Anul 1918 rămâne, în istoria noastră, unul cu totul special. Cum voi încerca să arăt, el cuprinde în limitele sale un amalgam de evenimente contradictorii. Nu am agreat niciodată perspectiva festivistă care, de regulă, rezumă acest an la o singură dată, anume Unirea (cu majusculă meritată) din 1 decembrie – pentru că, în realitate, acest an a fost cu mult mai cuprinzător, mai dramatic şi mai plin de paradoxuri.

Pe scurt fie spus, 1918 a început cu o naţiune română ajunsă în agonie (geopolitică) şi s-a terminat cu un extaz al românităţii. Cum a fost posibil? Putem încerca o rememorare – dar, mai înainte de aceasta, mă văd dator să previn că astfel de ani nu apar la tot pasul în Istoria unui popor. Ceea ce este – în opinia mea – chiar bine. Pentru că un astfel de an, cu dealuri şi văi evenimenţiale succedate într-o viteză de montagne russe, poate produce ameţeli politice foarte puternice. A fost şi cazul nostru, ca naţiune, în deceniile care au urmat după Marea Unire.

Un tratat dezastruos

La drept vorbind, anul 1918 a început dezastruos pentru România. Pe frontul general al Primului Război Mondial, eram în acel moment o ţară învinsă şi predispusă răzbunării inamicilor săi. Regele Ferdinand I-ul şi Curtea regală, Parlamentul, conducerea Armatei şi parte din elita ţării erau retraşi la Iaşi, iar Bucureştiul era – de un an şi jumătate aproape! – sub ocupaţie germană. Trei sferturi din teritoriul ţării de-atunci – Oltenia, Muntenia şi Dobrogea – erau ocupate de cei împotriva cărora intraserăm în război în vara lui 1916. Evoluţia războiului şi crizele interne ale aliatului nostru de la Răsărit – Imperiul Ţarist, intrat sub zodia ce va duce la victoria bolşevicilor lui V.I. Lenin – ne-au fost defavorabile. În aceste condiţii, în decembrie 1917, România a fost nevoită să accepte (la Focşani) un armistiţiu cu Puterile Centrale, iar pe 5 martie 1918 (la Buftea, lângă Bucureşti) semnam cu aceiaşi un „tratat preliminar de pace” (parafat pe 7 mai acelaşi an) ce cuprindea condiţii umilitoare: ţara noastră urma să piardă peste 5.500 km² pe linia Carpaţilor în favoarea Austro- Ungariei, Dobrogea urma să fie cedată Bulgariei, iar Germania prelua monopolul principalelor bogăţii ale solului românesc, în frunte cu petrolul (nu degeaba, peste 22 de ani, Hitler acelaşi lucru va cere generalului Antonescu: petrol!).
Din fericire pentru noi, acest tratat (umilitor, repet) acceptat de guvernul de la Bucureşti – condus de Alexandru Marghiloman – nu a fost niciodată validat de Regele Ferdinand I-ul şi nici de Parlamentul ţării. Acesta a fost un argument decisiv în favoarea noastră la viitorul Congres de Pace, de la Paris (1919- 1920).

Basarabia, ca o compensaţie

Pe 9 aprilie a survenit unirea cu Basarabia – vechea provincie românească luată de Imperiul Ţarilor în 1812, printr-o abilitate diplomatică a Petrogradului rusesc, accentuată de pasivitatea (calculată) a Imperiului Otoman.
Numai că unirea cu Basarabia are propria ei poveste – pe care mulţi dintre noi, chiar şi dacă o cunosc, au reţineri în a o spune. Oricât ar părea de paradoxal, unirea României mici (şi, în plus, ciuntite, cum am văzut, în favoarea Puterilor Centrale) cu Basarabia a fost încurajată de Germania şi de Austro-Ungaria. La Berlin şi la Viena sau Budapesta se spera că, extinzându-se spre Est, România învinsă va renunţa la pretenţia pentru care intrase în război, în vara lui 1916 – anume aceea de a se extinde asupra teritoriilor locuite de români în Vest; cu alte cuvinte, cancelariile germane şi austro-ungare au crezut că Bucureştiul se va mulţumi cu Basarabia şi va renunţa la revendicarea Transilvaniei. Desigur, această crudă realitate geopolitică nu neagă comportamentul exemplar al oamenilor politici şi intelectualilor din Sfatul Ţării de la Chişinău, a căror trăire românească e mai presus de orice îndoială. Dar, dincolo de altruismul, eroismul şi idealismul acestor români basarabeni se află şi realitatea rece a calculelor internaţionale: în viziunea Puterilor Centrale din aprilie 1918, Basarabia urma să fie compensaţia prin care România urma să fie convinsă să renunţe la Transilvania. Treceţi, batalioane române, Carpaţii! – spusese acel frumos cântec de luptă ce-i îmbărbătase pe flăcăii armatei noastre în vara lui 1916; numai că, în vara anului 1918, administraţia română – a aceluiaşi prim-ministru Marghiloman – urma să treacă nu Carpaţii, spre Vest, ci... Prutul, spre Est. Şi aceasta, repet, cu acceptul Germaniei şi Austro-Ungariei.
Iarăşi, deloc surprinzător că, peste 23 de ani, Adolf Hitler urma să facă aceeaşi mişcare: a luat României mare parte din Transilvania (în vara lui 1940), dar era gata să redea României (în vara lui 1941) Basarabia. Cine-şi imaginează că Hitler ar fi redat vreodată Transilvania României este un naiv – cred (şi regret, totodată, că Ion Antonescu a nutrit această iluzie).

