„Nu trebuie să te ataşezi de nimic, pentru că vei suferi”, o auzise Thomas, demult, spunînd pe Antonia. Rusoaica visase totdeauna să vadă Petersburgul, avea un glob de cristal în care puteau fi zărite miniatura statuii lui Petru cel Mare şi un minuscul Palat de Iarnă; rotind sfera de sticlă, susţinea Antonia, se vedea tot oraşul, cu Neva, crucişătorul Aurora trăgînd salvă după salvă, semn al unor viitoare revoluţii, Nevski Prospekt, Catedrala Kazan, Amiralitatea, chiar şi oameni mergînd pe trotuare puteau fi distinşi, dar numai într-o anumită zi a anului, pe care doar Rusoaica o ştia; bărbatul Antoniei murise tînăr, aceasta nu mai căutase un altul; nici fiul lor, tatăl lui Thomas, nu trăise prea mult; nici nora, cei doi pieriseră într-un accident nautic.
Antonia rămăsese doar cu Thomas, aproape că îl răsfăţase. Femeia avea, poate, o inimă cît ţara în care se născuse părintele ei, toată Rusia era în sufletul bătrînei; Rusia de dinainte de revoluţie, mereu îi povestise tatăl, un transfug; acesta vorbea obsesiv despre Petersburg, despre moşiile strămoşeşti de lîngă Reazan, despre casa din Moscova; vara, toată familia mergea la Yalta, copiii se scăldau în Marea Neagră, care era albastră, cerul alb şi soarele verde. Thomas crezuse multă vreme aşa ceva, nu avea nici o însemnătate faptul că Antonia nu călcase niciodată în Rusia; cînd era copil el nu ştia asta, nici cînd a aflat nu a ţinut prea mult seama, Antonia se trăgea dintr-o altă lume, distrusă tot de ruşi, soarele fusese după aceea roşu. Rusoaica spunea poveşti pe care nu le găseai în cărţile de basme. Ar fi putut să scrie şi o istorie a familiei, mai mult un roman, pentru că mii de întîmplări le-ar fi născocit, se pricepea Antonia – şi puţin nemţoaică, după un alt radical din sîngele ei – era pentru Thomas limanul. Adormea, copil, în poala ei, visînd păduri de mesteceni albi şi troici. Relele lumii, cîte or fi fost atunci, nu aveau cum să îl atingă. „... şi cocorii tot treceau spre Volga, unde se adunau pentru a-l sluji pe prinţ...” auzea, tot în vis, şoaptele bunicii, care adormea şi ea, uneori, la jumătatea unui cuvînt, purtată de stoluri de păsări.
Urmaşii lui Thomas nu aveau cum să afle vreodată de străbunica lor. Despre Antonia, care zicea că nu trebuie să te ataşezi de nimic. Neînduplecată, sătulă de stricăciunea lumii, invoca, de o vreme, mînia lui Dumnnezeu; glasul ei nu se ridica pînă la cer, de vreme ce nu cobora, de acolo, nici un pîrjol sau potop: mai degrabă un îngheţ nesfîrşit, ca în romanul adus în discuţie de Berg – fusese o iarnă aspră, Rusoaica era bine să se ia de mînă cu anticarul.

*

Ce-ar fi zis Antonia, dacă ar fi aflat despre taina lui Thomas? De urmaşii acestuia, risipiţi prin lume; Thomas se întreba deseori. Bunica nu era o instanţă. Probabil ar fi tăcut. Sau ar fi zis: „Neamul nostru poate e blestemat, Thomas, să nu se strîngă tot într-o singură ţară...” Aşa. „Ori, poate, e o binecuvîntare”, s-ar fi putut să zică, apoi. Dacă nu cumva ar fi făcut din asta un basm cu stoluri de cocori ce aduc pe lume copii, purtîndu-i în cioc, berzele nemaiprididind să tot care atîţia plozi. ...
