Garabet Ibrăileanu – 80 de ani
de posteritate. E mult? E puţin?
E destul, în orice caz, pentru
a aprecia locul de astăzi al unui
scriitor în şirul, potenţial, fără
sfîrşit.
E curioasă posteritatea lui Ibrăileanu:
în timpul vieţii şi imediat după dispariţia
scriitorului a existat, în cercul revistei
„Viaţa românească” şi în lumea
ieşeană, un adevărat „mit Ibrăileanu”.
Pentru elevii săi şi pentru tinerii
literaţi ieşeni, el făcea figură de guru,
de înţelept nocturn, ale cărui mesaje
misterioase, orale, emise la ore tîrzii
din noapte, se cereau descifrate.
Pitorescul omului i-a transmis aura
pontifului „Vieţii româneşti”: criticul,
profesorul, îndrumătorul cultural
şi „marele bolnav” şi-au dat mîna în
construirea unei figuri legendare.
Din păcate, la puţină vreme după
trecerea lui în nefiinţă, sub regimul
comunist, personalitatea i-a fost grav
falsificată. Primii ani de după 1947
au văzut născîndu-se, în paginile
unor comentatori lipsiţi de scrupule,
un nou Ibrăileanu, care nu mai avea
aproape nimic a face cu adevăratul
critic ieşean. Articolele lui scrise în
extrema tinereţe, atinse de un marxism
rudimentar şi pueril, s-au văzut
proiectate în prim-plan şi considerate
drept contribuţiile de căpetenie ale
gînditorului. În prefaţa la prima ediţie
postbelică de articole a lui Ibrăileanu
(Pagini alese, 2 volume, 1957), Mihai
Ralea se străduia să facă din blîndul
şi retrasul noctambul un soi de comunist
convins, admirator fără rezerve al
stalinismului sovietic (totul, bineînţeles,
în urma unor presupuse confesiuni
pe care Ibrăileanu i le-ar fi şoptit
prefaţatorului pe patul de spital!).
Contrafacerea grosolană a avut
însă şi consecinţe triste: imediat ce
peisajul literaturii noastre interbelice
a început să fie examinat cu luciditate,
odată cu anii ‘70-’80, cota lui Ibrăileanu
a scăzut brusc în ochii tuturor. Fatala
caricatură desenată în deceniile
precedente de Mihai Ralea şi de alţii
a aruncat asupra autorului un discredit
profund, ale cărui consecinţe rămîn
perceptibile pînă astăzi. Personalitatea
criticului de la „Viaţa românească”
se cere reevaluată, punîndu-se între
paranteze interpretările partizane.
O consecinţă a examinării operei
lui Ibrăileanu din punct de vedere
preponderent politic a reprezentato
instaurarea, în conştiinţa publică,
a perechii Lovinescu-lbrăileanu drept
cuplu antinomic al Interbelicului
românesc. Cei doi se revendicau, fără
îndoială, din tradiţii culturale diferite,
opţiunile lor politice erau opuse, însă
disjuncţia absolută nu mai rezistă la
o examinare atentă. Doar anumite
circumstanţe biografice au contribuit
la adîncirea opoziţiei ireductibile
Lovinescu-Ibrăileanu, dar ele ţin mai
degrabă de anecdotă. Singura lor
polemică ceva mai lungă a privit o
chestiune pînă la urmă neglijabilă
– ediţia poeziilor lui Eminescu. Apariţia
la Editura Fundaţiilor Regale a primelor
volume din ediţia Perpessicius
avea să cufunde în uitare ediţiile
precedente, mai ales pe cele evident
amatoristice.
E adevărat că trucarea concursului
de profesor la Universitatea din
Iaşi şi atribuirea catedrei vacante de
Literatură română modernă lui
Ibrăileanu în 1908, cînd era evident
pentru toată lumea că Lovinescu ar
fi trebuit declarat cîştigător, a reprezentat
o mizerie politicianistă între altele,
căreia i-a căzut victimă fără nici o
vină viitorul mentor al „Sburătorului”.
Pînă la urmă, poate că şi în acest caz
„Dumnezeu a scris drept printre
rînduri strîmbe”, cum spune un
proverb: eşecul în ocuparea catedrei
de la Iaşi s-a dovedit a fi fost şansa
vieţii lui Lovinescu, aceea de a rămîne
la Bucureşti, de a crea revista şi
Cenaclul „Sburătorul”, de a deveni
îndrumătorul scriitorilor modernişti
interbelici.
