Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Comentarii Critice:
Un ceas de hârtie de Ioan Holban



Una dintre cele mai importante apariţii editoriale ale anului 1999, în domeniul aşa-zis al "restituirilor", rămîne, fără îndoială, ediţia critică a operei lui Dominic Stanca, în două volume, intitulate Timp scufundat şi Un ceas de hîrtie. Tipărită în condiţii excelente la editurile Universalia şi Du Style, ediţia operelor complete ale scriitorului convoacă o echipă strălucită de filologi, critici, istorici literari şi oameni de teatru; îngrijită, prefaţată, cuprinzînd un amplu tabel bio-bibliografic, cu note şi comentarii de Ion Vartic, Doina Uricariu, Mariana Vartic, Ştefan Oprea şi Sorana Coroamă-Stanca, ediţia critică reprezintă un exemplu din multe puncte de vedere. Mai întîi, lucrul în echipă, esenţial într-o asemenea împrejurare; e cu totul remarcabil să vezi lucrînd împreună oameni de specialităţi diferite, unindu-i aceeaşi pasiune/ profesiune/ ţintă, împlinite acum în chip excepţional: lucru rar, astăzi, cînd ediţiile critice, altădată în grija aproape exclusivă a Editurii Minerva, au fost stopate din eternizata lipsă de fonduri. Apoi e de punctat acurateţea ediţiei, de la textul propriu-zis, la aparatul critic imperios necesar; nimic nu rămîne confuz, neterminat, cel puţin aceasta e impresia celui care citeşte cele peste o mie de pagini ale admirabilei ediţii. În sfîrşit, dar nu în ultimul rînd, se restituie aici opera unui scriitor uitat, perceput pe nedrept în umbra altui mare Stanca, Radu, şi se corectează în chip decisiv un articol de dicţionar, singurul de pînă acum, cel din Dicţionar de literatură română contemporană al lui Marian Popa, excesiv de sărac, unde ni se relatează doar că Dominic Stanca e fiul unui medic, a practicat actoria, a scris povestiri, versuri şi teatru, pastişînd "în linia lui Păstorel Teodoreanu", cum se spune în dicţionarul lui Marian Popa, apărut la sfîrşitul anilor '70; se mai vorbeşte acolo despre stil cronicăresc, erotism auster şi - se zice - o aspiraţie către simbioza cosmicului, geologicului, arheologicului şi mitologiei străromâne. Nu e puţin ceea ce află cititorul din acest articol de dicţionar; e ridicol, fără valoare, foarte departe de ceea ce este, în adevăr, opera literară a ficţionarului şi actorului Dominic Stanca.
Lucrurile sînt nu se poate mai bine puse la punct de această masivă ediţie critică. Coleg cu Nicolae Balotă "în fragedă pruncie", membru al celebrului "Cerc literar" de la Sibiu, apoi, cu o prodigioasă carieră în teatru, Dominic Stancu este unul dintre cei mai importanţi scriitori uitaţi, cu o operă literară ascunsă vreme de cîteva decenii, un univers care abia acum poate fi descoperit. Poet şi prozator, Dominic Stanca se desparte de tradiţionalismul ardelenesc, de aşa-zisa proză a "rădăcinilor", întorcîndu-se către modernism, recuperînd o paradigmă literară şi de sensibilitate foarte actuală, "urmele" cum spune inspirat în poemul Un ceas de hîrtie. În volumele O sălbatică floare, dar, mai ales, în Strada care urcă la cer e un fin eminescianism distilat prin filtre bacoviene; iată, de pildă, Exordiu, unde aceste conexiuni se desluşesc limpede, unde Dominic Stanca e poet cu adevărat, inventînd, dacă se poate spune aşa, un alt Bacovia lîngă vechiul, cunoscutul Bacovia, recuperînd astfel esenţele eminesciene ale liricii noastre: "Aici în preajma oraşului alb,/ între ziduri căzute, între sălcii amare,/ unde viţa de vie se urcă pe deal/ şi iedera verde se furişează'n pridvoare,/ aici unde sensul de fiece zi/ îşi pierde rigida însemnătate/ vorbim despre oameni ca şi cum am vorbi/ despre cărţi, despre fluturi sau despre haine uzate;/ vorbim despre ei ca şi cum n'ar mai fi/ decît reproduceri pe cărţi ilustrate,/ anemice còpii, decolorate,/ tot mai puţine păreri - şi tot mai tîrzii./ Vorbim ca şi cum din păduri ne-ar veni/ miresme de ierburi şi de frunze uscate,/ plante retrase în singurătate/ ca umbrele seara de prin case pustii./ Vorbim ca şi cum nemaifiind şi-au pierdut/ sub propria mască înfăţişarea/ şi graiul şi harul şi mersul şi starea/ şi-acum rătăcesc în necunoscut,/ acolo unde numai Ion, clopotarul cel mut,/ le cunoaşte adresa, cînd le sună plecarea". Oraşul alb din acest admirabil poem nu e spaţiul închis, nu e plumbul bacovian, deşi atmosfera trimite acolo; inovaţie? În urbea lui Bacovia e fiinţa-care-trăieşte - scriind, în vreme ce, în oraşul alb al lui Dominic Stanca, e fiinţa-care-scrie - trăind: un ceas de hîrtie, cum, inspirat, se numeşte volumul ce adună opera poetică a lui Dominic Stanca.
Nu sînt multe lucruri de adăugat lîngă pertinentele prefeţe semnate de Ion Vartic la volumul de proză şi de Doina Uricariu la volumul de poezie. Opera literară a lui Dominic Stanca a intrat acum, în sfîrşit, în circuitul public; e timpul să o recuperăm şi, mai ales, să-i acordăm locul ce i se cuvine în istoria literaturii române contemporane. În final, un gînd bun şi - dacă mi se permite - afectuos pentru Sorana Coroamă-Stanca; am colaborat direct cu această "femeie de oţel" la două dintre cele mai importante spectacole ale Naţionalului ieşean, din ultimele stagiuni: O seară romantică, adaptare după texte de Vasile Alecsandri, Matei Millo şi Constantin Negruzzi şi D'ale carnavalului de Ion Luca Caragiale. E un desăvîrşit om de teatru, profesor şi regizor, dar, iată, cu o sensibilitate deschisă către scris, către poezie şi proză; îmi place să cred că acest fapt se datorează şi întîlnirii cu Dominic Stanca. Sorana Coroamă-Stanca a oferit, în teatru, publicului românesc un ceas de viaţă; Dominic Stanca i-a adăugat un ceas de hîrtie. Amîndoi, Sorana Coroamă-Stanca şi Dominic Stanca, pe care îl editează acum, lasă publicului din librării, biblioteci şi teatre nu un timp scufundat, ci, cu vorba lui Proust, un timp regăsit.