Spre norocul nostru şi suferinţa pielii, ne lăsăm duşi de Alexandra la Prejmer. Cât stăm noi acolo, cam o sută de turişti. Nemţi, unguri... Trei români. Trei ciocârlii. Contribuţia românească e în afara cetăţii, la vreo cincizeci de metri: o cooperaivă meşteşugărească, dezafectată, şi un bloc tip Filiaşi, cu rufele atârnate în balcoane, cu o firmă, intens colorată, la etajul doi: Veterinar. Pe o căsuţă de pe la 1800, altă firmă: Cold. În parcul din faţa cetăţii o ţigancă tânără, foarte amabilă, munceşte şi când intrăm şi când ieşim. "-Nu vă mai odihniţi? -Dumneavoastră spuneţi că lucrez şi şeful că nu fac nimic." Pe cei care nu făceau nimic i-am văzut azi-dimineaţă. Ciopor, stând de vorbă, "pietruiau" un drum. |ştia erau români.
"Nimic nu există fără scop. Deci existenţa mea are un scop. Ce scop ? Nu ştiu" (Baudelaire). Premisă discutabilă. De unde reiese că totul are scop ? Scopul ţi-l dai sau nu ţi-l dai. Eu, de exemplu, nu.
"Aici, la Braşov, nimeni nu-mi spune mami şi mamaie şi nu-mi spune du-te la altul, cucoană, dacă nu-ţi convine ce-ţi dau!."
Vizităm casa Mureşenilor. E impresionant să vezi Foaie pentru minte, inimă şi literatură în original. Să vezi tabloul genealogic al unei familii cu nouă generaţii în două secole, cu membri încă fertili. Dincolo, la Ştefan Baciu, totul s-a stins.
Nu ştiu de ce, dar instructiv, la Mureşeni e şi o colecţie de imnuri a numeroase ţări. Al Chinei, plin de Mao, de sus până jos. Concluzia generală despre imnuri: decât cu aşa versuri, mai bine s-ar fluiera.
Am spus de mult nu mai citesc ziare şi mă ţin de cuvânt. Ieri, ca să schimbe nişte bani, T a cumpărat unul. L-am răsfoit în tren. Am aflat că indivizii cu indice scăzut de inteligenţă sunt înclinaţi să fie cardiaci. Asta ţi-a trebuit!, mi-am spus. Dar imediat: stai puţin! După acel episod pasager, n-am urcat eu pantele ca unul cu indice de invidiat?
Ţările occidentale le cer ruşilor să înceteze focul imediat. În politica externă, când ai de-a face cu o putere inconturnabilă, cuvântul imediat! este caraghios.
Uneori tăndălesc toată ziua şi zile întregi. Mă apucă remuşcările. În timp ce mă frământ, îmi aduc aminte: am 73 de ani. Şi la vârsta asta ar trebui să mai fac ceva?
38 de grade. Suntem ca bolnavi. Să mişti vreun deget prin casă, absurd! Şi câinii sunt toropiţi. Când latră câte unul, ceilalţi, de prin alte curţi, nu-i mai răspund.
Noaptea, coşmar. Mă convoacă Mihăieş, "prorector", pentru corectări lungi şi foarte complicate. "Nu mai suntem pensionari?" o întreb, speriat, pe T.
Dacă te privesc cu atenţie când îmi vorbeşti, dacă dau din cap în semn că aprob, înseamnă că nu te aud.
Talentul e un izvor din care curge mereu apă proaspătă. Dar acest izvor devine lipsit de valoare dacă nu este folosit aşa cum trebuie.ť Ştie şi Wittgenstein să scrie banalităţi. Răsuflu uşurat.
Nimănui nu-i place să jignească pe altul.ť Ce să-ţi spun...
Când citim dialogurile socratice, avem sentimentul: ce pierdere îngrozitoare de timp!ť Îmi place aşa de mult o frază atât de tare, încât nu mă mai întreb dacă e o prostie sau nu.
Pe la două post meridian, pornesc spre MUDAM, în cartierul european, drum, pe jos, de trei sferturi de oră. În parc, începe să plouă. Renunţ. Intru, ca să mă adăpostesc, în librăria din Place d'Armes. Mă întâmpină un afiş cu vânzările săptămânii. Pe locul patru, Catherine Millet. Pe primul, inamovibila Amélie Nothomb.