Pînă seara, cînd avea să-l întîlnească pe Nils într-un bar din centru, mai erau cîteva ore; Thomas şi-a zis să bea ceva şi apoi să doarmă puţin. Calm, de obicei, era în după- amiaza aceea tot mai agitat. Se gîndea că Nils îl va refuza ori va da înapoi, spunînd că doar se lăudase cu priceperea lui, atunci cînd susţinuse că este în stare să intre pînă şi în creierul mic al Pentagonului. Nu aşa ceva îi cerea Thomas: o clinică nu era un minister de război, ar fi fost chiar un fleac pentru Nils să afle măcar două, trei nume. Cîteva adrese sau numere de telefon. Un asemenea stabiliment, fie şi mînă în mînă cu Dumnezeu, de vreme ce aducea pe lume copii – unii erau urmaşii lui Thomas – nu avea cum să fie chiar atîta de ferit... Avea şi Thomas idee, lucra pe calculator de mulţi ani, se simţea pe internet în largul său, descărca programe, făcea anumite setări complicate, dar nu ştia să intre într-o bancă de date. „Pot să îmi permit anumite ilegalităţi, pe măsura lumii în care trăiesc...” Nu era chiar un bărbat model Thomas, aşa cum credeau, privindu-l trecînd de la cursuri, unele mame, gîndindu- se la fiii lor. La fiice, cărora un astfel de soţ li s-ar fi potrivit. Dar nici un ticălos nu era; un om nici mai bun, nici mai rău decît mulţi alţii: aşa se socotea chiar el. Un corect plătitor de impozite, nu omora oameni, nu violase niciodată, vorbea politicos, era îngrijit îmbrăcat şi avea o slujbă. Iubea Danemarca, se simţea urmaş de viking, chiar dacă venele îi erau străbătute şi de alt sînge. Un cetăţean adevărat, nu doar locuitor, cum, de fapt, erau unii. Dacă ţara ar fi fost atacată, Thomas s-ar fi înrolat printre primii. Respecta regalitatea, era mîndru că trăia sub una din ultimele monarhii ale lumii. De fapt, Thomas nu era un ideal plătitor de impozite, nu declarase niciodată banii primiţi de la clinică pentru sămînţa donată; vîndută. „O chestie prea intimă”, se justifica singur. Şi nici profesor bun nu era, de vreme ce se abătea intenţionat de la programă, „sînt prea multe lucruri nepotrivite acolo”, îi spusese odată lui Berg. Era plătit să o urmeze întocmai, nu să vîre în capul tinerilor idei derutante, cum era, de pildă, aceea despre Isus, care, zicea Thomas, nu era un sfînt, ci doar un profet, Dumnezeu era Unul şi nu Treime, Dumnezeu era totul, nimic mai presus sau egal. Le mai spunea că adevărul era doar în Vechiul Testament, cel nou fiind, de fapt, doar nişte formidabile proze, care era bine să fie citite pentru că erau încărcate de sensuri adînci, de pilde înălţătoare, dar nu erau texte revelate. Ar fi putut să discute asta cu studenţii la o bere, dar nu la curs, chiar dacă, abil, lăsa impresia că asemenea vorbe erau doar o extrapolare, nicidecum o paranteză otrăvită; ar fi putut să rămînă în mintea lor pentru totdeauna, tinerii aceia credeau în el, îl iubeau unii; un frate mai mare. Depăşea viteza permisă cînd se urca pe motocicletă, accelera agresiv, zgomotul