Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Românească:
Un alt fel de roman de Daniel Cristea-Enache

Romanul eseistic e încă văzut, la noi, ca un hibrid neconvingător: produs al unor autori autodidacţi care introduc în materia propriei ficţiuni consideraţii şi teorii fără legătură cu conflictul epic. Curgerea lină ori torenţială a romanului este întreruptă prin asemenea insule de reflecţie, pe o treaptă mai înaltă, generalizatoare. Personajele X şi Y rămân, ca în filmele mute, cu o mână ridicată şi un picior în aer, pentru ca scriitorul să-şi încheie lungile şi plicticoasele lui tirade. Întotdeauna mi s-a părut simplistă o asemenea abordare, similară celei a cititorului ingenuu, care sare peste descrieri ca să ajungă la acţiunea"pură". Romanul nu e un alt nume dat benzilor desenate, ci un domeniu complex, suprafaţă plus volum, o lume lărgită prin explorare şi adâncită prin meditaţia creatorului ei. Forţa acestuia se vede şi din diferitele nivele de lectură pe care opera sa le prezintă; dacă, printr-un unghi îngust de percepţie, le ratăm, vina ne aparţine în exclusivitate...

Un prim merit al cărţii lui Ion Vlad, Romanul universurilor crepusculare, este acela că tranşează aproape didactic falsa problemă a romanului reflexiv, construit şi înţeles într-o altă paradigmă decât aceea a realismului obiectiv. