Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Post restant:
Un debut: Vasile PĂRPĂUŢI de Constanţa Buzea

În 2004, primeşte un premiu la Concursul "Ion Creangă". în 2005 devine coautor al Poveştilor de la Bojdeucă, volum publicat la Editura Sagittarius Libris din Iaşi. în 2006 i s-au stricat maşinile de scris şi achiziţionează un computer. în numai câteva minute cineva îl ajută să descopere cât timp a pierdut aiurea nelucrându-şi prozele pe computer. Autorii preferaţi: Fielding, Pavese, Buzzati, Faulkner, câţiva Ruşi, Hrabal, Creangă, Caragiale, Gogol, John Kennedy Tool ş.a. Vede lumina zilei la Hudeşti-Botoşani în 1946. Ne trimite în câteva rânduri, din comuna Cumpăna - Constanţa, proze şi scrisori interesante, de obicei foarte lungi, care-i dezvăluie talentul viguros. în 2007, în numerele din octombrie şi noiembrie, revista Tomis îi publică la rubrica Semnal proza mai extinsă Supliciu în redacţie. Doreşte să publice în România literară, lucru pentru care i-am ales pentru început un fragment din proza autobiografică Exerciţii de aritmetică pe o frunză de brusture. Domnul Vasile Părpăuţi este un excelent povestitor. Publică la noi, aşadar, pentru prima dată, acum, aici (C.B)

"...Mi s-a răspuns cu o privire a celui ce întreabă de ce am dat busna înainte să fi auzit el o bătaie în uşă. îi privesc pe toţi, nu sunt mai mulţi şi nici mai puţini decât îi ştiu eu, dar mă descumpăneşte faptul că pe orice chip îmi arunc privirea şi îl cercetez cu mare atenţie, nu sesizez nici o undă de modificare, ca şi cum pentru toţi timpul s-ar fi oprit în loc exact în clipa când eu nu i-am mai văzut. Lipsa trecerii timpului peste sufletele lor mă îngrijorează. Eu ştiu ce nume poartă fiecare, dar ei toţi nu sunt în stare să îşi amintească de al meu. Le transmit un salut prietenesc şi le spun că am venit să îmi achit o veche datorie care îmi stă pe suflet. îi privesc încă o dată pe fiecare în parte, şi mă mir că nici unul dintre ei nu se bucură, nu se repede să mă îmbrăţişeze. Geanta din mâna mea, neagră, lucioasă şi bine îndesată cu bancnote, e aruncată pe laiţa acoperită de un ţol jegos. Femeia, bărbatul şi mutrişoarele de pe vatra cuptorului, nu dau nici o atenţie acelui obiect de lux. Mă supără această indiferenţă glacială. M-am hotărât. Nu voi pierde prea multă vreme cu neisprăviţii ăştia. Scot repede teancul de bancnote din buzunar, le arunc pe masă. Deschid geanta şi îi las capacul să cadă pe spate. Apuc trei teancuri, le aşez unele lângă altele pe masa de lemn ros de vechime şi înnegrită de funduri de ceaun şi oale luate direct de pe jarul de sub plită. Socotesc repede şi îmi achit datoria, împărţită şi ea în altele mai mici. Plătesc celor doi soţi serviciile oferite, începând din clipa când am scos primul ţipăt zvârcolindu-mă pe un cearşaf cam găurit, până în după-amiaza când am fugit de acasă. îl privesc fix în ochi pe bărbat, chipul său e tot aşa de prelung şi uscăţiv, e trist, nu ştie nici el ce să zică. Stă pe marginea laiţei, se uită la mine, aproape că îi vine să zâmbească. Pare să nu fi înţeles nimic din ce i-am spus, şi tot ce se întâmplă sub ochii lui, ai nevestei şi ai celor şase fete venite pe lume din doi în doi ani. Dar eu nu mai vreau să pierd nici un singur minut. - Bădie, îi zic, mă bucur că eşti acasă, că încă nu te-ai dus la moară să aduci măcar un pumn de păpuşoi, să astâmperi foamea celor de după prichici. Eu, aşa, prieteneşte, te întreb dacă îţi mai sunt dator cu vreun bănuţ. Să ştii că nu îţi sunt dator, nu îmi eşti dator, eu nu mai vreau să aud de voi, şi nici voi nu trebuie să mai auziţi de mine. Ce să vă mai zic? Adio!... Aşa i-aş fi spus tatii, iar peste grămada de bancnote, înfoiată alături de un mic dărăb de mămăligă ciupit din toate părţile, aş mai fi aruncat încă de vreo zece ori valoarea acelei pagube. Privirea mi-ar fi alunecat şi peste mutrişoarele înghesuite lângă horn şi prichici. Fără să rostesc vreo vorbă, aş fi ieşit afară şi dus aş fi rămas! Dar derularea acelei clipe se afla încă în fază de proiect. Miezul nopţii încă era departe. Imaginile oraşului şi îndeletnicirile de viitoare slugă, mă aşteptau cu braţele deschise. în zori, mai făceam doi paşi, strada se afla deja sub picioarele mele, îmi găseam de lucru, dar nu ştiam câţi bani să cer pentru munca pe care o voi face. Nu ştiam de câte parale voi avea nevoie peste mai mulţi ani, pentru că nu socotisem toate serviciile pe care mi le făcuseră mama şi tata, din clipa când m-au născut şi până nu am mai vrut să intru în ogradă. Nu mă puteam urni din acel loc, până nu aflasem de câţi bani aveam nevoie să îmi pot achita datoria, plus paguba ce le-o pricinuisem părinţilor mei. M-am ridicat în picioare, am smuls un spin din părul sălbatic de lângă cei doi mesteceni, şi apoi m-am întins din nou pe iarba şi lăstarii rupţi şi aşezaţi în aşa fel să capete forma unui divan verde pe care se odihneşte un Gulliver fără nici un fel de griji. începu să adie un vânticel răcoros, dar freamătul uşor al pădurii nu mă speria deloc. O luasem de jos în sus, calculând cât a costat alăptatul şi costul gimnasticii ce mi-o făcuse mama în apa călduţă din covata de răchită cumpărată de la un ţigan din Baranca. Strecurându-se lin printre copaci, vântul izbise în obrazul meu o frunză de brusture destul de lungă şi de lată. Aşezam mici datorii unele peste altele, iar cu spinul înţepam frunza de brusture, când suma sărea peste o sută de lei. în felul acesta mi-am înscris, pe o jumătate din frunză, toate datoriile ce le aveam faţă de părinţii mei. (Le donasem tiranilor şi vreo treizeci de înţepături în plus. Ba chiar am înscris pe suprafaţa verde şi pagubele pricinuite de vreo mică neglijenţă, o nepricepere, o lipsă a rezistenţei trupului meu la o muncă mai grea şi plicticoasă, dar şi din cauză că hărnicia nu mă vizita când ar fi vrut tata. încet încet am încheiat toate socotelile cu părinţii mei. Partea stângă a frunzei se transformase într-un act de contabilitate. Simţeam cum oraşul aştepta să-mi absoarbă priceperea, şi încet, încet, viaţa. Trupul meu şedea neclintit pe patul de ierburi, lăstari tineri şi frunze vechi, puse pe dedesubt, în timp ce îmi scăpasem gândurile din chingi. Unul dintre ele era că nu voiam să accept decât ideea că după miezul nopţii, imediat ce voi ajunge în centrul Hudeştiului şi voi încerca să mă caţăr pe furiş în caroseria vreunui camion rablagit, se va lăsa deodată un întuneric de smoală. Tunete, fulgere, o ploaie cu stropi măşcaţi, şi apoi va începe să cadă un covor alb şi rece de grindină. Furtuna va fi fost anunţată de un vârtej uriaş de praf adus de peste deal. De sus, dinspre Darabani nu apărea nici o maşină. Curajos şi sfidător eu mă pornesc pe jos spre celălalt capăt al lumii. Nu am prevăzut că pietrişul îmi va roade şi înţepa tălpile, dar eu nu mă opresc, îndur, multe a îndurat şi Hristos şi tot neamul Brân­co­venilor. Aşa îmi spusese bunica. Urc pe dealuri şi cobor pe văi, tai în două mai multe sate şi mă duc mai departe, aşa cum sunt, ud, zgribulit şi încă nu destul de flămând. Nişte nori s-au dat într-o parte, cerul de deasupra mea se luminează puţin, şi pot să zăresc în stânga şi destul de departe, o pădure. Se-aud foşnete, zgomote, se-aud urlete, şi nu mai ştiu dacă urlă un câine sau un lup. Mi-e puţin cam frică, nu am pe-aproape un copac în care să mă caţăr şi să cânt până o crăpa lupul de foame. Şi oare nu cumva mi-a venit vremea să fiu eu eroul dintr-un basm povestit de bunica, bunica, bunica?! - am murmurat. Am strigat, şi strigătul meu s-a pierdut undeva în adâncul pădurii. Nu l-am auzit venind înapoi. O fi venit, dar eu eram prea obosit... Mi se făcuse dor de bunica. Mă aflam prea departe de ea, şi mă tot duceam pe un drum străin, prin întuneric şi ploaie. încă nu ştiam cât de departe se afla oraşul şi nu puteam să-mi închipui nici când mă voi porni pe drum de întoarcere. Am sărit de pe divanul meu de ierburi, şi m-am bucurat văzând că mă aflam tot în poeniţa din adâncul pădurii dintre satul Alba şi malul Prutului. Cei doi străjeri, mestecenii, se atingeau într-o unduire de vânt răcoros. Şi lângă hornoaica bunicii se înălţaseră doi mesteceni. Din poeniţă luând-o la vale, ajungeam la balta din Pădurea Ursoiului, iar de acolo, pe lângă pârâu, ieşedam pe pajiştea de lângă casa bunicilor. Dar în seara aceea nu mă puteam duce la ei. Şi supărarea bunicului cu mustăţile lui fioroase, era tot atât de proaspătă ca şi aceea a tatălui meu. Şedeam întins pe patul de ierburi, nu îmi era teamă de şerpi, nu se ivise nimic care să mă determine să nu părăsesc satul fix la miezul nopţii, dar până atunci mai era destul timp. îmi era teamă să nu se fi strecurat vreo greşeală, şi am început să socotesc încă o dată toate datoriile ce le aveam eu faţă de părinţii mei. Am luat-o de sus în jos, adică din secunda când vaca a pus şi cel de-al doilea picior în ogradă, lăsându-le pe celelalte două să mai zăbovească în faţa porţii. Alunec pe firul zilelor şi anilor şi în sfârşit ajung în inimaginabila clipă când am scos primul meu ţipăt. Mă apuc şi mai înţep jumătatea stângă a frunzei de brusture de încă cinci ori. Nu ştiu de unde şi cum se stârni o vânzoleală de nemulţumiri, aducându-mă în stare să înţep toată frunza, şi încă una, şi încă zece, încă o sută. Ciuruind toate frunzele de brusture din întreaga pădure, mi-ar fi luat o grămadă de timp, dar tot nu aş fi fost convins că nu am rămas dator cu nimic. Abia acum îmi dădusem seama că niciodată nu voi fi în stare să stabilesc suma ce i-o datorez mamei, în timpul cât m-a ţinut în burta ei. Şi sunt sigur că m-a iubit foarte mult... M-am întors cu faţa în jos, acolo, pe patul de frunze şi ierburi şi crengi de copac şi am început să plâng."

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara