Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

artişti pe net:
Un belşug de imagini de Petre Tănăsoaica

În urmă cu aproape un an şi mai bine, pe un început de iarnă ploios, la Paris, am stat la o coadă de câteva sute de persoane, pentru a intra la Muzeul de Artă l’Orangerie.

Am avut timp să privesc chipurile celor care îşi sacrificau, astfel, un sfârşit de zi de-a dreptul ostilă, ca să remarc, nu fără surpriză, că rândurile erau îngroşate mai ales de tineri, în mare parte, am bănuit, studenţi ori elevi, tineri în orice caz, foarte senini. M-a dus gândul că ei ar fi putut să vadă expoziţia şi de acasă, din faţa calculatorului, pentru că rareori se întâmplă ca expoziţiile să nu fie, aproape integral, prezentate pe net, noile tehnologii media lucrând, în acest sens, cu o promptitudine exemplară. Evident că întâlnirea cu opera poate să semene şi în cazul de faţă, emoţional vorbind, cu întâlnirile publicului cu marile vedete de cinema, pe podiumul lansărilor şi al festivalurilor de film. În fine, poate că nu este prea bună comparaţia, totuşi, dar nu găsesc ceva mai potrivit pentru a sugera emoţia pură, autentică la întâlnirea cu arta din muzee şi expoziţii, cum a fost în cazul de faţă. N-am putea spune, însă, că – până acum cel puţin –, net-ul fură clienţii galeriilor de artă şi al muzeelor, ci doar că transferă, pe această cale de democratizare, mesajele cu sensurile şi emoţionalitatea de rigoare spre un număr infinit de persoane şi, deci, face să sporească numărul celor care stau la cozi interminabile ca să vadă…artă! Există, însă şi un lucru de toată lauda, pe care-l face netul, care se naşte din acest contact intermediat de spaţiul virtual, cum ar fi, de exemplu, faptul că privitorul din muzee şi galerii este cu mult mai informat decât cei de acum câteva decenii. Desigur că siteurile instituţiilor, de care aminteam înainte, sunt pregătite de profesionişti, curatori sau pur şi simplu de funcţionari cu studii de specialitate. Acesta ar fi un aspect al problemei deloc de neglijat, pentru potenţialul educativ pus la dispoziţia publicului eteroclit. Al doilea lucru, însă, despre care ne propunem să scriem în continuare, ar fi contactul pe care îl negociază noile canale media între artiştii contemporani şi vizitatorii lor, fiecare artist având, astfel, la dispoziţie un număr infinit de şanse de a fi vizitat în propriul atelier, de un număr infinit de persoane, avizate sau nu, dar în orice caz spre beneficiul ambelor părţi. Observ de la o vreme, vizitând astfel de reţele, dezvoltarea unui dialog între artişti şi oaspeţii lor. Mai mult decât atât, de exemplu, pe Facebook, în urmă cu aproape o lună, cineva a propus un fel de concurs ca între prieteni, un fel de evaluare a gustului individual vizavi de propunerile puse în joc, care presupune, în primul rând, o trimitere la un artist şi la opera acestuia, din care se va face selecţia.
Oricât s-ar strădui presa de specialitate – vorbesc de cea clasică – nu va atinge o astfel de performanţă. La puţin timp, după acest exerciţiu, au intrat în competiţie şi scriitorii, în general cei din generaţia tânără şi foarte tânără. Dacă în cazul artiştilor plastici există o anume rigoare promovată individul, un control asupra postărilor, înţelegând că acestea se fac de către inşi care au o minimă educaţie în domeniu şi de a căror autoritate observ că publicul vizitator ţine cont, la scriitori doar foarte puţini „autorizaţi” fac intervenţiile necesare, deşi sunt mai bine organizaţi, pentru că o serie de reviste virtuale funcţionează precum colectorii râurilor ce coboară de pe versanţi, în care decantările par să se autonomizeze.
Am început să gândesc acest text încă din toamna anului trecut, după ce am surprins o anume efervescenţă în spaţiul cultural timişorean, unde funcţionează câteva galerii (după cunoştinţa mea, patru) şi un muzeu de artă. Chiar dacă aparent există o anume pace, un soi de înţelegere reciprocă între artişti, există şi o tensiune, pe care o pot atribui unui efort de reînnoire a artei generaţiilor ce se succed aici şi care este uşor sesizabilă. Un Cristian Sida, de exemplu, despre care scriam acum doi ani, cu prilejul unei expoziţii pe care a avut-o la Galeria Jecza, nu mai păstrează decât puţine lucruri din maniera anterioară, depăşirea momentului începuturilor, aflate sub patronajul dascălului său Romul Nuţiu, fiind de-a dreptul spectaculoasă. Iar acest lucru îl aflăm, ca dintr-un jurnal de artist, de pe contul său de Facebook. Undeva a avut loc un declic, o dezrobire de sub automatismele temperamentului, reflexele fiindu-i, aici, doar instrumente ale unei bune însuşiri tehnice. Sângele e încă tânăr în culorile sale şi asta şi face atât de uşoară acceptarea temelor ce revelează aspecte ale condiţiei umane. E o meditaţie deloc agresivă, deşi i se zăresc contururile grave, parcă în contratimp cu experimentalismul unei generaţii, mult prea grăbite să şocheze, care vine din urmă. Probabil că şi contactul cu lumea exterioară îl fac pe acesta să fie contemporan cu generaţia din care a plecat Adrian Ghenie (cu care îi găsesc voalate corespondenţe) şi Mircea Cantor, două experienţe de succes din ultimul timp. Se face că tocmai acum mă aflu la capătul lecturării Scurt-ului manifest hedonist al lui Michel Onfray, carte apărută la Editura Humanitas şi mi se pare că acest artist, Cristian Sida, dar şi alţii la fel ca şi el, încape în acest citat: „Palinodia, gustul cinic de tip antic, spiritul diogenian, construirea unei serii ludice deschid o cale largă artiştilor care vor să întoarcă spatele austerităţii conceptuale şi idealului de ascetism apolinic al unor producţii sinistre prin caracterul lor pur intelectual”. E aici substanţa unui temperament clocotitor, păstrat, însă, în matricea unui control care răspunde, cum spune acelaşi Michel Onfray, unui alt gen de comandament inaugurat de depăşirea propusă de Marcel Duchamp „dublat de propunerea unui remediu pentru nihilismul actual”. Regăsim toate aceste elemente în expunerile de pe contul de Facebook al lui Cristian Sida, într-un dialog dintr-o expoziţie omagială dedicată sculptorului Ştefan Călărăşanu, plecat prea curând dintre noi. Deşi cei doi sunt din generaţii diferite, există o bucurie a propriului drum la fiecare dintre ei. Cum Cristian Sida a găsit ieşirea din gestualismul pur, pe care-l practica în urmă cu câţiva ani, tot la fel Ştefan Călărăşanu rescrie obiectele deja fabricate cu propria-i mână, dându-le astfel o identitate estetică.
Ar mai fi ceva de spus despre ieşirea în spaţiul virtual al artelor; deşi aparent este destul de greu de aproximat, niciodată democratizarea accesului la cultură n-a avut o asemenea anvergură. Oricât ar deplânge unii aşa-zisa moarte a artelor, prin abandonul la care sunt supuse de către public, lucrurile stau exact invers: se naşte o altă vârstă a umanităţii.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara