Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Ideilor:
Un autor de interior de Sorin Lavric


Zilele de decembrie sunt foarte nimerite pentru deschiderea unei cărţi de Steinhardt. Motivul nu stă în nevoia de a face bilanţuri spre sfîrşit de an, şi nici în pornirea de a căpăta aere religioase, ci în imboldul firesc de a rămîne singuri. Steinhardt e salutar în singurătate, fiind prin excelenţă un scriitor de interior, de mocnire pe dinăuntru şi de aşezare pe dedesubt. De aceea îl citeşti atunci cînd vrei să dai prin sită nisipul zilelor şi deşertăciunea lor, molipsindu-te de un spirit care ştie să însufleţească emoţii largi, de melancolie grea şi de predispoziţii subtile. În schimb, nu vei găsi la el nimic din voinţa de a-şi sufoca cititorul cu pledoarii logice şi demonstraţii ideologice. Steinhardt e un scriitor de tact psihic şi de delicateţe sufletească, uneori excesiv de împăciuitor, alteori excesiv de indulgent, dar în totul un căutător de sensuri iraţionale şi adieri ilogice, de unghiuri şi penumbre pe care viaţa civilizaţiei nu ţi le poate da.

Pe scurt, nu îl citeşti ca să te lămureşti, ci ca să te înfiori. E genul de spirit care te desprinde din prezent şi te împinge spre un orizont care, pe cît e de lipsit de corespondenţă în realitate, pe atît de plin de răsunet poate fi pe dinlăuntru. Cu Steinhardt înţelegi că emoţia estetică se împlineşte numai dacă se metamorfozează în ceva care nu e deloc frumos, trecînd într-o stare care nu e nici estetică şi nici morală, ci cosmică, adică religioasă. Că aşadar arta cuvîntului are sens numai în măsura în care te face să simţi un miros care nu ţine de lexic, ci de ceea ce precede lexicul, şi anume logosul.

Dialogurile părintelui cu tînărul Ioan Pintea (Steinhardt avea 72 de ani, iar viitorul preot 23) au avut loc la Mînăstirea "Sfînta Ana" de la Rohia în anii '80 şi s-au desfăşurat de-a lungul unui heptameron cu tentă ritualică - şapte dialoguri timp de şapte zile, cărora li s-a adăugat o lungă meditaţie a lui Steinhardt pe seama agoniei Europei. Atunci cînd au fost consemnate, convorbirile aveau neîndoielnic un conţinut clandestin şi neconvenţional, dar trecerea timpului le-a netezit gradul de noutate şi neconformism, acoperindu-le cu patina obişnuinţei. Citite cu un ochi contemporan, paginile de faţă par o recapitulare a unui episod cultural care a devenit atît de cunoscut încît, semănînd cu o efigie muzeală, a dobîndit ceva subînţeles. În fond, episodul Rohiei este un bun de patrimoniu cultural, care, în ciuda, trecerii timpului, nu dă naştere acelei saţietăţi cu care întîmpinăm, de obicei, notorietăţile cotropitoare. E una din cele mai stranii impresii pe care ţi-o lasă cartea: că, în latura culturii laice, personajele ei sunt atît de cunoscute că nu mai avem de-a face cu personaje vii, ci cu simboluri ţinînd de tradiţia secolului XX.

Seva cărţii vine din graţia personajului principal. Steinhardt e un misionar prin vocaţie, unul din cei mai eficienţi propovăduitori ai cuvîntului evanghelic, dar un misionar care acţionează prin atracţie, nu prin agăţare. El nu face teorii, ci transmite emoţii. Nu te acostează dogmatic, ci te absoarbe sufleteşte. Iar pîrghia prin care te atrage e arma miracolului. Steinhardt e un agent uimitor al minunii cristice, un popularizator rarisim al miracolului în genere, dar un popularizator care, în loc să-şi degradeze prin vulgarizare tema, îi surprinde feţe nebănuite. Pentru Steinhardt, taina e tot ce poate fi mai ilogic, mai imposibil mai incomod pentru mintea noastră. Taina, în fond, nu e de nasul nostru, al bieţilor oameni devoratori de efemeride. Numai că Iisus tocmai prin asta s-a arătat unic: că ne-a făcut să intuim că taina e totuşi de nasul nostru, că aşadar o putem adulmeca, dar nicidecum cu proptelele raţiunii, ci numai cu urechile inimii.

Caracteristica tainei este că, logic vorbind, ea e inadmisibilă, iar sufleteşte vorbind, e înfiorătoare. O stihie nesuferită care nu provine din lumea asta, dar fără de care lumea omului ar fi banal de absurdă şi steril de previzibilă. Mai mult, în acest univers în care omul se semeţeşte cu orgoliul raţiunii sale, totul e o taină: răul e o taină, iubirea e o taină, prietenia e o taină, moartea e o taină. A-ţi cultiva gustul tainei e ca şi cum a-i dobîndi încă un simţ. Începi să vezi dimensiuni nesperate şi să te bucuri de lucruri ascunse.

Pe de altă parte, e surprinzător să vezi cît de cuplat la actualitatea culturii laice era monahul Nicolae. Avea răbdarea să citească romane mediocre şi să se entuziasmeze pe seama unor poezii sălcii din anii '80 ai comunismului românesc, avea curiozitatea de a comenta pictori şi arăta buna-cuviinţă de a viziona filmele artistice ale epocii. Într-un cuvînt, era atît de bine ancorat în realitatea culturii mirene încît nu putea întruchipa idealul monahului care se leapădă de lume spre a trăi numai cu Dumnezeu. Un caz paradoxal de călugăr iubind viaţa şi lumea din afara chinoviei. Pe de altă parte, Steinhardt era încredinţat că Dumnezeu părăsise lumea inexorabil şi că singura cale de a-i suplini lipsa era trăirea mistică a prezenţei intime a lui Hristos. Aici era ascunsă taina autentică, acea taină care, trăită fiind în intimitate, nu putea avea parte niciodată de publicitate. Restul era trăncăneală teologică sau paradă culturală, vreascuri uscate fără putinţă de înflorire.

Ioan Pintea şi-a îndeplinit bine menirea de înregistrator al farmecului lui Steinhardt. Îi redă lexicul, ticurile verbale şi obsesiile adînci, zugrăvindu-l verosimil şi convingător. E lesne să constaţi că Steinhardt are un stil propriu de exprimare, un stil pe care l-aş putea numi "enumerare ritualică de sinonime pitoreşti", căci monahul are obiceiul de a repeta aceeaşi nuanţă de cîteva ori, întărind-o prin redundanţă sinonimică, efectul fiind cel de întipărire, în mintea cititorului, a excesului semantic. E ca şi cum şi-ar îndesi echivalenţele în speranţa că măcar una din ele să ajungă la mintea cititorului. E ca o ceremonie de savoare arhaică în care vorbele sar în ochi prin sucul oriental al sunetului lor. Aproape că ţi-l poţi închipui pe Steinhardt plescăind la propriu cuvintele mustoase pe care le scotea din gură. Există aşadar un senzualism semantic în limba părintelui de la Rohia, o cochetărie exotică în căutare de expresivităţi mai mult fonetice decît ideatice. De exemplu, o femeie oarecare este descrisă ca "un soi de baldîră bogat sulemenită, îmbrăcată în ţoale hippy, fleşcăită la faţă şi cu trăsături ce trădau oarecare intimitate cu procedeele psihedelice" (p. 70), o carte este înfăţişată drept "grijuliu dichisita, frumos orînduita şi lucida cărticică." (p. 61) Despre Nae Ionescu, părintele spune că "te certa, te înşfăca, te cucerea, îţi punea cultura la îndemînă ca pe o prăjitură minunată, ca pe un venin, ca pe un filtru al lui Merlin vrăjitorul, ca pe o spadă cu două tăişuri, ca pe un vîrtej" (p. 81). Sau, vorbind despre rolul călătoriilor în formarea unui om, scrie: "Călătoria e discontinuitate, e contact cu noul, cu neaşteptatul, cu abruptul, cu neeuclidianul"(p. 93), iar drumeţia "te scoate din cameră, te scutură de praf, te zbiceşte, te înviorează, dar nu te scoate din sinea ta, din ecologia familiară, pe cînd călătoria, dacă e făcută de cine ştie să vadă, să înregistreze, să perceapă şi să simtă, este cutremur, schimbare de perspectivă şi, la drept vorbind, periplu galactic". (p. 95) Steinhardt e genul de intelectual care, pentru orice substantiv sau adjectiv, poate să indice spontan un şir de sinonime înrudite. Steinhardt nu spune, de pildă, că nu e bine să fim invidioşi, ar fi fost prea simplu, ci spune nu e bine să fim "nişte pizmăreţi, nişte bădărani şi nişte răi la suflet." (p. 88) Enumerările acestea nu sînt fastidioase, ci cu predilecţie expresive, ca nişte întăritori de gust folosiţi din abundenţă. Un fel de torent descriptiv prin aliteraţie sinonimică.

Dincolo de stil sare în ochi atitudinea prevenitoare a părintelui. Steinhardt se livrează cu dăruire dialogului, nu provoacă întrebările, atinge cu smerenie temele cerute, nu e tiranic în susţinerea unor încăpăţînări şi nici obositor în repetarea unor marote pe care, deşi le are, are subtilitatea de a le pomeni numai în treacăt. Una peste alta, Steinhardt este nespus de împăciuitor şi de indulgent. Lasă impresia că n-are duşmani - cel puţin în cadrul speciei umane, căci Diavolul e din alt regn ierarhic - nu urăşte pe nimeni şi nu rosteşe cuvinte de ocară despre nimic. Dar, pe cît de îngăduitor şi blînd este, aproape nefiresc de blînd pentru exigenţele lumii de azi, Steinhardt nu se sfieşte să facă elogiul eroilor şi al curajului. Pentru părinte, valoarea etică supremă e curajul, iar un popor care nu-şi cinsteşte eroii e adunătură de păpuşi naive.

În fine, sub unghiul înţelesurilor ce se desprind din carte, creştinismul lui Steinhardt şi Pintea nu mai e de găsit în lumea actuală, ci în dedesubturile ei. Altfel spus, religiei creştine îi priesc catacombele, bolniţele şi locurile retrase, dar în nici un caz atmosfera civilizaţiei urbane. Între universul credinţei lui Steinhardt şi cel din secolul XXI nu prea sunt multe punţi de legătură. Nişte lumi paralele fără perspectivă de atingere în viitor.

În concluzie, o carte de încurajator refugiu în lunile de iarnă şi, pentru cei care împărtăşesc presimţirile religioase ale autorilor, un prilej de reîntîlnire cu temele tradiţionale ale creştinismului.