Răsturnarea de situaţie

Până în vara lui 1918, Puterile Centrale au fost realmente aproape de a câştiga Primul Război Mondial. Nimic nu era decis. Maşina de război germano-austro-ungară funcţiona încă foarte bine. Doar că atunci, în august ’18, pe frontul de Vest (din Franţa şi Belgia), balanţa s-a dezechilibrat – în defavoarea trupelor germane. Avansul franco-angloamericanilor a devenit decisiv, iar Puterile Centrale au început să dea înapoi. În luna octombrie, premierul Franţei Georges Clemenceau a trimis un mesaj secret Regelui Ferdinand al României şi omului politic Ionel Brătianu, prin care-i anunţa despre planurile de luptă ale armatei franceze la Dunăre; şi, totodată, le sugera acestora ca armata română (care, potrivit Tratatului cu Puterile Centrale, urma să fie demobilizată) să reintre în război, aliată Antantei.
La drept vorbind, era semnalul pe care românii îl aşteptau – atât guvernul de sacrificiu de la Bucureşti (al lui Marghiloman), cât şi guvernul informal de la Iaşi (al lui Ionel Brătianu). Speranţa a înflorit iarăşi în trupele noastre şi în tânăra noastră castă militară. Treceţi, batalioane române, Carpaţii! a căpătat iarăşi un sens.
La începutul lui noiembrie 1918, o divizie română a străpuns spre Nord-Est, în Bucovina, şi a reinstaurat ordinea într-o provincie prin care bande de foşti soldaţi (ruşi, ucrainieni etc.) întorşi de pe front îşi cam făceau de cap. Imediat, în spiritul cavaleresc al epocii, guvernul nou instalat al generalului Coandă a dat trupelor germane un răgaz cu iz de ultimatum, cerându-le să părăsească în timp de 24 de ore teritoriul României mici (ceea ce ele nu vor face). Pe 10 noiembrie s-a decretat remobilizarea armatei române; pe fondul unui entuziasm de genul celui de care românii niciodată nu au dus lipsă în clipe fericite, diviziile cu tricolor au primit ordinul de a trece simultan în Transilvania, Muntenia şi Dobrogea. A fost o mişcare de o incredibilă acurateţe, pentru că a doua zi, pe 11 noiembrie, practic Primul Război Mondial lua sfârşit, prin Tratatul de a Compiègne. Germania avea să recunoască nulitatea Tratatului de la Bucureşti, iar armata germană s-a retras în linişte din România.

Miracolul: de la Est la Vest

Şi aşa se face că, în ciuda tuturor incidentelor de parcurs, România a terminat Marele Război în aceeaşi alianţă – Antanta – în care-l începuse.
În tot acest timp, românitatea – majoritară oricum – din Transilvania era într-o fierbere uşor de înţeles. Ca să fie limpede: ideea (pentru români, dorinţa) despărţirii Transilvaniei de Imperiul Austro-Ungar apăruse cu mult înainte ca armata română să ajungă acolo (de reţinut, de exemplu, că trupele române vor ajunge la Cluj abia în ajunul Crăciunului 1918, aşadar la trei săptămâni bune după 1 decembrie).
Pe 1 decembrie (pe stil nou, gregorian; în calendarul în vigoare atunci la Bucureşti era data de 18 noiembrie), Transilvania s-a reunit cu România, într-unul dintre cele mai frumoase clipe ale Istoriei noastre. Se materializa speranţa pentru care intrasem în război –, dar multe alte probleme abia începeau, iar ele vor marca din plin următoarele decenii.
Astfel, ca prin minune, ţara (care în martie 1918 era învinsă şi urma să fie secţionată după interesele teritoriale sau economice ale adversarilor săi) ajungea în decembrie acelaşi an să aibă în graniţele sale şi Transilvania, dar şi Basarabia şi Bucovina! În locul unei Românii mici, încă şi mai micşorate (cum se prefigura în luna iunie), apărea pe hartă, la finele anului, România Mare.
Iar dacă termenul miracol vi se pare exagerat, vă rog să sugeraţi aici un altul.