Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Un anticomunist de Gheorghe Grigurcu


Deşi nu credem în "criza criticii" actuale (ajunge să deschidem orice revistă literară pentru a ne da seama că e plină de texte critice), nu putem a nu semnala o frecvenţă progresivă a comentariilor semnate de poeţi. Cauza fenomenului nu ni se pare cea sugerată de Cassian Maria Spiridon şi anume faptul că o serie de critici "au abandonat activitatea critică pentru una mult mai pragmatică, dar şi mai profitabilă social şi material" (cu toate că în unele cazuri acesta e adevărul!), ci pur şi simplu extinderea tipului de scriptor multilateral, care simte nevoia de-a trece lesne peste graniţele speţelor literare, precum şi peste cele dintre creaţie şi comentariul ei. A apus vremea în care puteau funcţiona aforismele lui Titu Maiorescu, din articolul său, Poeţi şi critici (1886), prilejuit de atacarea publică a operei lui V. Alecsandri de către Delavrancea şi Vlahuţă: "Criticul este din fire transparent, artistul este din fire refractar. Esenţa criticului este de a fi flexibil la impresiile poeţilor, esenţa poetului este de a fi inflexibil la propria sa impresie. De aceea criticul trebuie să fie mai ales nepărtinitor, artistul nu poate fi decît părtinitor". Cuvinte remarcabile mai mult pentru coerenţa unei demonstraţii decît pentru justeţea lor în sine, extrem de relativă din unghiul de vedere modern. Artistul poate fi şi el judecător de artă, glosator al aspectelor creaţiei, adică "transparent", "flexibil", "nepărtinitor". Dovezile abundă, atît pe palierele înalte, cît şi pe cele mai modeste, atît la noi, cît şi aiurea.
Un poet care scrie şi pagini de critică e Cassian Maria Spiridon. Definindu-se ca optzecist, d-sa îşi arogă o conştiinţă specifică, sub semnul unui dramatism al oscilaţiei între condiţiile istorice vitrege, înainte ca şi după cotitura din 1989: "Sîntem o generaţie prinsă între comunism şi capitalism; prea tîrziu desprinsă din comunism şi insuficient de devreme intrată în capitalism. Sîntem prea tineri pentru a renunţa la împlinirea idealurilor care ne-au animat atunci cînd luptam în contra ideologiei comuniste, dar parcă cam prea bătrîni pentru a porni cu suficientă forţă la impunerea voinţei noastre în condiţiile unui capitalism sălbatic, în plină tranziţie". Ni se pare discutabilă impresia autorului că generaţiile mai vîrstnice ar privi cu scepticism ricanant efortul optzeciştilor (persecuţia acestora a venit din partea oficialităţii totalitare, iar nu a colegilor de breaslă): "Sub acest blestem sîntem nevoiţi a recupera în scurt timp deceniile de ţinere, cu obstinaţie şi zîmbete ironice şi suficiente ale mai vechilor generaţii, pe tuşa tinerelor speranţe". În schimb are întrutotul dreptate cînd afirmă: "La această generaţie a existat un comandament etic accentuat care n-a permis compromisul sau pactul cu diavolul. Comandament etic din păcate cam lăsat în paragină după '89, cînd foarte mulţi, orbiţi de noile posibilităti, au abdicat relativ uşor de la respectarea principiilor în numele cărora au luptat înainte". Din fericire, Cassian Maria Spiridon nu face parte din rîndul celor ce "au lăsat în paragină" principiul etic. D-sa e un anticomunist fervent, nedispus a înclina steagul poziţiei adoptate nici în faţa valorilor "consacrate" care au comis compromisuri, nici, cu atît mai puţin, în faţa colaboraţioniştilor mediocri, care, decenii în şir, au slujit "linia" oficială în literele româneşti. Constatăm la acest poet-critic o remarcabilă luciditate ce nu poate tolera contrafacerile, indiferent de marca sub care sînt livrate. Conştient că amnezia e un factor nociv, care aduce servicii impostorilor şi abuzivilor, Cassian Maria Spiridon nu pierde din vedere proletcultismul, acea încununare a mistificării la care puterea comunistă a supus cultura. La puţin timp după instaurarea comunismului, manualele şcolare au fost "purificate", anexate noii ideologii "infailibile". A. Toma, autor şi al Imnului R.P.R., constituie un caz emblematic, întrucît bardul "a fost considerat, în epocă, cel puţin egalul lui Eminescu, dacă nu superior lui". Nu e omisă împrejurarea că G. Călinescu îl omagia, în aula Academiei, pentru ""puritatea" ideologiei sale, promovată atît de măiestrit, prin versuri "nespus de frumoase artisticeşte"". Producţia "realist-socialistă" uzurpă prerogativele religiei, cultivînd o mistică sacrilegă, ideologică, ale cărei rezultate nu pot fi decît dezgustul cititorilor şi compromiterea iremediabilă a scriitorilor colaboraţionişti: "Se lucra cu sîrg, ca să folosim limbajul epocii, la formarea noii mitologii. Prin calchierea elementelor constitutive ale religiei creştine, dar cu un fundament de pol opus acesteia, pe ura între clase, imnurile înălţate "conducătorului iubit", "partidului", "patriei socialiste" etc., prin aberantă repetare, difizuate în mass-media zi de zi, ceas de ceas, de "sacerdoţii" noii religii, nu au provocat, nu au indus în rîndul "enoriaşilor" fervoarea, ci greaţa şi plictisul". De remarcat francheţea cu care autorul îi aminteşte aci şi pe acei poeţi despre care cei mai mulţi contemporani preferă a păstra deocamdată tăcerea, fie pentru că au pozat într-un soi de disidenţă "de cafenea" (Eugen Jebeleanu), fie pentru că mai sînt în viaţă (Nina Cassian, Adrian Păunescu).
Resortul intim al acestei nedemne prestaţii îl constituia beneficiul material asigurat de partidul unic mercenarilor săi. Beneficiu care indica tăios diferenţa dintre trădare şi demnitatea celor ce, între Academie şi Temniţă, o acceptau pe cea din urmă. Poeţii înregimentaţi sub steagul roşu nu alcătuiau, în definitiv, altceva decît un pandant întru verb al torţionarilor: "Mai toţi, în afara onorariului, echivalent pentru o poezie, prin anii '50, cu cel puţin 2-3 salarii de învăţător sau profesor, au fost răsplătiţi cu uriaşe premii de stat, editarea operelor legate în piele sau pînză, cu literă de aur pe copertă, excursii în patria sovietică şi în întreg lagărul socialist şi nu numai şi multe alte avantaje şi facilităţi. În tot acest timp, floarea intelectualităţii româneşti era închisă în temniţele comuniste şi supusă la un regim de exterminare şi spălare a creierelor. Dacă în puşcării spălarea creierelor era în sarcina călăilor de partid şi de stat, în viaţa civilă (observaţi că evit să scriu liberă) această misiune au îndeplinit-o, între alţii, poeţii de partid şi de stat". Fireşte, seriile de celebratori ai "măreţelor realizări" s-au schimbat în timp. Limbajului primitiv al primului aport imnografic i s-a substituit altul, mai rafinat: "Dar cum nici dictatorii nu-s nemuritori, felatorii s-au adaptat sau au fost înlocuiţi cu alţii, mult mai meşteri în astfel de lucrări. "Urmaşi le e bărbatul pe care primăvara/ Ni l-a adus să fie erou între eroi./ El, conducînd partidul, firesc conduce ţara/ Căci noi prin Ceauşescu redevenirăm noi", afirmă avîntat Adrian Păunescu în zeci şi sute de strofe, precum o uzină care produce pe stoc, versuri pe care doar activiştii dacă le mai citeau. Le ascultau adolescenţii, de voie-de nevoie, la Cenaclul itinerant "Flacăra". Totul, pentru tovarăşul Păunescu, în umbra cîrmaciului, devenea apoteotic". Elogiat şi acum, fără rezerve, de preşedintele Academiei Române, Eugen Simion, şi publicat cu veneraţie în coloanele Literatorului, bardul de la Bîrca, alături de emulul său, directorul României Mari, nu scapă observaţiei atente a comentatorului, nici în segmentul actual al evoluţiei sale: "Dar profesioniştii închinătorilor la idoli falşi, gen Adrian Păunescu sau Ion Gheorghe, Corneliu Vadim Tudor şi alţii ca ei, cu neruşinare, plini de nostalgie şi pentru că tot li s-a dat mîna, mai închină, la atîţia ani după decembrie '89, din cînd în cînd imnuri de slavă conducătorului iubit (aşa mort cum e) şi patriei socialiste. Dar acum, se pare, indicaţiile nu le mai vin de la partid, iar Moscova e puţin probabil să mai fie interesată. Mai ştii, poate o fac dintr-o înaltă conştiinţă comunistă". Deci o regurgitare a ideologizării lor, pe cît de repulsive, pe atît de incurabile.
Însă exigenţa lui Cassian Maria Spiridon funcţionează şi în cazul unor scriitori de altă talei. D-sa dă seama limpede că efectul public al colaboraţionismului e augmentat de talentul şi reputaţia celor ce-l practică, aceşti factori, departe de-a reprezenta avantaje, aşa cum cred unii, alcătuindu-se în circumstanţe agravante. Petru Dumitriu e un asemenea "caz" nefericit, în pofida faptului că "îşi pune cenuşă în cap", conştient (dar pînă la ce punct consecvent măcar cu căinţa d-sale?) că a semnat "pactul cu diavolul roşu". Din trecutul neguros al prozatorului este desprins volumul său, din 1954, Despre viaţă şi cărţi, în care se afirmă între altele: "Puţine contraste între trecut şi zilele pe care le trăim sînt mai izbitoare decît contrastul între condiţia scriitorului în societatea burgheză şi condiţia scriitorului în epoca aceasta de construcţie a socialismului. Lumea în care trăieşte scriitorul de azi la noi e sănătoasă, frămîntată de lupta îndîrjită pentru construirea viitorului, de lupte necruţătoare cu canaliile trecutului, tocmai ale acestui trecut al cărui martir a fost Eminescu, iar cel mai puternic factor în crearea noii condiţii a scriitorului este sprijinul neprecupeţit pe care i-l dă partidul". Urmează cîteva aprecieri acide: "Întreaga carte este plină de asemenea "perle" dadaist-comuniste, care, publicate într-un ziar oarecare, s-ar fi pierdut în negură, dar autorul a ţinut să şi le adune cronologic într-un volum faţă de care cu greu se mai poate justifica prin: "Eu am scrîşnit din dinţi în taina sufletului meu de la început pînă la sfîrşit", cum susţinea într-un interviu. Oare aşa să fie şi în cazul acestei culegeri? Tare mă tem că nu l-a obligat nimeni pe laureatul Premiului de Stat să-şi publice articolele într-o carte. Şi totuşi, să ai un talent uriaş (dovadă Cronica de familie, Incognito) şi să-l pui, conform unei afirmaţii personale, în slujba asigurării posibilităţii de a mînca la caviar cu polonicul şi a porţiei zilnice de whisky, miza nu-i oare cam derizorie?!" Privit, în linii generale, cu preţuire, Nichita Stănescu nu se sustrage unor rezerve suficient de apăsate, atît în ordinea morală cît şi în cea estetică. Acel Nichita faţă de care ne apropiem cu o tulbure religiozitate, neîndurîndu-ne a-l tulbura cu un veritabil spirit critic: "Nichita Stănescu a fost evident atins de un oportunism cronic, care-i asigura o largă comoditate pentru sine, dar şi o înţelegere pe măsură de la puterea de atunci. El s-a manifestat ca un poet de curte recunoscut şi ascultat ca atare în cabinetele 1 şi 2". Sau: "Haiduc în lumea cuvintelor, aproape că uită că ele nu sînt doar sau numai concepte". Sau: "Un veritabil narcisist al judecăţilor în sine; un ludic fără limite se arată poetul odată cu cele 11 Elegii. Abstrat, chiar abscons, fără profunzimile barbiliene, lipsit uneori de carnea concretului, de viaţa realului, poetul se lăfăie în marile saloane ale neantului, îngropîndu-se în definiţii gnostice care, uneori, frizează banalul". Sau: "Construieşte o ontologie precară şi exterioară". În legătură cu G. Călinescu, avem de asemenea propoziţii aspre, motivate însă prin numeroasele momente de cădere ale Divinului critic: "Angajarea partinică a lui G. Călinescu, dar şi a unor Arghezi, Sadoveanu, Camil Petrescu s-a constituit în-tr-un antimodel la scară naţională. E debusolantă şi incredibilă poziţia susţinută în Cronica optimistului, împănată cu fraze de genul: "Construcţia socialismului este pentru noi o problemă naţională, şi a solicita scriitorului să fie un magistral incitator la fapta de ridicare a civilizaţiei materiale şi a culturii poporului român este a face apel la patriotismul său. (...) Tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej ne-a explicat cu o mare limpezime chipul cum un mare muncitor, instruit la ideologia socialistă, poate să atingă umanismul socialist, care este un umanism al creaţiei şi, deci, al culturii preluate de clasa muncitoare. (...) Operele lui Lenin şi Stalin (...) sînt opere care îmboldesc mintea să gîndească şi o deprind cu tezele înalte al
O menţiune specială merită articolul privitor la Cartea albă a Securităţii, care ţinteşte, în chip vădit tendenţios, să şteargă diferenţele dintre cozile de topor şi opozanţi, dintre profitori şi victime, în mediul scriitoricesc. Din faptul că şi unii şi alţii erau urmăriţi de Securitate nu se poate detaşa decît suspiciunea maladivă a regimului, care, neavînd încredere în nimeni, aplica tactica supravegherii tuturor: "Redactată chipurile alb, din note informative, diverse declaraţii, felurite documente şi rapoarte, Cartea... este şi reuşeşte a fi cu asupra de măsură o uriaşă diversiune la adresa scriitorimii române, a oamenilor de artă în genere. Într-un melanj imposibil de decelat pentru un cititor neavizat, creator de perplexităţi pentru un cunoscător al vieţii literare din ultimii douăzeci de ani de domnie a regimului comunist, sînt prezentaţi la acelaşi nivel, fără nuanţări sau comentarii de limpezire, Eugen Barbu şi Marin Preda, C.V. Tudor şi Mircea Dinescu, Ion Gheorghe şi Dorin Tudoran, Mihai Beniuc şi Petre Ţuţea, Petru Dumitriu şi Octavian Paler, Vasile Băran şi Paul Goma, Mihai Ungheanu şi Nicolae Manolescu etc. Bietul cititor, după o lectură în multe locuri plicticoasă şi agramată, va rămîne cu impresia că toată scriitorimea era în colimatorul securităţii şi nu mai puţin pornită împotriva regimului".
Volumul lui Cassian Maria Spiridon este o onorantă fişă de conştiinţă a autorului său.
Cassian Maria Spiridon: Atitudini literare, Ed. Cartea Românească, 1999, 272 pag., preţ nemenţionat.