Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Un aspirant la junimism de Cosmin Ciotloş

„În realitate, spiritul critic maiorescian nu a lichidat moştenirea paşoptistă, iar demersurile culturale şi academice ţinând de această paradigmă vor continua, în Vechiul Regat ca şi în Transilvania, mult după 1867-1873, perioada de vârf a studiilor critice ale lui Maiorescu”, scrie Răzvan Voncu într-o „cronică a ediţiilor” pe care o dedică acestei cărţi.
E o observaţie, aş zice, esenţială în măsura în care reuşeşte să tulbure tabloul altminteri foarte geometrizat al „succesiunii de epoci” în cronologia literaturii române. Dincolo de numeroasele avantaje practice, tratamentul micromonografic care li se aplică (în istorii şi manuale) scriitorilor şi şcolilor de gândire are totuşi neajunsul de a livra o imagine „aseptică” unor momente a căror natură rezidă tocmai în „contaminare”. Aşa au păţit, se ştie, Cioculescu şi Vianu când au elaborat, la începutul deceniului al cincilea al secolului trecut, Istoria literaturii române moderne: neştiind unde să-l plaseze pe Ion Ghica (între paşoptişti sau între junimişti), l-au lăsat pe dinafară. Aşa păţim şi noi, mutatis mutandis, când, citind articolele polemice ale lui Maiorescu, atribuim societăţii literare ieşene un monopol cultural pe care, de fapt, nu l-a căpătat decât retroactiv. Perioada era mai tensionată decât poate părea azi. Victimele „Convorbirilor literare” au supravieţuit (şi biografic, şi intelectual) execuţiilor, ba chiar şi-au dat, în unele cazuri, cea mai rezistentă parte a operei abia după aceste execuţii. E cazul lui G. Sion. E, parţial, şi cazul lui V.A. Urechia.
Acesta din urmă, interesant nu atât în sine, cât în context. Deşi afin declarat al principiilor „Direcţiunii noi”, Urechia nu a fost acceptat de aceasta. E greu de explicat de ce. Nici măcar autorul acestor Amintiri contimporane nu reuşeşte să dea, în cele peste patru sute de pagini ale cărţii, un răspuns convingător. E clar că întrebarea îl macină, de vreme ce, la răstimpuri, revine asupra ei. În definitiv, ideile lui consunau cu cele ale lui Maiorescu. Şi chiar, dacă dăm crezare acestui memorial, le erau premergătoare. Tânărul cursant al Academiei Mihăilene ia atitudine în „Almanahul Buciumului Român” împotriva tendinţei latiniste a lui A.T. Laurian (pp. 34 – 35). El semnează acolo o satiră intitulată Un vis, gustată se pare de Kogălniceanu. Se întâmpla devreme, în 1852. Lui Maiorescu îi va lua mai mult până să se dezbare de deprinderile ortografice iniţiale (pe care le atestă prima parte a Însemnărilor zilnice). Mai mult, din documentele publicate de Torouţiu, constatăm că până în 1865 impenitentului Iacob Negruzzi noile reguli nu-i intraseră în reflex. Acesta îi scria, de pildă, lui Gregoriade-Bonachi că „se voru da somi anuali despre cheltuielile veniturilor şi despre tóta starea casei societatiei, cari somi se vor publica prin tote diariele tierei”. În atari condiţii, a-l repudia pe Urechia ca pe o tombateră ar fi fost injust.
Proaspăt întorşi în ţară de la studii, fondatorii Junimii puteau găsi în Urechia un aliat de nădejde. Îl puteau coopta şi integra. (Avea şi experienţa saloanelor literare: în 1860 anima unul, onorat cu prezenţa chiar de Elena Cuza). N-au făcut-o, cu toate că, cel puţin la început, relaţiile dintre aceştia şi autorul Vornicului Bucioc erau amicale. Au preferat să-l ţină într-o anume, constantă, rezervă. Ar fi prea simplu să invocăm despre diferenţa de vârstă: mai tânăr cu doi ani decât Iacob Negruzzi, mai mare cu trei decât Carp şi cu şase decât Maiorescu, V.A. Urechia le era, practic, congener. Că ar fi aparţinut, spiritual vorbind, unei mentalităţi revolute, iarăşi e discutabil. Admiraţia lui pentru predecesorii imediaţi nu putea rivaliza, din motive evidente, cu aceea a fraţilor Jacques şi Leon Negruzzi. Ca să nu mai spun că faţă de Alecsandri (un paşoptist cu acte în regulă) nimeni n-a ridicat asemenea obiecţii. N-aş supralicita nici argumentul valoric. Sigur că statura lui intelectuală era inferioară celei a lui Maiorescu, dar, cu tot elitismul ei, societatea ieşeană număra destui membri mai puţin respectabili. Pe aceştia, faimosul „dicţionar al Junimii” îi consemnează minuţios: Castano, Cassu, Dospinescu, Ciupercescu, Ciurea, Gheorghiu, Ianov, Mandrea. Nu şi Urechia. Care, de altfel, a participat, şi imediat după înfiinţare, şi mai apoi, la destule şedinţe de cenaclu.
Cel mai probabil la mijloc e o simplă antipatie. Iar antipatiile nu se justifică raţional. În orice caz, autorul acestor memorii n-a fost un antijunimist. Bonom şi un pic naiv, el continuă până târziu să-şi manifeste afecţiunea contrariată pentru Maiorescu şi ceilalţi (pp. 365 – 371), încercând, fără prea mare folos, să pledeze pentru reconciliere. Nobile moralmente (căci aparţin unui om care, se vede cu ochiul liber, e străin de vanităţi), paginile acestea nu sunt numaidecât creditabile. Incidentul care a prilejuit Beţia de cuvinte e, de pildă, muşamalizat fără talent: „Pronunţasem un discurs la inaugurarea Şcoalei de Comerţ din Bucureşti. Vorbisem de renaşterea artei italiene. Pronunţasem numele lui Cimabue. Discursul meu scris negreşit la biurou, unde puteam fi ajutat de cărţi, dacă n-aş fi ştiut de altmintrelea cine fusese Cimabue, nu coprindea nici o erezie. Acest discurs a apărut a doua zi după rostire într-un ziar din Bucureşti cu numele Mercur şi care era redactat de chiar directorul nouei Şcoale de Comerţ. Ce se întâmplă însă? Un alt ziar la care colaboram, Informaţiunile bucureştene, publică mult timp după aceea un articol de ocaziune al redactorelui Nerone Popp, în care acesta, necitind ce am fost zis despre Cimabue în discursul meu, îi atribue altă meserie decât ceea ce avusese. Ce chef la direcţia nouă ! Urechia a fost prins în vădită ignoranţă!” (p. 369).
Tardive precizări şi un pic ridicole. În idilismul său, autorul uită că eroarea n-a fost singulară şi că Beţiei de cuvinte i-a urmat, în Convorbiri... un „al doilea studiu de patologie literară”, intitulat chiar Răspunsurile „Revistei contimporane”, în care Maiorescu devine şi mai vehement faţă de „scăpările” de informaţie ale acestuia. Pentru Urechia, însă, polemicile au ceva din gratuitatea jocurilor de societate. Sunt inofensive şi se acoperă una pe cealaltă. Povestind farsele lui Hasdeu şi episodul Muzei de la Borta Rece, el se iluzionează că aceste afronturi le-au pus „apă în vin” (frumos spus !) adversarilor din Iaşi şi că, în definitiv, după furtună vine soarele. N-a fost chiar aşa: o dovedeşte posteritatea lui Urechia, încă tributară necruţătoarei etichete maioresciene.
Încă o dată spun: legăturile cu Junimea au fost atât de diverse în cazul acestui investigator al Tainelor vieţei încât e de mirare că bietul aspirant n-a fost acceptat, măcar simbolic, ca junimist. Ar fi putut primi ceea ce se numeşte azi un wild card. Primul său profesor de franceză a fost nimeni altul decât tatăl fraţilor Xenopol (p. 5); pe Theodor Şerbănescu, cel citat în Direcţia nouă, îl are elev la şcoala militară şi chiar îl debutează în „Ateneul român” (p. 140); cu Alecsandri e în bune relaţii (îi şi reproduce, de altfel, indiscret, două misive, la p. 41 şi la p. 320); în sfârşit, ca dramaturg de relativ succes, trece peste posibilele umori şi se arată încântat de premiera Nopţii furtunoase a lui Caragiale (p. 361).
Mai mult, tragicul poet Nicoleanu, un apropiat al societăţii ieşene (în Istoria... lui Călinescu e reprodusă o fotografie a acestuia chiar la Junimea) i-a fost bun prieten. Cutremurătoarele pagini despre nebunia şi moartea acestuia revelează odată în plus altruismul lui Urechia. Sigur că explicaţia îmbolnăvirii lui Nicoleanu e prea puţin ştiinţifică, dar pitorescul nu-i lipseşte. De vină ar fi exagerările sportive ale tânărului, care se încumeta să ridice haltere foarte grele. Ce urmează e un lung şir de scene clinice: o tentativă de sinucidere, episoade de aparentă luciditate (care-i accentuează sentimentele de vinovăţie) ş.a.m.d. „Într-o zi, Nicoleanu dispare de la mine. Îl caut pretutindeni şi nu-l găsesc. Ducându-mă la curs la Universitate, pedelul îmi spune că de vreo două, trei nopţi, doarme pe coridor, jos pe piatră, un domn pe care l-a văzut la mine acasă. Era Nicoleanu. Îl pândesc la Universitate în noaptea următoare. El vine să se culce în coridoare, într-o stare deplorabilă fiindu-i hainele.
- Da bine, Niculene dragă, de ce fugişi de la mine ? Te-a supărat cineva?
- Nu. Dar ce vină ai tu ca să mă ţii pe mine, că şi tu eşti om sărac...” (pp. 187 – 188).
Nu ştiu cât din amintirile lui Urechia (pentru întâia dată adunate acum între copertele unei cărţi) merită reţinut ca memorialistică. Omul a fost, neîndoielnic, un personaj, ceea ce nu se sfieşte să recunoască, expunându-se zâmbetelor superioare. Sub raport conjugal, deţine recordul de a se fi căsătorit cu două surori, pe care, de altminteri, le-a înşelat cu cea de-a treia. Ca student în Paris n-a strălucit atât în cataloage, cât în cafenele. Mediul boemei române de acolo e surprins în tot devergondajul său vesel. Matur, a colecţionat titluri şi distincţii, mai mari sau mai mici, fără să se jeneze de vreunele. În societate, n-a fost un victorian şi nici, în cultură, un victorios. Cercetările lui istorice (de mare întindere, dar de mică însemnătate) au fost amendate fără menajamente.
Cred însă că, dacă între mitografii Junimii, numărăm un devotat (pe Iacob Negruzzi) şi un renegat (pe G. Panu), ne-am putea îngădui să-i facem loc şi lui Urechia. În rolul aspirantului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara