În drum spre spectacolul lui Gigi Căciuleanu, D’ale noastre, mă gândeam că umorul fin care transpare adesea din partiturile lui coregrafice va face casă bună cu Caragiale.
După ce a început spectacolul şi am văzut cât de adecvat şi consistent este conceput, mi-am zis, Doamne, dacă ar putea să continue în acelaşi ton şi ritm, până la sfârşit!
Şi până la ultima secvenţă spectacolul s-a păstrat la aceleaşi nivel valoric, ba încă în unele secvenţe cu asupra de măsură. D’ale noastre este cel mai bun spectacol al lui Gigi Căciuleanu, dintre cele văzute de noi până acum, şi unul dintre cele mai valoroase spectacole coregrafice create pe o scenă românească în ultimii ani. Şi dacă mai adăugăm şi faptul că este integral inspirat din cultura română, respectiv din Caragiale, avem încă un motiv să ne bucurăm. Totodată, bucuria constă şi în faptul că acest transfer al lumii lui Caragiale în arta dansului s-a făcut cu o deosebită inteligenţă, pe toate planurile: coregrafic, regizoral, scenografic şi interpretativ. Nu este vorba, nici pe departe, de o pastişă. În scenă se dansează intens, dăruit, inspirat, iar Caragiale pluteşte printre dansatori, doar ca o boare transparentă, din când în când mai apăsat vizibilă, ajutat în egală măsură de coregrafie şi de costum. Dar, atât la început cât şi la sfârşit, precum şi de multe ori în cursul spectacolului, coregrafia şi costumul sunt valabile pentru speţa umană la modul general şi nu pentru un personaj şi un moment anume. În acest sens, declaraţiile din programul de sală sunt limpede vizibile pe scenă. Căci, din primul moment, Gigi Căciuleanu nu a vrut doar să creioneze o culoare locală – deşi şi aceasta i-a reuşit din plin – ci, aşa cum declară, şi-a propus să exploreze „Nu numai cele româneşti ci, în general, cele deale noastre: omeneşti”. Şi iată că acest Caragiale conceput coregrafic, pornit de la noi, atinge universalul, cum se întâmplă întotdeauna cu lucrurile proprii unui loc, care, dacă sunt autentice, pot deveni şi general umane.
Spectacolul mai este pilduitor şi prin alte declaraţii puse întru totul în valoare de expresia lui scenică. Coregraful arată dintru început că „Am vrut să re-scriu pe limba mea, cea a teatrului coregrafic, ceea ce îmi inspiră tumultoasa lume a lui Caragiale al nostru”. Şi, într-adevăr, în nici unul dintre spectacolele sale anterioare coregraful nu a reuşit să facă vizibil acest concept lansat mai demult de el, acela de teatru coregrafic, precum a reuşit să o facă de astă dată. Nu este teatru-dans, ci este altceva, un mod de a pune în valoare ideile prin mişcare cu valoare teatrală, mod propriu creaţiei sale.
În martie 2006, într-un interviu pe care i l-am luat pentru România literară, Gigi Căciuleanu, după ce enumera succesele lui de pe scene româneşti şi străine, din Europa, dar şi de peste ocean, din Chile, spunea că un vis secret al lui ar fi o companie românească Gigi Căciuleanu. Visul s-a împlinit în urmă cu doi, trei ani, compania fiind scoasă la rampă cu spectacolul Oui, Ba da. Dar astăzi, prin spectacolul de inspiraţie caragialiană, prezentat pe scena Teatrului Naţional Bucureşti, „Gigi Căciuleanu Romania Dance Company”, susţinută, în principal de JTI (Japan Tobacco International), a devenit o prezenţă pregnantă în spaţiul coregrafic românesc şi o companie cu mult mai bună decât compania sa chiliană, care a performat anul trecut la Bucureşti, în cadrul Festivalului Enescu. Membrii companiei româneşti, dansatori şi actori-dansatori, convertiţi la lumea dansului de câţiva ani buni, artişti de o înaltă calitate profesională, au pus deplin în valoare ideile coregrafului, adăugând acestora capacitatea proprie de exprimare prin mijloacele teatrului coregrafic. Toţi trebuie numiţi, căci fiecare a pus în pagină câte un fragment memorabil din spectacol – Ramona Bărbulescu, Rasmina Călbăjos, Alexandru Călin, Lari Giorgescu, Ştefan Lupu, Ioana Macarie, Ioana Marchidan, Cristian Nanculescu, Adrian Nour, Vanda Ştefănescu şi ultimul, dar nu cel din urmă, István Téglás. Există însă în spectacol două momente absolut copleşitoare, care trebuie semnalate aparte, Discurs electoral şi Înger căzut, interpretate magistral de Lari Giorgescu şi răsplătite cu ropote de aplauze de întreaga sală. Aici comedia îşi dă mâna cu drama şi rezultatul este impresionant. Tot impresionant este şi modul cum, după atâta comedie şi şarjă, cu Mitici, coane Joiţici, Conu Leonida, Domnul Goe etc., etc., către sfârşitul spectacolului se intră în dramă autentică, cu piesa Rurale, realizată cu mijloacele cele mai simple dar mai adecvate cu putinţă, lecţie deţinută de mult de Gigi Căciulanu de la Miriam Răducanu.
Întregul spectacol al lui Gigi Căciuleanu, D’ale noastre, este o mare îndrăzneală, plecând de la izvorul de inspiraţie, de la colajul muzical, care se plimbă prin ambiente muzicale diferite, de la muzică cultă la modernă şi populară – colajul însuşi fiind în unele momente generator de umor – şi continuând cu legarea reuşită a unor momente cu totul deosebite, aici un cuvânt greu revenindu-i şi consilierului artistic Dan Mastacan. Un alt ajutor tot atât de îndrăzneţ l-a avut coregraful şi în scenografia şi costumele create de Corina Grămoşteanu, care şi ele au pendulat între culoare locală şi corp omenesc dezbrăcat de orice accesoriu, înrudit cu numeroasele manechine dezbrăcate şi ele şi azvârlite prin toate colţurile scenei.
În Anul Caragiale, spectacolul D’ale noastre nu-i face cinste numai lui Gigi Căciuleanu, ci şi artei teatrale şi artei dansului din România. De aceea el trebuie dat cât mai des pe scena mare a Teatrului Naţional „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti, purtat în turneu şi prin ţară, şi dus în turneu şi în străinătate, unde poate sta, fără complexe, alături de creaţiile oricărui mare coregraf de oriunde.