Opoziţia tranşantă cu Lovinescu,
deşi a căpătat forţa unui loc comun,
e puţin relevantă cronologic. E. Lovinescu,
mai tînăr cu un deceniu decît
Ibrăileanu, personaj saturat de cultură,
a reprezentat orientarea modernistă
în materie literară; G. Ibrăileanu,
spirit provincial, posesor al unei culturi
lacunare, n-a trecut niciodată pragul
modernităţii, rămînînd toată viaţa
un personaj tipic pentru prelungitul
nostru sfîrşit de secol. Legat indisolubil
de mentalitatea belle époque, nu a
putut intra într-un adevărat conflict
cu Lovinescu; deoarece ei vorbeau
limbi diferite.
Descindeau şi din două lumi opuse.
La Lovinescu – familie înstărită, de
suprafaţă socială, lecturi obsesive în
ritm trepidant, posesie perfectă a
cîtorva limbi străine, studii în străinătate,
doctorat la Paris, stil dezinvolt şi
elegant. La Ibrăileanu – familie alogenă
şi săracă, pierderea timpurie a părinţilor,
studiul ca unic mijloc de a scăpa
din infernul provincial unde se născuse,
imposibilitatea de a studia în străinătate,
o poliglosie redusă, strîmtorare
materială permanentă. Toate acestea
au acumulat pe capul armeanului
orfan şi sărac un munte de complexe
care l-au călăuzit fără voia lui în viaţă.
Ibrăileanu a ieşit la lumina recunoaşterii
sociale după ce trecuse de 40 de ani.
Starea de inferioritate socială şi
materială din copilărie, adolescenţă
şi tinereţe a stîmit în el ura instinctivă
faţă de cei bogaţi şi faţă de autoritate.
Cîntecele de sirenă ale socialismului,
lecturile din Marx şi Engels (fragmentare
şi neasimilate), pornirea spre
materialismul ateu şi speranţa
într-o viitoare revoluţie i-au condiţionat
viitorului critic viziunea asupra artei.
Dacă mai adăugăm gherismul, influent
atunci printre intelectualii marginali,
înţelegem de ce tinereţea lui Ibrăileanu
a însemnat o lungă perioadă de
naivitate agitată.
Din fericire, inteligenţa şi subtilitatea
lui native şi-au spus repede
cuvîntul. Abandonează marxismul
şi începe să-şi formeze despre
artă o imagine mai puţin dogmatică,
păstrînd totuşi ideea exaltării în
literatură a poporului umil: iată-l
ajuns astfel la poporanismul lui Stere.
Relaţia cu acest personaj tiranic şi
lipsit de flexibilitate nu va fi însă nici
ea prea lungă, deoarece Ibrăileanu
se va degaja discret şi de poporanism,
căutînd să-şi definească o metodă
proprie.
Se regăseşte pe sine abia după
Primul Război Mondial. Atunci se
debarasează de moştenirea socialistă
şi poporanistă, începe să citească
literatura franceză contemporană
(Proust şi Gide îi vor provoca un
şoc durabil), încearcă să se pună la
curent cu metodologia criticii europene
a momentului. Noua şi fericita etapă
din evoluţia sa e materializată de
revista „Însemnări literare” (1918-
1919) şi mai ales de noua serie din
„Viaţa românească”. Transformare
spectaculoasă! Nu mai percepem
aproape nici o legătură între articolele
de tinereţe din „Munca” (1891) sau
„Critica socială” (1892), între teoretizările
puerile din perioada „Evenimetului
literar” (1894) şi Ibrăileanu cel de
după Marele Război, între teoreticianul
literaturii ca expresie a luptei de clasă
şi Ibrăileanu din faza deplinei maturităţi.
Însăşi concepţia politică a autorului
suferise o evoluţie radicală. După
Primul Război Mondial, constatînd
că reforma agrară i-a împroprietărit
pe ţărani, că dreptul de vot a devenit
universal şi că noua Constituţie din
1923 garanta drepturile civile esenţiale,
Ibrăileanu înţelege că afişarea
socialismului nu mai era necesară,
că doctrina poporanistă însăşi devenise
caducă. În aceste condiţii, nu-i de
mirare că viziunea sa estetică s-a
nuanţat continuu, de la deceniu la
deceniu.
Formaţia ideologică marxistă şi
sociologizantă specifică tinereţii
criticului se datora lecturilor precipitate
şi uneori întîmplătoare căzute pe
terenul fertil al conştiinţei unui student
sărac. Rezultatul: perceperea literaturii
sub semnul unor condiţionări „obiective”,
cărora un scriitor nu li se poate
sustrage. Această viziune exclusivistă
a suferit, de-a lungul anilor, amendări
şi nuanţări, dar a rămas aceeaşi pînă
în preajma Primului Război.
Numeroase studii publicate mai
ales în „Evenimentul literar” afişează
simplitatea dezarmantă a esteticii
sale, formulată de multe ori neglijent
şi repetitiv.
Lunga fază sociologizantă din
activitatea lui Ibrăileanu a avut de
la început cîteva caracteristici originale.
Se observă cu uşurinţă că adolescentul
şi apoi tînărul Garabet fusese pasionat
încă din liceu de ştiinţele naturii: de
aici a supt el laptele pozitivismului
sub forma lui simplificată. Exactitatea
aparentă a observaţiei biologice şi
psihologice a înlocuit de timpuriu la
Ibrăileanu metafizica. Nu ne mirăm
de prezenţa în studiile sale a numelor
lui Darwin şi Spencer, ale lui Wundt
ori William James: ele îi dădeau
criticului începător iluzia că analizele
literare ar avea astfel o bază ştiinţifică,
iluzia că literatura poate fi apreciată
exact. Nu ştim cît a persistat în
conştiinţa lui Ibrăileanu această
fantezie, ştim însă că tîrziu, după
Primul Război, într-o convorbire cu
Tudor Vianu (atunci estetician deja
afirmat), criticul ieşean intona, modest,
aceeaşi veche melodie, asigurîndu-l
pe adeptul lui Lovinescu că el, profesor
la Universitatea din laşi, încerca în
continuare să practice o „critică
ştiinţifică”, adică o critică înzestrată
cu metode împrumutate ştiinţelor
naturii.
Pînă tîrziu Ibrăileanu a apreciat
literatura română contemporană
exclusiv după conţinut (după „fond”,
în limbajul lui); a citit literatura cu
ochi de jurnalist militant. Doar aşa se explică zecile de pagini închinate
celor mai anodine proze scrise la noi
în primii ani ai secolului (vezi entuziasmul
lui pentru Al. Vlahuţă, D.D. Pătrăşcanu,
Sandu Aldea, I.Al. Brătescu-Voineşti,
Radu Rosetti, Jean Bart etc.). În acelaşi
timp, vom căuta zadarnic pagini
semnificative scrise despre L. Blaga,
I. Barbu, Camil Petrescu ori Mateiu
Caragiale. Ocolirea marilor valori
literare româneşti din acel moment
a rămas sistematică.
Vocaţia profundă a lui Ibrăileanu
era însă istoria literară, încadrată
într-o istorie culturală mai largă.
Dacă lunga şi repetitiva analiză a
operei lui Vlahuţă nu mai prezintă
astăzi interes, prima sinteză de
proporţii, Spiritul critic în cultura
română (1908), a arătat din capul
locului orientarea specifică a unui
critic ce vedea în textul literar exemplul
predilect pentru consideraţii de ordin
istoric, politic ori social. În epocă.
Spiritul critic... face oarecum pendant
tratatului semnat de E. Lovinescu
(Istoria civilizaţiei române moderne),
publicat un deceniu şi ceva mai tîrziu.
Diferenţa de nivel intelectual apare
astăzi frapantă. Avînd ca obiect aceeaşi
realitate – condiţiile în care s-a dezvoltat
literatura noastră în secolul al XIXlea
– Ibrăileanu adoptă punctul de
vedere restrictiv, sociologizant,
disertînd despre socialism şi poezia
lui Eminescu, despre deosebirea
dintre literatura scrisă în Muntenia
şi cea scrisă în Moldova, ca despre
două entităţi avînd spirit opus. Condiţiile
economice diferite din cele două
Principate îi orientau analiza.