devenea insuportabil pentru pietoni; înjurau unii, blestemau alţii, cei mai mulţi erau obişnuiţi: o invazie de extratereştri pe două roţi în oraş, de la o vreme, sub căştile făpturilor nu era nici un chip, doar ceva spectral, dincolo de vizierele lăsate. Copiii erau entuziasmaţi; ajunşi acasă, manevrau, alergînd printre mobile, motociclete imaginare, cine avea să-i oprească peste cîţiva ani să încalece unele adevărate? Şi urmaşii lui Thomas, pe unde or fi fost, se pregăteau să conducă unele, dacă nu cumva chiar făceau asta, cei majori de-acum. Dacă i-ar fi ştiut, Thomas ar fi alergat alături de ei, i-ar fi învăţat multe, motocicleta era ceva periculos, iar ei erau fiii lui. Şi cîteva fiice s-ar fi dovedit îndrăzneţe, amazoane moderne; nu mai încălecau armăsari adevăraţi, călăreau bidivii metalici, ascultau muzică metalică, respirau, odată cu aerul, metale grele. I-ar mai fi ferit, cît ar fi putut, pe urmaşi de drogurile dure. Ce să le mai spună despre cele uşoare, de vreme ce planeta era tot mai măcinată de cele admise, alcoolul şi tutunul? Era, mai degrabă, un cetăţean incomod Thomas, un mic junghi, nelocalizat precis, în trupul viguros al naţiei, de care acesta nu avea cum să scape; poate nici nu trebuia: Thomasii ţineau trează o anume vigilenţă; aduceau un plus de vigoare unui organism social tot mai solicitat. Altfel, fireşte, stătuseră lucrurile în urmă cu mai bine de un veac, aproape două; atunci, ţara fusese nepregătită să se trateze de ciuma Kierkegaard, crezuse că molima va trece, ignorînd- o, rezultatele s-au văzut mai tîrziu. Nici Hamlet, mai înainte, nu fusese luat îndeajuns în seamă; prinţul, prin grija unui englez, răscolise multe în Danemarca, totdeauna Anglia urzise ceva contra vecinilor. Din poveştile lui Andersen se hrănea, de ceva vreme, mai toată ţara, copiii ştiindu-le de mici: ar fi trebuit, la maturitate, să ajungă nişte sfinţi. Nu era aşa; dar creşteau marcaţi de născocirile acestuia; într-un subconştient colectiv, lumea era ca în basmele lui, plină de soldăţei de plumb şi de fetiţe cu chibrituri. Danemarca ar fi fost în stare să pornească un război împotriva ţării care ar fi dorit să-i răpească Mica sirenă, statuia ivită la malul marii tot dintr-o poveste a aceluiaşi ubicuu Andersen. Danemarca, ziceau unii, suferea acum datorită nodulului Christiania, crescut chiar pe faţa strălucitoare a capitalei; fuseseră încercate tot felul de tratamente, nimeni nu îndrăznise să îl extirpe, pentru ca nu cumva, zgîndărindu-l, o metastază să cuprindă întreg trupul. Thomas îşi iubea ţara; la rîndul ei, aceasta se arăta tolerantă; dus la poliţie, în tinereţea dintîi, în nenumărate rînduri, fusese de fiecare dată eliberat; amenzile fuseseră mici, de vreme ce nu izbuteau să îl potolească. Cît despre blasfemia cu Isus profet... Thomas era un cetăţean al timpului său, cine ar fi putut să spună cu adevărat cum trebuia să fie un om potrivit unor vremuri anume?

*

S-ar fi putut vorbi şi de o viaţă închipuită a lui Thomas. Ar fi putut spune asta destui dintre apropiaţii săi din Christiania, dar nici aceştia nu aveau, se înţelege, o existenţă doar la vedere. Trăiau într-un teritoriu binecuvîntat, după unii; blestemat, după cei mai mulţi dintre venerabilii capitalei. Blestemaţii erau, aproape toţi, mai liberi decît oricare dintre poliţişti, parlamentari sau directori de închisori; decît regele. Nu aveau program, obligaţii imediate; nu aveau şefi, mai ales. După o halbă de bere şi cîteva seminţe de canabis şi ei începeau să-şi închipuie cîte şi mai cîte, dar nimic devastator, de vreme ce drogurile dure erau interzise în Christiania. Chiar locuitorii fostelor cazărmi hotărîseră să facă ordine în propriul teritoriu; Thomas, care mai venea doar în treacăt printre foştii camarazi, le părea acestora, cîteodată, oarecum absent, distant. Cei care bănuiau că Thomas trăieşte, uneori, printre fantasme, gîndeau asta în lăuntrul propriillor lor fantasmagorii, pentru că atunci minţile li se aşezau parcă altfel între oasele capului, strecurîndu-se, de acolo, în alte scăfîrlii cu minţi pornite razna, cum o socoteau ei, de pildă, în unele momente, pe aceea a lui Thomas. Acesta se vedea uneori pelerin, colindînd la nesfîrşit pămîntul; alteori, era om de stat, măcar un an să fi avut puterea în mîna sa şi instrumentele potrivite, ce ordine ar mai fi făcut în ţară; nu prea multă; oricum, ar fi schimbat ceva, nu ştia deocamdată ce, dar trebuia – Hamlet, mă rog, Shakespeare, nu fusese nebun de tot cînd spusese „E ceva putred în Danemarca”; Thomas ar fi adus, credea, un suflu nou, un ideal, nu ştia care... Alteori, era gata să moară pentru Danemarca, pentru rege, pentru regină, şi asta pentru că, bună, rea, ţara îl suportase, bun, rău, necondiţionat, egal între egali; îi era tot mai greu să facă judecăţi de valoare potrivite, etaloanele morale, şi aşa imperfecte, se deformaseră de tot, veniseră vremuri noi şi oameni pe măsură. Din cînd în cînd – dintre aceştia – era canonizat cîte unul, un sfînt! Unul din miliarde, se mai găsea cîte un cucernic. Thomas era pregătit să ajungă direct în iad, dacă un astfel de tărîm ar fi existat; Antonia îl asigurase că există şi că toată omenirea va ajunge acolo. Şi-ar fi întîlnit, prin fumul de pucioasă, toate păcătoasele ce îl întovărăşiseră pe pămînt. Un moş şi o haită de babe; ar fi sărit mai toate pe el, pentru că l-ar fi recunoscut, un armăsar bătrîn, un dezastru şi pentru el, şi pentru ele, pentru că, între picioare, Thomas ar fi purtat, atunci, doar un fel de apendic inert, bun doar pentru urinat; iadul nu era un loc al plăcerilor.
Nici om de stat. Medic. Ar fi operat pe creier; ar fi aflat, cu siguranţă, care sînt centrii nervoşi ai plăcerii; i-ar fi extirpat, ferind măcar cîteva sute de oameni de păcatele destrăbălării, de alcool, de tutun, de droguri, sinucigîndu-se apoi, pentru că nu s-ar mai fi suportat pe sine. Era prea tîrziu să mai ajungă medic; prea devreme pentru iad şi nici ordinea închipuită nu avea cum să o aducă. Dar la viitoare întîlniri cu fiii şi fiicele sale, cu mamele – necunoscute – care îi purtaseră în pîntec, se putea gîndi.

*

Nils era cam sărit, chiar bine, de vreme ce era convins că Dumnezeu i-a dat omului un număr limitat de cuvinte în folosinţă, dar că pămîntenii, perfizi, foloseau, amestecate, şi pe cele diavoleşti, dar acestea nu erau socotite cînd se trăgea linie. Dumnezeu rînduise ca omul să dureze doar pînă cînd îşi consuma numărul de sunete dat, nici unul în plus. „Miliarde, cîte or fi, cine stă să le socotească? Dar şi un pîrţ este trecut în cartea zilelor!” Ar fi fost ceva neclar cu muţii, dar Nils avea răspunsul pregătit. Două. „Ei vorbesc în somn.” Şi: „Vorbesc şi treji, dar nu-i auzim noi, sîntem pe frecvenţe diferite.” Poate pentru a nu-şi consuma fără rost zestrea de cuvinte, Nils era taciturn, cu greu scoteai o vorbă de la el. Cînd se îmbăta, des şi tare, risipea tot ceea ce economisise pînă atunci, intra în rîndul muritorilor de rînd, indiferenţi la suma de cuvinte lăsate de Dumnezeu, de vreme ce, se pare, primeau din iad altele, calpe. Omenirea se omora cu zile.
Cînd zisese, în cîteva rînduri, că este hackerul hackerilor, Nils băuse zdravăn, s-ar fi putut să nu-şi mai amintească spusele. Bea peste măsură doar sîmbăta, obicei pe care, ştiau mulţi, nu îl încălca aproape niciodată, avea slujbă, era depanator de ordinatoare, zice că ştie mai totul despre uneltele astea trimise-de-nu-se-ştie-unde, se lăuda, poate. În concediu, Nils încălca regula, era beat aproape o lună. Şi vorbea mult atunci, vorbea, vorbea, precis nu avea cum să apuce nici patruzeci de ani, îşi consuma, avalanşă, numărul de sunete primit, chiuia, trăgea vînturi, rîgîia. Parcă vroia să se sinucidă.
Era joi. Concediul se terminase de mult; Nils a venit odihnit, arăta bine. Nu mai locuia în Christiania. Thomas aflase că pusese o tipă mîna pe el, trecînd cu vederea că acesta avea şi o legătură homo, şi-i purta de grijă. Mai degrabă pusese Nils mîna pe tipă, oricum acesta îşi grăbea şi astfel moartea pentru că – după teoria lui Thomas, de data aceasta – un bărbat trăia pînă îşi consuma sămînţa; murea chiar dacă mai avea milioane de sunete nefolosite. Chiar începuse un mic studiu cîndva, imediat după căderea comunismului. Fusese uimit, uitîndu-se la televizor şi la pozele din jurnale, de vigoarea foştilor deţinuţi politici. Aveau, pe atunci, unii aproape optzeci de ani, se apropiau de nouăzeci alţii; mulţi dintre cei născuţi odată cu ei, nearestaţi, muriseră de mult. Iar cei rămaşi în viaţă erau consumaţi, pe ducă. Îşi terminaseră sămînţa; cei închişi fuseseră în infern, sexul acolo fusese imposibil. Homosexualitatea şi masturbările, după socotinţa lui Thomas, fuseseră nesemnificative, cei închişi avuseseră doar vagi momente de intimitate, un ochi veghea mereu. Era limpede, sexul omora bărbaţii; somonii, de pildă, după ce stropeau icrele cu lapţi, sfîrşeau, nu mai aveau rost, în raţiunea naturii. Cu femeile, lucrurile, tot după Thomas, stăteau niţel diferit. Mult. Niciodată nu a spus de ce. Iubise doar în cîteva rînduri; niciodată îndeajuns; fără flacără. Pentru că Antonia fusese o măsură a feminităţii, asemănătoare ei ar fi vrut Thomas să întîlnească o femeie, tînără, desigur. La vremea ei, Rusoaica fusese, se vedea asta din poze, deosebit de frumoasă; şi la anii pe care îi avea se distingeau, umbrite, trăsăturile de odinioară. Danemarca era plină de femei de vis, dar Antonia avuse, totdeauna, mister. Sau aşa i se părea lui Thomas, tot gîndindu-se la stepele despre care povestea Rusoaica, la pădurile de mesteceni albi, la conţii slavi, din care aceasta cobora. Ori la cealaltă descendenţă, prusacă: de acolo, peste timp, venea, poate, dorinţa, trecătoare, de ordine a lui Thomas; de acolo, pornirea de a filozofa, chiar dacă morbid, de la o vreme, a bunicii. Antonia configurase, dacă nu în raţiunea lui Thomas, atunci în subconştientul lui, o femeie ireală; poate, impotenţa afectivă a lui Thomas, care nu se îndrăgostise niciodată nebuneşte, ei i se datora în bună parte. Presupuneri; cert era faptul că Thomas nu iubise niciodată deplin; mortal, cum i se întîmplase pe vremuri lui Jesper, gata să îşi ia zilele pentru o dansatoare. Mai ţii minte, Jesper, cum stăteam cîndva ascunşi peste noapte la Elsinor, să vedem duhul regelui ucis?

(Fragment din romanul După Sodoma)