Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Un debut de Ioan Holban


Un debut vizibil în poezie, s-a petrecut odată cu apariţia volumului Călăuza tăcerii semnat de Andreea-Luciana Dumitriu. Aflată acum puţin peste vîrsta majoratului, autoarea confirmă lucrurile bune care s-au spus, în anii din urmă, despre lirica sa, publicată în reviste culturale ieşene ori citită în cenaclurile, foarte active, ale Iaşului literar. Abia cu promoţia ei se constituie ceea ce s-ar putea numi o nouă paradigmă poetică (estetică şi de sensibilitate): aceştia sînt, dacă vor fi, "lupii tineri" ai literaturii noastre contemporane. Fapt semnificativ, îi stă alături un grafician (post) modernist: Ion Truică. Şi, în adevăr, foarte acroşantă această alăturare între poezia unui om de douăzeci de ani şi imaginea (re)compusă, în oglinda sa, de un om trecut de vîrsta primei tinereţi. Poezia Andreei-Luciana Dumitriu cultivă două teme majore, în descendenţă expresionistă, tratate însă cu un timbru original şi într-o tonalitate care dezminte tot ce s-a scris despre "poezia feminină" şi despre "candoarea" vîrstei primei cărţi: sînt tema corporalităţii poemului, întîlnită rareori în poezia generaţiei '80 şi motivul realului opresor, al cotidianului cenuşiu şi inform care modifică structuri ale fiinţei interioare, le spulberă pentru a lăsa eului varianta recompunerii, a reconstituirii şi reformării sale: "Sîngele tău/ se scurge/ prin mîna mea/ Mirosul lui/ dulce-acrişor/ se pierde în mine/ Sîngele tău/ se prelinge/ printre degetele mele/ Culoarea lui/ stridentă/ mi-a colorat unghiile/ Am adormit cu mîna/ pe rana ta/ Cînd m-am trezit/ şi te-am întrebat/ "te doare?"/ deja muriseşi" (Sîngele tău). În prelingerea sîngelui tău din acest admirabil text e "curgerea" poemului însuşi, facerea lui, rostogolirea literelor, sintagmelor, versurilor, pînă la forma - şi culoarea! - finale; odată mai mult, se confirmă trecerea de la estetica celui-ce-scrie-trăind (specifică generaţiei '80) spre estetica celui-ce-trăieşte-scriind (care pare a fi una dintre "flamurile" acestei noi promoţii literare).
Un poet rus, cred că Evtuşenko, a spus că marea poezie nu se poate naşte decît dintr-o mare suferinţă; adaugă însă: nu aceea trăită, ci aceea identificată. Nimic mai adevărat pentru poezia Andreei-Luciana Dumitriu care identifică, înainte de toate, nepotrivirea dintre trăire şi "corsetul" ei lingvistic, forma ei scrisă (în cuvinte, versuri, pa-gină, carte). E o poezie a corporalităţii, a vitalităţii şi petrecerii trupului, a ipostazelor şi funcţiilor sale (poemele se numesc Trupul meu, Sîngele tău, Moarte, Călugărie, Agonie, Viaţă, Inexistenţă, Rugăciune, Pyhoenix, Îngenunchere etc.), care se adresează, într-un neliniştit, mereu neliniştitor discurs sufletului. Cele două "entităţi" ale poeziei din Călăuza tăcerii - corpul şi sufletul - nu doar comunică, ci se substituie reciproc într-un balans baroc, pe o punte foarte subţire, în pendularea permanentă dintre fiinţă şi nefiinţă, spre ceea ce - cît de îndrăzneţ? - ar putea să se cheme a-fi-nefiind. Autoarea punctează clar această "ţintă" ghicită la capătul glisării spre metafizic: "E linişte în ceruri/ căci am murit/ în tine" (Linişte); sau: "Am văzut arzînd focul/ şi au rămas doar cenuşă/ şi flori/ Sprîncenele mele s-au împuţinat/ şi mi s-au rupt ochelarii/ transformîndu-se/ în marmură incandescentă./ Mi-au crescut cercei în păr/ şi o ţigancă mi-a ghicit/ destinul într-un glob de cristal: /"Vei fi pămînt"" (Desincronizare); şi: "Sîngerînd mi se scurg/ mîinile/ printre degete/ Şi, nefiind, îşi adună/ moleculele/ în altcineva".
Cealaltă temă, a realului care oprimă, capătă accente carnavaleşti şi se circumscrie eternului motiv literar al "lumii pe dos". E aici toată ironia, sarcasmul şi toată suferinţa unei fiinţe dipuse să înţeleagă, nu însă şi să-şi asume rosturile lumii pe dos. Figura care focalizează această lume "întoarsă" e erosul, poemele care îl adună mai ales în partea a doua a cărţii fiind foarte elocvente în privinţa filtrului prin care autoarea percepe lumea şi poziţia sa acolo: erosul e "asasinat", surîsul e "filistin", tunsoarea e asemenea "craniului" unei statui, pînze de păianjen cresc între degetele "lui", respiraţia e "fetidă"; aşa: "Am încercat să fug/ dar, obosită, noaptea,/ îţi simţeam respiraţia/ pe gît/ Şi, descurajată,/ m-am întors/ în locul unde stăteai,/ dar n-am găsit/ decît o gaură/ în nisip,/ lîngă cadavrul tău/ descompus" (Morbidă).
Andreea-Luciana Dumitriu e o poetă deplină, ultima - nu şi cea din urmă, sînt sigur - floare a poeziei de azi; debutul său cu volumul Călăuza tăcerii dovedeşte odată mai mult faptul că lirica noastră contemporană îşi pregăteşte un "schimb" foarte bun; şi radical, şi valoros.



Andreea-Luciana Dumitriu, Călăuza tăcerii, Ed. Cronica, Iaşi, 1999.