Schimbarea fericită a traiectoriei
sale critice se produce după Primul
Război Mondial; devenit, din punct
de vedere politic, liberal de stînga,
Ibrăileanu se transformă într-un critic
literar citabil, care se apropie de
literatură nu după dogme, ci după
propriul său gust. Tinerii critici pe
care mentorul „Vieţii româneşti”,
serie nouă, începe să-i frecventeze
şi să-i aprecieze (Mihai Ralea, devenit
mîna sa dreaptă, dar şi lovinescienii
Tudor Vianu, G. Călinescu ori Şerban
Cioculescu) îi deschid noi orizonturi,
introducîndu-l în literatura europeană
contemporană. Criticul ieşean suferă
un „şoc Proust” la lectura romanului
atunci apărut al scriitorului francez
şi îl apreciază din ce în ce mai mult
pe Gide, după ce idealul său în literatura
franceză contemporană fusese
pînă atunci Anatole France. Eliberat
de trecutul tulbure, criticul oferă
acum contribuţii interesante, aproape
toate de istorie literară; preferinţa
afirmată odată cu Spiritul critic... se
menţine intactă.
În această fază integral recuperabilă,
Ibrăileanu renunţă la articolele
doctrinare şi se specializează în
formularea de observaţii ingenioase
pe marginea unor opere individuale.
Devine comentator aplicat al literaturii
examinate cu inteligenţă disociativă
Şi autor de caracterizări pertinente
în formule memorabile.
Astfel însemnările nesistematice,
dar frapant originale, făcute pe seama
romanelor preferate au luat forma
unui amplu studiu, Creaţie şi analiză,
studiu ce a impus în cercetarea
ulterioară binomul astfel formulat
de Ibrăileanu (adică „obiectivitate”
vs. „subiectivitate”). Din recitirea
literaturii noastre de secol XIX au
rezultat cel puţin studiile Numele
proprii în opera comică a lui Caragiale
şi Povestirile lui Creangă.
Oricît ar părea de curios la un critic
ce a debutat aproape ca un sociolog,
re-naşterea sa intelectuală de
după război a avut şi o urmare
neaşteptată: interesul pentru stilistică.
Probabil că mirajul unei critici „ştiinţifice”
l-a urmărit pînă tîrziu şi astfel stilistica
a apărut ca o posibilitate de a te
apropia „obiectiv” de textul literar.
Într-unui din ultimele sale studii
ample, cel consacrat lui Eminescu şi
izvorît dintr-un curs ţinut pe marginea
poeziei eminesciene, duşmanul
impresionismului şi al estetismului
începe să se apropie de poezie cu
instrumentele lingvisticii: Eminescu
- note asupra versului, din 1929.
Din păcate, pregătirea teoretică
şi lingvistică a criticului era deficitară,
aşa încît notele schiţate pe marginea
textelor poetice poartă marca amatorului.
Ibrăileanu s-a bazat şi aici mai ales
pe inteligenţa sa disociativă, care
l-a dus mereu la observaţii interesante.
Finalul acestui ultim studiu important
de istorie literară aparţinînd lui
Ibrăileanu atestă cel puţin aspiraţia
spre un alt fel de critică decît aceea
pe care o practicase pînă atunci, o
critică, în acelaşi timp, stilistică şi
sistematică:
„Dar însemnările mele sînt
întîmplătoare. În paginile acestea am
copiat şi orînduit, cum am putut mai
bine, cîteva din însemnările făcute
pe marginea unui volum de poezii al
lui Eminescu. Am ales pe cele privitoare
la elementul sonor. Celelalte poate
le voi copia mai tîrziu.
Dar condiţiile subiective de a le
complecta şi organiza într-un tot sînt
neprielnice. Poate se va găsi un tînăr,
iubitor al lui Eminescu, care să se
sacrifice. Să renunţe la zborul de
vultur, de unde opera e privită
prea de sus – şi adesea nici nu se mai
zăreşte – şi să facă un stagiu în
subsolurile ei. Îndeletnicire migăloasă
şi prozaică, dar nu fără posibilitate
de rezultate interesante.
Eminescu merită munca aceasta.
Iar critica analitică (sau cum se
mai numeşte) merită şi ea un obiect
de cercetare atît de preţios. “ (Eminescu
- note asupra versului).
