Una din cele mai triste constatări pe care le poate face un istoric este că, atunci cînd încearcă să vorbească despre trecut, nu o poate face decît împrumutînd optica prezentului. E ca atunci cînd povesteşti istoria turnînd-o în tiparele schemelor actuale. Procedeul ia naştere în două feluri: fie prin preluarea deliberată a mentalităţii dominante - caz în care spiritul oportunist dă regula jocului - fie printr-o molipsire involuntară, iscată de o contagiune colectivă - caz în care, chiar mînat de bune intenţii, autorul intonează un refren ce i-a fost sugerat subliminal. În ambele situaţii, concluzia ce se desprinde e aceeaşi: nu există discurs despre trecut care să nu fie impregnat de ideologia prezentului. Deosebirea apare doar în privinţa gradului de impregnare, dar în nici un caz în ceea ce priveşte prezenţa sau absenţa ei. Chiar şi un autor care vrea să scape de constrîngerile opticii dominante nu va reuşi decît în anumite limite. Iar motivul ţine mai puţin de înclinaţia servilă de a fi pe placul celor puternici, cît mai mult de neputinţa de a-ţi depăşi epoca şi spiritul ei. Toţi trăim în etuva unei psihologii colective care ne dictează gîndurile şi ne hotărăşte temerile. În raport cu ele, orice adevăr e secundar şi maleabil.
Dacă aşa stau lucrurile, atunci obligaţia unui istoric este să se îndepărteze cît mai mult de tiparul obedient pe care îl presupune scrierea istoriei sub presiune ideologică. Numai că, pe cît de lesne sună în teorie această cerinţă, pe atît de anevoie e de tradus ea în realitate. Vremea cînd istoricii erau dispuşi să sufere represalii pentru rostirea unui adevăr a trecut. În fond, trecutul nu are în el nici o miză: el e cu totul inert, ca tot ceea ce a încetat să mai fie; în schimb, miza cea mare stă în arta cu care ştii să foloseşti trecutul spre a te înstăpîni asupra prezentului. Aici se despică apele şi tot aici poţi recunoaşte istoricii oneşti de cei care au prins gustul profitabil al servituţilor ideologice. Istoria e ancilară în raport cu ideologia - iată principiul de bază al actualei discipline istorice.
În fond, e un alt fel de a spune că, istoria nefiind ştiinţă, pretenţiile de obiectivitate ale istoricilor nu au temei. Tocmai de aceea un istoric nu poate fi neutru. Poate fi sincer şi dezinteresat, sau poate fi înrobit şi dornic de a impune o anumită interpretare, dar nu poate fi neutru. Neutralitatea rămîne un deziderat, varianta pură a unei situaţii ideale. Şi pentru că nu poate fi neutru, ca orice om care are convingerile şi bănuielile sale, istoricul trebuie să se străduiască să nu-şi lase preferinţele să pătrundă în substanţa discursului său. Preferinţele însemnînd: simpatiile, antipatiile şi obligaţiile secrete.
Sarcina e cu atît mai uşoară cu cît trecutul despre care vorbeşte este mai îndepărtat. Cauza e tot ideologică: cu cît perioadă aleasă spre a fi înfăţişată e mai îndepărtată, cu atît efectul ei perturbator asupra clipei prezente este mai mic. Cu alte cuvinte, cu cît trecutul e mai vechi cu atît el e mai inofensiv pentru actuala stare de lucruri. Şi invers, cu cît trecutul e mai recent cu atît riscul de amorsare a unei posibile tensiuni este mai mare. Mai precis, cam tot ce depăşeşte pragul ultimelor două secole nu mai are astăzi nici o miză. Cunoştinţele provenite din această zonă revolută intră în cămara culturii generale, dar nu în tunelul temporal al adevărurilor fierbinţi. Ele se pretează la un exerciţiu intelectual de fină aranjare a informaţiilor, un exerciţiu în virtutea căruia evenimentele sunt ordonate după criteriul verosimilităţii istorice, dar în nici un caz ele, evenimentele, nu mai pot răscoli astăzi pe cineva. Sunt indiferente, opace şi fără răsunet în prezent.
În materie de neutralitate teoretică, cel mai atipic istoric pe care îl au românii în clipa de faţă este Lucian Boia. Este atipic din două motive: mai întîi, fiindcă este inclasabil; mai apoi, fiindcă e incorigibil. Nu cunosc autor care să nască mai multă nedumerire şi să provoace mai multă contrariere. Începînd cu 1997, anul publicării volumului Istorie şi mit în conştiinţa românească, Lucian Boia a tras după el trena unei nedumeriri mergînd pînă la consternare: pur şi simplu nu-l puteai categorisi. Să ne amintim că atunci, în 1997, cartea stîrnise senzaţie nu atît prin noutatea informaţiei - în fond era vorba de istoria ştiută a românilor - cît prin insolitul interpretării ei. Lucian Boia venea cu o viziune care ne deconcerta, căci nu eram obişuiţi să ne privim istoria aşa cum ne cerea cartea. Pînă atunci crezusem că adevărul istoric e obiectiv şi că nu poate fi decît unul, numai că Lucian Boia ne arăta că adevărul nu numai că nu e obiectiv, dar nici măcar nu e unic. Că sunt tot atîtea adevăruri cîte puncte de vedere pot fi închipuite. şi că dacă totuşi unul precumpăneşte asupra altora nu este pentru că ar fi mai adevărat decît celelalte, ci pentru că este impus de mentalitatea dominantă. Iar în Istorie şi mit în conştiinţa românească, Lucian Boia îşi prezenta punctul de vedere, fără pretenţia de a-l considera singurul infailibil. Urmarea a fost că admiraţia unora a fost însoţită de indignarea altora, Boia fiind considerat cînd un autor de o originalitate autentică şi creatoare, cînd un demolator al miturilor fondatoare ale poporului român.
Volumele care au urmat s-au aliniat în siajul interpretativ al aceleiaşi reţete - istoria nu e trecutul, ci interpretarea pe care imaginarul unei epoci o urzeşte pe marginea trecutului -, şocul primei cărţi repercutîndu-se benefic asupra celorlalte: le-a tras în conul de atenţie pe care îl croise deja în mentalul românilor. Graţie lor, Lucian Boia a devenit cu timpul o figură incomodă şi bizară. Incomodă, fiindcă nu putea fi atacat pe seama prestaţiei din perioada comunistă, şi asta deoarece nu se număra printre istoricii care îşi plecaseră fruntea în faţa mentalităţii dominante de atunci; bizară, fiindcă nu iubea publicitatea şi prefera discreţia unei vieţi retrase. Pe scurt, nu se identifica cu imaginea pe care ceilaţi şi-o făcuseră despre el şi nu era dispus să-şi irosească timpul în dezbateri TV inutile pe marginea unor controverse istorice. Frumuseţea este că, după 2000, Lucian Boia şi-a rămas fidel sieşi. Nu s-a repezit, ca noua generaţie de istorici, să emită semnale de obedienţă faţă de noua mentalitate dominantă - stîngismul corectitudinii politice - şi nici nu a dat semne că, de dragul unor profituri temporare, va începe să rescrie istoria secolului XX în aşa fel încît să facă pe placul noilor focare de presiune ideologică. Erau destui oportunişti în cursă ca să se coboare pînă la teapa lor.
Dacă totuşi încerci o insatisfacţie în cazul lui Lucian Boia este că nu-l poţi clasifica, şi asta fiindcă, dintre istoricii actuali, el a mers cel mai departe în tehnica ecranării propriilor convingeri. Nimic din simpatiile sau idiosincraziile sale nu răzbat în discursul său. E cel mai aseptic istoric în materie de toxine ideologice. Şi-a cenzurat opiniile personale pînă la a le face inexistente. Nu ştii dacă e de stînga sau de dreapta, cum nu ştii pe cine detestă şi pe cine preferă în materie de istorie sau politică. Poate scrie la fel de senin despre Marx sau despre Kennedy, despre Carol cel Mare sau despre ONU, şi nu cade niciodată în capcana poftei de a vrea să-şi convingă cititorul. Boia descrie fără să militeze şi interpretează fără să pledeze. E cel mai aproape de neutralitatea intangibilă a idealului istoric. şi fiindcă nu poate fi prins în ţesătura unei fabule, Lucian Boia rămîne inefabil. Se sustrage etichetărilor şi pare suspect de liber. Reversul medaliei este că poate fi bănuit de o anume înclinaţie evazivă: se eschivează cu tact de fiecare dată cînd e vorba de a adopta o poziţie tranşantă.
Tehnica lui e cea a nuanţării unei probleme păstrîndu-se pe linia de mijloc a interpretării ei. Indiferent de tema aleasă, Boia îi fixează poziţiile extreme şi apoi, aşezîndu-se între ele, le atenuează radicalismul creîndu-şi un loc propriu din care să poată privi perspectiva. Locul acesta e definit mereu de o moderaţie incorigibilă. Este adversarul a tot ce poate să te ducă cu gîndul la ceva unic, compact, absolut, sigur şi ferm în materie de înţelegere istorică. Tot ce poţi spune despre el sunt cîteva poncife suferind de ambiguitatea convenţiilor actuale: pluralism, democraţie şi liberalism.
Iar Occidentul. O interpretare istorică îţi dovedeşte încă o dată că acest autor nu poate fi clasificat. Cartea reuşeşte să facă trei lucruri: să explice de ce Occidentul a cucerit astăzi lumea; să atragă atenţia că supremaţia actuală, departe de a fi definitivă, e doar un moment dintr-o piesă în care actorii încep să fie la fel de puternici ca Occidentul; în fine, să arate că viitorul este imprevizibil, toate profeţiile fiind în aceeaşi măsură de hazardate. Nimeni nu ştie cum vor evolua lucrurile în următoarele decenii, cum nimeni nu ştie în ce măsura Occidentul va pierde partida în faţa Chinei, a Islamului sau a Indiei. "Teoriile care fac carieră în filozofia istoriei, şi mai ales cele despre viitor, păcătuiesc în general prin lipsă de moderaţie; sunt cele care transmit un mesaj puternic. Specialiştii în Absolut care citesc fără vreo ezitare trecutul, prezentul şi viitorul au totdeauna cîştig de cauză în faţa unor interpretări mai puţin convingătoare: nuanţate, ezitante, relativiste... Din păcate, scenariile lor, mult prea perfecte, nu se potrivesc cu o lume mai curînd imperfectă." (p. 213)
Interpretarea lui Lucian Boia ia în calcul numeroasele variabile care fac din scena istoriei actuale o lume imperfectă. Modul în care autorul descrie cursa Occidentului spre actuala hegemonie mondială seamănă cu o analiză retrospectivă: să ne închipuim o cursă de alergare în care concurenţii (China, Islamul, Bizanţul şi Occidentul) se aliniază la aceeaşi linie de start: anul 1000. În acest stadiu, un observator celest care ar fi putut să privească arena lumii nu ar fi putut să prevadă, pe baza condiţiilor existente atunci, care dintre concurenţi avea s-o ia înaintea celorlalţi. La anul 1000 zestrea de însuşiri nu favoriza pe nimeni. Toţi erau deopotrivă de egali, adică deopotrivă de slabi. Şi totuşi, concurentul care s-a deprins de pluton devenind, cel puţin pentru o vreme, jucătorul dominant pe harta lumii, a fost Occidentul. Factorii care au dus la acest triumf sunt analizaţi cu minuţie de Lucian Boia: condiţiile geografice (mai ales suprafeţele uriaşe de pădure), primul salt tehnologic reprezentat de morile de vînt şi apă, apoi ridicarea oraşelor, dar mai ales apariţia ştiinţei şi tehnicii, amândouă dublate de un spirit expansionist tipic apusean - toate ducînd la configurarea tiparului tehnologic cu ajutorul căruia Occidentul şi-a impus modelul. Astăzi nu există decît o singură civilizaţie integrală şi aceea este cea occidentală. Ea a contaminat întreaga lume, şi chiar şi cei care văd în Occident un rival nu pot să nu îi copieze modelul. Ce va urma însă e acoperit de incertitudine: demografic, Occidentul a pierdut cursa, şi cu toate acestea nimeni nu poate şti care va fi deznodămîntul ei.
În concluzie, o carte despre radiografia unui triumf pe care Occidentul îl poate preschimba lesne într-o mare înfrîngere.
