Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Un cântec încăpător precum... de Cosmin Ciotloş

Mi se păruse şi mie, cu câţiva ani în urmă, că Ion Horea e un „ardelean definitiv”. Preluasem sintagma (memorabilă!) de la Al. Cistelecan, care-i prefaţase poetului o masivă antologie. Acum, odată cu aceste Gravuri, încep să cred că formula trebuie un pic emendată. Sau măcar supusă unui examen riguros.
Sigur, argumente în favoarea ei putem găsi în continuare (nostalgia pentru Vaideiul natal amintind de „înstrăinaţi” ca St. O. Iosif sau Goga), dar ele nu mai precumpănesc. În ansamblul cărţii, această filieră a tradiţiei devine secundară. Si oricât am insista asupra ei, nu vom putea ignora evidenţa: în Gravuri, nordicul Ion Horea capătă un suflu meridional. Surpriza e imensă. Fără a-şi abandona reflexele (nici măcar pe acelea tehnice, ţinând de versificaţie), poetul îşi aduce la zi atitudinea. Melanjul e dintre cele mai interesante. Căci e greu de imaginat o poezie în care aproape totul (în afară de sonoritate şi de muzica internă) să conducă la biografism, cotidian şi chiar intertextualitate. Nu voi detalia separat aceste trei tendinţe, pentru că ele sunt, aici, inseparabile. Se simt pretutindeni, chiar dacă uneori numai pervaziv.
Prima dintre secvenţele care compun Gravurile se şi intitulează, de altfel, Jurnal. Sunt nişte „note de toamnă” (toate poemele fiind scrise în octombrie şi noiembrie, pe parcursul a doi ani: 2010 şi 2011) încărcate de o melancolie cumva bilanţieră. E suficient să reproduc poemul de deschidere pentru a ilustra această interferenţă:
„Să mai amân? Dar semne spun că-i timpul./ Oricum, nu eu sunt cel ce mai amână./ Să fie scrise toate-n constelaţii?/ Ori numai în oglinzile de rouă?/ Din depărtări nebănuite încă/ S-aud bătăi de clopot repetând/ În unduirea dealurilor tale/ Vestirea unor noi itinerarii./ Închipuire- i tot ce laşi în urmă/ După-nserat, pe drumul fără martori” (p. 7).
Biograficul şi cotidianul fiind conţinute în însăşi ideea jurnalului liric, rămâne de detectat cel de-al treilea: aluzia culturală. Mai puţin manifestă aici, ea nu lipseşte totul. Să numărăm versurile. Sunt exact paisprezece. „Caroserie” de sonet. Dacă adăugăm şi precizia ritmului (care convoacă în memorie dacă nu direct teatrul shakespearian, cel puţin traducerile din teatrul shakespearian) ecuaţia devine clară, iar comentariile - inutile. Ion Horea îşi asumă propria dramă raportându-se la modelul absolut al dramatismului (nu numai al dramaturgiei, deci). Discursul său, aici ca şi mai jos, e acela al unui Hamlet înţelepţit. Ezitarea sa dilatorie are în vedere nu revanşa, ci mărturisirea.
Chiar şi când referinţa pare să fie alta (dar tot din regimul „superlativelor”), această formă de înstrăinare a suferinţei rămâne constantă. Iată-l pe Eminescu, citat în finalul cu un faimos incipit al său: „Nu duci nimic. Ce laşi, e-o amăgire./ Singurătatea-i totul pân’ la urmă,/ Si trecerea, şi-acele ocolişuri/ De umbre şi lumini, de neguri/ Ce dau conturul gândurilor tale./ Si-acestea, până când va sta să ningă/ Si vei porni prin albantunecime/ Pe drum de sănii, tot pe drum de sănii/ Si de tăceri ce nu cunosc întoarceri.../ «Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată...»” (p. 17). Anotimpurile se încarcă aici de o semnificaţie suplimentară, alegorică aproape. Nu-i greu de intuit ce va să zică, de astă dată, toamna sau, ca urmare a ei, drumul hibernal al săniilor. Trimiterea la Eminescu are şi ea o dublă funcţionalitate: atenuează presiunea (ca orice trimitere culturală), dar o şi accentuează (nu are rost să mai explic de ce). E limpede că sistemul de aluzii intertextuale pus în pagină de Ion Horea nu scontează detaşarea prin ironie.
Altele sunt resorturile sale. Dacă tot am ajuns la referinţe, merită notat că ele nu se rezumă la sonetele lui Eminescu: întâlnim, pe lângă „poveşti şi doine, ghicitori, eresuri” (p. 30) sau „n-or să vie iară” (p. 33), şi alte irizări livreşti, de la „sure văi de chaos” (p. 19) la „turma gândurilor” (p. 21). Sunt, toate, forme de potenţare a unei melancolii care nu mai are rădăcini locale (e unul din motivele pentru care mă îndoiam, la începutul cronicii, de „ardelenismul” noului volum). Nu de lumea transilvană a satului se desparte Ion Horea cu abia ascuns regret, ci de lume pur şi simplu. În rând cu „zidirea stogului” (p. 33), în mitologia lui personală se ivesc şi locuri îndeobşte lipsite de mitologie: Ferentarii, Podul Basarab, strada Armenească, sudul industrial al Capitalei, Cotrocenii. E, peste tot în acest volum, o neaşteptat de delicată poezie a Bucureştilor de azi. O consideram apanajul exclusiv al generaţiei optzeci.
Nu e singurul amănunt prin care Ion Horea îmi contrazice aşteptările. Si în acest prim ciclu, şi în următoarele două (Gravuri şi Lespezi), inventarul poeţilor afini e impresionant. I-am pomenit pe Shakespeare şi Eminescu. Li se alătură Ion Pillat (care, cred, e garantul numărul unu al acestui tip de poezie, tradiţională şi culturală deopotrivă), Bacovia (şi nu atât prin atmosfera autumnală, cât prin timbrul acelor „tentaţii metafizice funebre”), Ion Barbu (cel din Timbru şi cel dn Joc secund), Arghezi (numit explicit), Dimov (poemul Itinerarii de la p. 72 e, dacă-l citesc eu cum trebuie, o laudatio făcută onirismului) Edgar Poe sau Rimbaud. Cu poemul Roman al acestuia din urmă, Ion Horea intră, de altfel, într-un dialog de mare fineţe. Iuventuţii gălăgioase de acolo („On n’est pas sérieux, quand on a dix-sept ans...”) Ion Horea îi găseşte o echivalare de o autenticitate mai presus de discuţie:
„La ani optzeci aproape, încă mai eşti prezent
Si foaia albă-n faţă o simţi ca o sfidare
Chiar când evoci corlanul şi prunele-n căldare
Ori mai ciopleşti acelaşi butuc fosforescent
În fiecare seară găsit la întâmplare
Pe unde, vai, demultu-i, umblai, adolescent
Ademenit de patimi cărturăreşti, atent
Să potriveşti o lume buimacă-n rime rare.
Iubeai şi tu o fată pe-atunci, ca un dement,
Poveşti pe care încă le-asculţi cu-nfiorare” (p. 41).
Am vorbit până acum despre noutăţile pe care le propune acest volum de Gravuri. În pofida formulei clasice a versurilor (care respectă regulile melodice ale prozodiei), Ion Horea scrie aici o poezie cât se poate de actuală. Nimic vetust în ea. Până şi arhaismele (atâtea câte sunt) sunt la locul lor. Ce mi se pare însă şi mai important decât aceste constatări e că vitalitatea acestei cărţi nu e una aşa zicând de împrumut. Ion Horea nu-şi „împrospătează” formula de dragul unor sufragii de moment. Ar fi avut, de la debut până azi, o sumedenie de ocazii s-o facă. Nu aceasta a fost însă pentru el miza literaturii. Dacă acum problematizează (o premieră, din câte îmi dau eu seama) tema scrisului, e pentru că acum îşi pune problema raportului dintre memorie (ca singur martor al unei vieţi întregi) şi scris. Care va supravieţui mai mult ?
E o întrebare care denotă o criză (adică însăşi materia poeziei), dar care refuză s-o transcrie. O numeşte metaforic şi o analizează pe urmele unei bune tradiţii. Cea mai elocventă piesă a volumului e din acest punct de vedere o elegie de la p. 82:
„Nu lumea,-mi spun adesea, - ţine la tine. Tu ţii,/ Uitat prin năzărirea de fum a senectuţii !/ «Ar trebui un cântec...» al pietrelor de prund/ Când valuri pier `n spumă, din «jocul» lor «secund»./ Dai la o parte rafturi şi-ademeniri livreşti/ Tot căutând pe unde-ai mai fi, dacă mai eşti/ Si ocolind «corola» de taine şi «minuni»/ Din ce părea să fie, încerci să mai aduni.// Nu timpul – zbor de grauri, – ştie de tine. Tu-l ştii/ Căzut în clătinarea de sub bătaia puştii.”
Ritm, asianism, muzicalitate, delicateţe, cultură, nostalgie, tensiune, spaimă, echilibru, introspecţie, sinceritate. Toate acestea fac ca poezia din Gravuri să fie una autentică, fără vârstă, fără riduri.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara