imaginea, iar în al doilea caz, referentul este limbajul.
O.O. La Ilie Boca se construieşte o lume în spatele suprafeţei picturale..
P.Ş. Se construieşte, într-adevăr, o lume în spatele suprafeţei picturale, dar aceasta nu presupune cu necesitate accesul la lumea din spatele ei. Dacă cineva doreşte să acceadă la această lume învăluită are, spre a pătrunde pînă la ea, toate instrumentele şi toate indiciile oferite de pictor. Dar dacă vrei să te opreşti în spaţiul bidimensional al pînzei sau al panoului, poţi face asta fără să ai sentimentul că ai pierdut ceva de dincolo. El mînuieşte destul de ingenios limbajul, încît să creeze confort ambelor tipuri de privitor.
O.O. Se pot converti picturile din expoziţie într-un discurs , cu un tablou-început, şi un tablou-încheiere?
P.Ş. Oricare dintre tablourile lui Boca poate să fie, simultan, punctul de început şi punctul de încheiere al expoziţiei. Fiindcă, într-un anumit fel, imaginile sunt interşanjabile. El a adus aici cîteva poliptice, cîteva iconostase laice, să le zicem aşa. Dar toate lucrările pot fi înseriate şi integrate, aşa cum efectiv s-a făcut doar cu unele. Asta înseamnă că oricare lucrare este interşanjabilă cu oricare altă lucrare din expoziţie. Ceea ce face din întreg, din cumul, un fenomen lesne de înţeles ca atare, dar şi unul care poate fi oricînd dizolvat, pentru a se citi detaliile ca elemente în sine. Nici unul dintre detalii, ceea ce, aici, înseamnă, nici unul dintre tablouri, nici o secvenţă chiar, nu se poate înscrie ca unic element central, în jurul căruia să se constituie periferia, sau cercurile concentrice care ar urma. S-ar putea spune că expoziţia lui Boca reprezintă tipul clasic de univers alexandrin. Orice tablou poate să fie centru şi periferie. Iar centrul se află peste tot.
O.O. Orice tablou poate fi celulă şi se poate intui ce e în jurul lui?
P.Ş. Se poate reconstitui, ca-n paleontologie, întregul, pornind de la parte, numai că poţi constitui configuraţia, şi nu substanţa lui. Fiindcă oricare tablou, oricît ar fi de previzibil în ceea ce priveşte discursul de ansamblu, reprezintă, în acelaşi timp, o unitate ireductibilă. Chiar dacă sînt personaje care se repetă sau figuri care par a fi din acelaşi registru, realizarea propriu-zisă le diferenţiază. Printr-o schimbare a perspectivei, prin tipul de punere în pagină, prin orchestrarea tonurilor sau amenajarea detaliilor se obţine, finalmente, un alt discurs.
O.O. Palimpsestul sau polipticul integrează elemente din registre diferite, schimbîndu-le sensul.
P.Ş. Palimpsestul şi polipticul sînt două realităţi diferite. Dar ele sînt, într-adevăr, foarte interesante în discuţie. Polipticul este un fel de palimpsest pe orizontală, iar palimpsestul este un fel de poliptic în profunzime. Aşa cum se adiţionează ele în palimpsest, straturile de imagine, unul deasupra celuilalt, aşa se aglutinează, pe orizontală, prin ansamblare, imaginile în poliptic. Dar aici se insinuează şi o diferenţă metafizică. Palimpsestul este abisal, polipticul este diurn, palimpsestul este diacronic, polipticul este sincronic, palimpsestul este historist şi modernist, polipticul este anistoric şi postmodern. Iar relaţia cu polipticul este mai confortabilă şi mai puţin frustrantă.
O.O. Polipticul presupune o transdisciplinaritate a subiectului abordat?
P.Ş. Presupune o infinitate de vectori şi de tendinţe, dar nu neapărat care să fie în totală congruenţă sau în totală diferenţă. Polipticul înseamnă o juxtapunere. Juxtapunerea poate să ducă cu gîndul la o repetitivitate pînă la limita experienţei zen, pînă acolo unde te goleşti de substanţă, de propria ta fiinţă şi te contopeşti cu obiectul contemplat, sau, dimpotrivă, repetiţia poate să-ţi anime privirea şi să te menţină într-o captivitate perpetuă, într-un epos căruia nu i te mai poţi sustrage. Metodele de amenajare a unui poliptic sînt la dispoziţia artistului şi nu există o soluţie prealabilă. La Ilie Boca, avem mai multe tipuri de juxtapunere. Sînt portrete care se reiau într-un anumit fel, creîndu-se un gen de tridimensionalitate. Portretul pare a fi privit simultan din mai multe unghiuri. Pe de altă parte, există detalii care sugerează experienţa diversităţii, a faptului că nimic nu este identic. Avem aici două tipuri de metafore. Pe de o parte, metafora unităţii scrutate pînă la abuz şi, pe de altă parte, metafora diversităţi, a replicării pînă la disoluţie. O pierdere în detalii care, prin aglomerare, uzurpă tocmai indicii de individualizare. Dar acestea sînt variante extreme. Înlăuntrul expoziţiei, metaforele amintite sunt doar enunţuri, şi ele nu se îndreaptă spre polii teoretici pe care îi presupune un asemenea exerciţiu de lectură.
Este interşanjabil Oedip cu Michael Jackson şi cu alţii
O.O. În artă, mitul devine o formă diluată?
P.Ş. Miturile se reinventează şi se redescoperă permanent. Am renunţat la Oedip şi l-am găsit pe Michael Jackson; am renunţat la carul Sfîntului Ilie şi am găsit Maybach-ul. Permanent, vocaţia noastră de a exemplariza se exercită în legătură cu ceva. Sînt o mulţime de mituri. Sunt forme foarte vii şi deloc atemporale. Unele intră în desuetudine şi, uneori, într-o criză profundă. Apoi altele le iau locul, dar se vor dizolva şi ele, poate chiar a doua zi. Dar, în mod evident, sînt şi mituri perene, şi mituri precare. Vocaţia noastră de a mitologiza nu are, însă, nicio legatură cu substanţa mitului.
O.O. În expoziţie apar uneori elemente suprastilizate, pînă devin embleme magice..
P.Ş. Aproape toate imaginile sînt construite în perspectiva asta. Am vorbit mai devreme de interesul lui Ilie Boca pentru funcţia plastică a imaginii. El salvează plasticitatea de toate ispitele retorice care o pîndesc tocmai prin această capacitate de a instrumentaliza limbajul şi alfabetul plastic. El construieşte imaginile în aşa fel încît acestea par, oarecum, obiective. Par lucruri făcute nu astăzi sau ieri, şi nu de către un autor anume. Ele vin parcă dintr-o memorie a speciei neidentificate într-un spaţiu şi într-un timp anume. Şi această atemporalitate a lucrărilor împinge imaginea către hieratica de tip bizantin, post-bizantin, oriental, în general, către statica picturii populare, către repertoriul etnografic, precum scoarţele sau ornamentica populară. Retragerea autorului din lumea pe care abia a imaginat-o lasă lucrările într-un fel de suficienţă a propriei lor existenţe, care devine obligaţie de supravieţuire pentru fiecare lucrare în parte. Şi atunci, ele stau ca nişte semne aruncate, nu de un om, ci de o sumă de conştiinţe, active simultan sau succesiv, pînă ce imaginea îşi pierde identitatea ei strictă şi devine un fel de bun colectiv. E un produs cumva folcloric, dacă termenul "folclor" poate fi invocat aici. Oricum, tiparul este cel folcloric - obiectul se modelează prin transmitere de la un autor la altul, pînă la esenţializarea maximă. Cam în acest fel sînt şi lucrările lui Boca. Ele par expresia unei suite de intervenţii în timp, dar fără să se marcheze acest timp.
O.O. Spre deosebire de vorbire, în pictură se pot apela structuri care n-au fost încă puse în convenţie. Cît de importantă rămîne ideea ca un tablou să vorbească, totuşi, despre ceva?
P.Ş. Problema cu reprezentarea convenţională sau neconvenţională este, pînă la urmă, tot o convenţie. Fiindcă nu iconografia o face convenţională sau neconvenţională, ci felul în care se structurează imaginea, în care este ea realizată. Acelaşi lucru, acelaşi reper, acelaşi motiv, pot fi realizate derizoriu, sau, dimpotrivă, în aşa fel încît să nască bănuiala că ele nu fac parte din lumea asta. Un tînăr scriitor i-a cerut unui mare critic literar un subiect, adresîndu-i-se cam aşa: "Maestre, am o energie enormă şi vreau să o cheltuiesc pe o temă majoră. Oferiţi-mi un subiect!". Criticul l-a privit, aşa, peste ochelari, şi i-a spus: "Îţi ofer cea mai înaltă temă de meditaţie: El şi Ea se iubesc." Pare banal, dar din asta poţi scoate deopotrivă romanul lui Drumeş, Elevul Dima dintr-a şaptea, şi Romeo şi Julieta. Problema nu-i a temei sau a subiectului, ci a complexului de semnificaţii în care întîmplarea respectivă e plasată şi, evident, a capacităţii expresiei de a seduce, de a convinge, de a forma. În plastică e acelaşi lucru, iar faptul este foarte evident cînd e vorba de imagini cu conotaţii erotice, de pildă, sau de altă natură, dar care vexează, într-un alt fel sau altul. La un moment dat, s-a făcut o expoziţie, la Galeria H'Art, în care Ştefan cel Mare nu era prezentat într-o ipostază prea măgulitoare, iar acest fapt i-a iritat pe mulţi. Dar iritarea este o reacţie etică, nu estetică, şi ea nu garantează reuşita evenimentului artistic. Poate garanta popularitatea sau impactul. Atît. Dintr-un obiect banal, poţi să faci un subiect exemplar, cum dintr-un subiect exemplar, poţi face un obiect hiper-banal. Arta înseamnă "cum se spune", nu "ce se spune".
Un antropocentrist de factură orientală
O.O. Polipticele stau sub un subiect unic?
P.Ş. Subiectul este "Omul". Tot ce se întîmplă aici, glosează pe marginea prezenţei umane, a ideii de fiinţă umană, fără ca ea să fie particularizată în vreun fel. Dacă am duce interpretarea pînă la capăt, am putea spune că Ilie Boca este un antropocentrist de factură orientală. Asta ar însemna, la prima vedere, o contradicţie în termeni. Antropocentrismul este un produs eminamente clasico-renascentist; este occidental şi prelungirea lui, în lumea contemporană, s-a făcut pe filieră catolică. Orientul este foarte puţin interesat de Omul ca individ. Orientalilor le lipseşte preocuparea explicită faţă de fiinţă umană determinată. La Ilie Boca, preocuparea obsesivă pentru chipul uman, pentru prezenţa omului în ipostaze diferite, în contexte sau în scenarii diferite, este plasată în centrul întregului demers artistic, după cel mai tipic scenariu antropocentrist. Numai că aici omul nu este soma, nu este corporalitate. El este prezenţă spirituală în mai mare măsură, este o sumă de particularităţi care îl identifica mai mult ca specie decît ca individ. Antropocentrismul de factură orientală poate funcţiona în legătură cu pictura lui Boca, fără să sufere de o prea mare agresivitate oximoronică.
O.O. Se poate vorbi despre laconismul imaginii?
P.Ş. Da, în mod cert. Este o imagine laconică în ceea ce priveşte gestul artistului, realizarea ei, dar este foarte complexă prin haloul imaginar care se ţese în jurul reperului figurativ. Una din calităţile indispensabile care se manifestă la maturitatea artistică este chiar laconismul expresiei, adică economia mijloacelor, capacitatea de a sintetiza. Pierderea în amănunte este mai mult o problemă a adolescenţilor decît a maturilor, indiferent dacă aceştia sunt creatori sau nu.