Prostia la intelectuali, tema mea preferată. Un scriitor polonez i se plânge Anei Ahmatova că i-au fost interzise cărţile. Urmează schimbul de replici: Ť-Aţi fost încarcerat? -Nu. -Aţi fost exclus din Uniunea Scriitorilor, cel puţin? -Nu. -Ce anume vă nemulţumeşte, atunci?ť Kazimierz Brandys, care relatează întâmplarea, vede în ea un exemplu despre tendinţa ruşilor de a li se părea oribil numai ce se întâmplă la ei. Asta a înţeles! Cu o vorbă a lui Jacques Chirac: ce ocazie să tacă a mai scăpat!
L.W.: ŤÎn timpul convorbirilor noastre, Russell scotea adesea exclamaţia: �Logica e un chin'.ť Câtă dreptate avea! La facultate, cursul lui Wald, om foarte deştept, dar tocmai asta era problema, mi-a apărut ca o perfidă insinuare a matematicii în paşnica noastră condiţie de filologi, adică de tineri care, în majoritate, ne alesesem Ťspecialitateať fiindcă de alta nu eram buni.
Eu stau călare pe viaţă ca cel mai prost călăreţ pe cal. Şi datorez doar bunăvoinţei calului faptul că nu sunt trântit jos.ť Neavând încredere în bunăvoinţa calului, eu merg din capul locului pe jos. ŤCrede!, scrie L.W. Aceasta nu face nici un rău.ť Încă un Pascal!
Iată ceva ce mi-ar plăcea să mi se spună: Ť Cartea este plină de viaţă nu ca un om, ci ca un muşuroi de furnici.ť
Ies să mă plimb. E seară de meci. Oraşul, plin de steaguri greceşti. Unii bărbaţi sunt îmbrăcaţi ca Socrate. Steagurile localnicilor, ale luxemburghezilor, nu se văd.
Pe mai mult de o pagină, L.W. explică de ce el pricepe ce n-a priceput Mahler, şi anume că muzica lui e proastă. Are o scuză Wittgenstein: dacă ne-am da seama cum ne asistă prostia în tot ce facem şi spunem, n-am mai îndrăzni nimic.
În 1948, L.W. constată că asistă la micşorarea capacităţii de a suferi. Că suferinţa s-a demodat, că totul trebuie să fie plăcut. De mirare, după un război îngrozitor. Că noi constatăm acelaşi lucru, pare mai de înţeles. Ne împăcăm tot mai greu cu propria noastră suferinţă. Cu a celorlalţi, ne mai descurcăm. O întâmpinăm cu un brav stoicism.
Sunt prea moale, prea slab şi de aceea prea leneş pentru a produce ceva important.ť Şi ăsta cenuşă în cap!
Problemele vieţii sunt insolubile la suprafaţă şi pot fi soluţionate numai în adânc.ť Într-adevăr, în adânc le rezolvă credinţa şi sinonimele ei: iubirea, creaţia... Însă nu sunt insolubile la suprafaţă. I le rezolvă indiferenţa, cui are parte de ea. De aceea, indiferentul nu are nevoie, şi nici parte, de adânc.
Se coboară întotdeauna din înălţimile sterpe ale înţelepciunii în văile înverzite ale prostiei.ť Şi mai sigur e, pentru oricine a fost la munte, că nu poţi să ajungi pe înălţimile sterpe fără să fi trecut prin văile verzi.
Corina şi Maxone dorm, eu fac ce se vede, T vine din parc şi spune, veste a dracului de bună, că s-a făcut foarte frig. Dar cerul, întreb, cerul cum e, senin? Nu m-am uitat. Mă uit eu, pe sub storul tras. La dracu! Colcăie de nori.
Ambiţia este moartea gândirii.ť Dacă e suficient să nu fii ambiţios, sunt, nu încape vorbă, un mare gânditor.
Umorul nu este o dispoziţie, ci o concepţie despre lume.ť Deloc. Deloc despre lume. Despre mine, da. De mine râd.