Chiar şi aşa, din opera sa critică
se poate recupera relativ puţin. Pînă
spre 1910, studiile şi articolele sale,
afectate de sociologism, sunt depăşite;
autorii români cărora el le-a închinat
cercetări amănunţite au ajuns astăzi
nesemnificativi, iar analizele atente
ale lui Ibrăileanu nu le pot infuza o
valoare reală. Paradoxul acestui critic,
pînă astăzi înzestrat cu autoritate
constă în faptul că – inamic jurat al
estetismului, al autonomiei artei şi
al scrisului artistic – s-a întors discret,
spre bătrîneţe, tocmai la genul de
critică multă vreme dispreţuit. La
vîrsta la care a încercat să formuleze
concluziile deceniilor de exerciţiu
critic, viziunea sa se schimbase
considerabil. Anumite fraze din Creaţie
şi analiză ar fi putut purta semnătura
lui Lovinescu.
„Este imposibil de definit cu
adevărat un artist sau opera unui
artist. Esenţa, ceea ce formează nota
specifică a operei unui artist, este un
sunet unic, pe care ar trebui să-l
exprimi într-o singură formulă”.
„...arta este expresie, pînă la sunet,
pînă la atom. Iar această ultimă
expresie, această expresie... ocultă
este de o importanţă excepţională în
poezie “.
Ce rămîne de pe urma crticului
Garabet Ibrăileanu? Nu foarte mult
– doar o mică parte din miile de pagini
scrise. Căutînd fragmentele rezistente
din opera criticului ieşean, textul
se tot reduce în dimensiuni ca o
adevărată peau de chagrin. Dincolo
de teoriile şi de ideologiile vehiculate,
rămîn de pe urma istoricului literar
Ibrăileanu unele formulări inspirate,
produse ale inteligenţei sale critice
şi ale talentului de a formula în
chip sintetic un adevăr. Astfel:
Despre Alecsandri: „...i-a lipsit
adîncimea sentimentului, puterea de
iluzionare, fantezia creatoare, ispita
lucrurilor de dincolo de orizont”;
„Afară de pasteluri, abia dacă mai
pot pluti la suprafaţă, ici şi acolo,
cîteva bucăţi, cîteva strofe, ajutate
şi încurajate de bunăvoinţa noastră
respectuoasă şi nostalgică “ (1919).
Despre Caragiale: „Caragiale este
cel mai mare creator de viaţă din
întreaga noastră literatură, pentru
că numai el singur, în toată literatura
română, face concurenţă stării civile”
(1912); „Rămîne din această comedie,
O noapte furtunoasă, pictura prostiei,
a pretenţiei infinite în suflete prea
finite, a egoismului tot atît de mare
la calfele de cherestigii ca şi la cuceritorii
lumii”. (1922)
Despre Eminescu: „El a căzut în
sărmana noastră literatură de la 1870
ca un meteor din alte lumi” (1920).
Despre Maiorescu: „Calitatea
principală a spiritului lui Maiorescu
a fost gustul şi mai ales acea formă
a gustului care se numeşte simţul
ridicolului”; „El avea sufletul organizat
monarhic absolut. Toate facultăţile
lui erau sub stăpînirea raţiunii”; ,,...nu
putem să nu ne exprimăm sentimentul
de mîndrie că, aproape încă în zorile
culturii noastre moderne, a apărut
printre noi acest european desăvîrşit
care a întrupat în el unele din cele
mai preţioase însuşiri ale rasei române”.
(1919)
Despre Macedonski: „...nu se pot
arăta multe exemple de o aşa îndărătnică
afirmare a priorităţii spiritului asupra
materiei, ca întreaga viaţă a acestui
om”. (1920)
Sunt caracterizări aproape lapidare,
cărora nu li se mai poate adăuga
nimic. Ele atestă, în faza deplinei
maturităţi a autorului, şi aderarea sa
totală, fără nici o rezervă, la structura
spirituală şi la mentalitatea românească.
I-a fost dat fiului de armeni, încîntat
de sirenele cosmopolite în adolescenţă
şi în tinereţe, să se ataşeze apoi cu
convingere şi de-a dreptul cu ardoare
poporului român, devenind una dintre
cele mai „naţionale” voci intelectuale
de la noi. A propovăduit poporanismul
poate şi din dorinţa excesivă de a
se identifica cu România. Sublimată
elegant, redusă la esenţă, această
perfectă integrare în cultura naţională
răzbate din toate frazele exemplare
transcrise mai sus, caracterizări
memorabile ale scriitorilor români
din secolul al XIX-lea. Constatăm aici
şi vocaţia tardiv consemnată a scriitorului
pentru aforism şi pentru exprimarea
concentrată (vezi culegerea de maxime
din 1930 intitulată Privind viaţa).
Ultima scriere publicată a lui
Ibrăileanu a reprezentat o surpriză
totală: după ce, bolnav, abandonase
conducerea „Vieţii româneşti”
(ultimul articol e publicat la începutul
anului 1933) şi catedra de la Universitate,
dă la iveală, în 1933, romanul Adela.
Pe urmele lui Lovinescu, adversarul
său oficial, Ibrăileanu devine – pentru
o singură dată, din fericire – şi
romancier. Romanul fusese scris mai
devreme, păstrat în sertar şi scos
la lumină cînd, pe cale de a-şi încheia
socotelile pămînteşti, criticul şi-a
spus probabil că tot nu mai are ce
pierde aducînd la cunoştinţa publicului,
sub formă romanescă, episodul intim
dureros, pe care mulţi colegi şi prieteni
îl ştiau deja. Şi bine a făcut! Romanul,
apărut la bătrîneţe, aproape din
întîmplare, e oricum cea mai bună
carte scrisă de autor.
În contextul prozei româneşti din
deceniul patru Adela marchează o
apariţie singulară – roman de iubire,
în tonalitate şi atmosferă intenţionat
desuete, ca o melodie obsedantă
tocmai prin sonoritatea ei demodată.
Dar, în limitele programului de aparenţe
modeste (avem a face oficial doar cu
„fragmente din jurnalul lui Emil
Codrescu”), romanul se dovedeşte a
fi o reuşită, cu atît mai surprinzătoare
cu cît era piesa de debut a unui autor
cu redactare deseori neglijentă.
Adela a dorit să fie de la început
un roman scris după normele secolului
precedent, al XIX-lea. Formula sa
aminteşte de poveştile monoice de
iubire din epoca romantică, de amoruri
imposibile în genul lui Adolphe de
Benjamin Constant, la începutul
romantismului (1816) sau de Dominique
al lui Eugène Fromentin, la finele
romantismului (1862). Fără a urma
modelul unuia sau altuia, Adela se
înscrie în acelaşi tipar.
Înrudirea cu Adolphe pare vizibilă.
Tot aşa cum la Benjamin Constant se
remarcă uşor asemănarea dintre
Jurnalul autorului şi romanul scris
pe temă autobiografică, tot astfel
observăm la scriitorul român legătura
dintre notaţiile sale memorialistice şi
romanul legat de acestea. Într-adevăr,
prin luna iulie 1911, Ibrăileanu îşi
compusese o scurtă autobiografie pe
care n-a mai continuat-o; paginile vor
vedea postum lumina tiparului, în
1937-1938, sub titlul de Amintiri din
copilărie şi adolescenţă. Neaşteptat,
autorul are ideea de a continua cele
începute printr-o operă de ficţiune,
de a urma firul întrerupt în 1911 şi
de a-şi povesti viaţa sub forma travestită
a romanului. Redactat în deceniul trei,
cînd omul Garabet Ibrăileanu a trăit
iubirea nefericită pentru tînăra de care
pînă la urmă se va despărţi, romanul
a ales instinctiv un tipar romantic
brevetat.
Travestindu-se în Emil Codrescu,
criticul Ibrăileanu şi-a compus un
autoportret flatteur: în roman, el este
un bărbat experimentat la 40 de
ani, posesor al unui trecut erotic fastuos,
medic, cu studii în străinătate, provenit
dintr-o familiea boierească, cu relaţii
întinse în lumea aristocraţiei moldoveneşti,
vecin de moşie cu familia Adelei. Putem
urmări uşor toate complexele adînci
şi dureroase ale tînărului sărac,
marginalizat, care a reuşit cu greu
să-şi facă un nume şi o situaţie. Dincolo
de aceste înduioşătoare corijări biografice,
romancierul are intuiţia fericită de a-
şi plasa acţiunea povestirii în anii calmi
ai unei belle époque prelungite, în
atmosfera de sfirşit de lume trăită de
înalta societate moldovenească la
finele secolului. În fruntea jurnalului
figurează data iulie-august 189...;
Ibrăileanu scrie de fapt un roman
„istoric”.
Stilul de viaţă sugerat de relatare e
cel al secolului al XIX-lea: vizite la
conacul familiei aristocrate, într-un
calm estival profund, existenţa fără griji
– ca în Turgheniev, prozatorul iubit de
autor. Desprinse de orice alte preocupări,
cele două personaje principale – Naratorul
şi Adela – se pot consacra în acea
vară specială doar iubirii care nu
îndrăzneşte să se exprime explicit.
Scenariul idilei respectă scrupulos
convenţiile fin-de-siècle. Gesturile
îndrăgostitului, maniera lui de a
face curte fetei par astăzi venite din
altă lume; poate că tot aşa păreau şi
în anii ‘30, cînd moravurile se relaxaseră
considerabil în ţara noastră; dar, în
ambianţa cărţii, inocenta panoplie a
gesturilor de îndrăgostit devine dramatică.
Atingerea involuntară a corpurilor
înghesuite într-o trăsură, izolarea în
întunericul grădinii din Tîrgu-Neamţ,
sărutarea prelungă a mîinii ca gest de
maximă îndrăzneală – totul arată modul
delicat şi aluziv în care se trăia iubirea
la 1890, într-o lume aflată deja la
considerabilă distanţă de Interbelic.
Dacă găsim modelul romanului
undeva departe, în romantismul
incipient din Adolphe, tehnica analizei
şi a scriiturii încearcă să fie cele ale
lui Proust. Lectura acestuia însemnase
foarte mult pentru criticul ieşean. De
acolo provin măsurarea zilnică a
dereglărilor infinitesimale de conştiinţă,
limbajul aproape ştiinţific al analizei,
integrarea propriei îndrăgostiri în
mecanica universală a sentimentelor
etc. Fundamentul cultural specific lui
Proust îi lipsea în bună măsură prozatorului
român, dar mecanica intimă era înrudită:
„În curînd voi avea patruzeci de
ani! Nu mai sunt un început, o cauză.
Devin tot mai mult o prelungire, un
efect. Mă simt complect determinat.
Patruzeci de anii Vîrsta amintirilor
şi recapitulărilor... A rechema bucăţi
de trecut, a le retrăi în închipuire –
singura compensare a vieţii pierdute,
procent slab la un capital nerambursabil.
Patruzeci de ani! Ce urît, ce vulgar
sună cuvintele astea! Ce dospit! [...]
Criză. Paroxismul crizei. Simptomele
nu lasă nici o îndoială: o lovitură ca
de pumn în inimă cînd apare. Paralizia
inteligenţei cînd mă atinge din nebăgare
de seamă. Senzaţia căldurii ei fizice de
la distanţă. Nevoia ei. Fetişizarea tuturor
obiectelor ei şi a tot ce pune pe ea:
mantila ei din cuier, cînd intru în antret,
mă înfioară; caligrafia ei are o feminitate
tulburătoare în fiecare literă, şi mai
ales în cele care se înalţă ori se scoboară
din linie; numele moşiei unde locuieşte
are ceva adînc emoţionant. Sentimentul
că tot ce nu este ea, sau al ei, sau
cadrul ei este fad. Convingerea că
numai o femeie înaltă, cu părul galben,
cu o uşoară asimetrie a gurii cînd
zîmbeşte poate da fericirea. Fiorul pe
care mi-l dă cuvîntul «Adela»”.
Originalitatea romanului nu constă
nici în tema pînă la urmă banală
(un bărbat de 40 de ani nu îndrăzneşte
să accepte iubirea unei femei de
20, din egoism, din spaimă de
viitor, deşi este convins că femeia îl
iubeşte), nici în puseurile proustiene
ale analistului, ci într-o anumită dominantă
a textului lui Ibrăileanu: e vorba de
obsesia corpului feminin, care ia aici
forma unei blînde perversiuni, cea a
fetişismului îmbrăcăminţii ca substitut
al persoanei. Rareori fenomenul a căpătat,
în proza noastră, amploarea şi acuitatea
din Adela, care nu reprezintă pînă la
urmă decît „povestea corpului Adelei”.
În stadiul infantil al relaţiei lor,
fetiţa fusese de la început urmărită
de Narator cu ochi vinovat; vinovăţia
s-a accentuat în faţa fetei nubile, a
adolescentei şi apoi a tinerei de care
se îndrăgostise fără să-şi dea seama.
Cînd începe acţiunea propriu-zisă
a romanului, într-o vacanţă din luna
iulie la Bălţăteşti, pornirea inconştientă
a eroului este aceea de a sări peste
paranteza căsătoriei eşuate a Adelei
şi de a relua istoria din punctul în care
el însuşi se despărţise de tînăra
fată. Neavînd acces la corpul ei, eroul
şi-l aproprie prin încîntătoarea varietate
vestimentară a eroinei, prin detaliile
materiale ce facilitează substituirea
mentală; imaginea Adelei, în oglindă,
pieptănîndu-se, atingerea cutremurată
a piciorului gol, în timpul unei consultaţii
medicale, cămaşa de noapte imaculată
din dormitor, urmărirea de pe terasă
– prin peretele subţire – a etapelor
surprinse sonor ale îmbrăcării fetei,
urechea încordată la maximum, batista
răpită din poşetă şi parfumul ei devin
gesturi esenţiale. Adela se transformă
în propria ei vestimentaţie, printr-o
metonimie a iubirii interzise.
Violenţa crescîndă a pasiunii
Naratorului se traduce în violentarea
evidentă a îmbrăcăminţii percepute
sub semn exclusiv erotic:
„Cu un pas mai jos decît ea, o
ţineam strîns de braţ ca să nu lunece
cu tocurile ei înalte. Cu mina cealaltă,
cu o grijă atentă, îşi ţinea rochia adunată
în jurul picioarelor. Gestul ei feminin
şi braţul ei cald în mina mea erau
delaolaltă paradis şi infern. Spinii
ne zgîriau; îi prindeau şi-i sfîşiau rochia.
Intr-un rînd a alunecat peste mine cu
toată greutatea ei, cu ea toată. [...]
Adela a respirat fericită. Rochia ei
şi coafura nu erau deloc compatibile
cu o preumblare în public. Ea îmi
mărturisi că şi-a rupt şi botinele. In
adevăr, cînd ne oprirăm pe o bancă
îmi dovedi de visu acest nou dezastru.
Dar toate o făceau fericită.”
Scena despărţirii celor doi are
loc în acelaşi registru. La ultima sa
întîlnire propriu-zisă cu Adela, Emil
Codrescu îşi posedă, pentru a spune
astfel, iubita în efigie: potrivit codului
stabilit tacit între cei doi, scoaterea
lentă a mănuşii lungi şi sărutarea
apăsată a mîinii fierbinţi reprezintă
gestul suprem permis („Aveam
sentimentul că o dezbrac puţin...”).
Ghidat de un instinct artistic superior,
romancierul şi-a tradus fetişismul
în scenariul unei pasiuni imposibile,
dusă pînă la jumătate, în decor
belle époque: dimineţi de linişte şi de
iubire doar sugerată, călătoria noaptea
în trăsură alături de iubită sunt discrete
aluzii flaubertiene. Construcţia perfectă,
fără episoade inutile, centrată exclusiv
asupra celor doi protagonişti, face din
Adela o surprinzătoare reuşită.
Imaginea lui Ibrăileanu astăzi?
Posibila apreciere globală asupra
scriitorului a fost emisă chiar la dispariţia
acestuia, în 1936, de către tînărul
lovinescian Şerban Cioculescu, într-o
formulare lucidă şi memorabilă, căreia
am avea prea puţin a-i adăuga.
„La moartea fiecărui scriitor se
ridică o problemă neliniştitoare: ce va
rămîne după dînsul? Cînd activitatea
redacţională a lui Ibrăileanu se va
estompa în trecut, cînd studiile sale
critice vor fi consultate numai de
cercetătorii de profesie, cînd Spiritul
critic va servi doar puncte de reper
pentru istoria ideilor, cînd farmecul şi
prestigiul său personal se vor fi
irosit cu dispariţia ultimului său discipol,
va rămîne cu siguranţă Adela, una
dintre puţinele opere nepieritoare ale
timpului nostru. Ca un ciudat paradox
al destinelor literare, criticul ideolog
va supravieţui prin romanul în care,
zugrăvindu-se pe sine, a reuşit să
creeze, în acelaşi timp, un tip feminin
şi să plasticizeze emotiv un colţ al
provinciei sale adoptive”.
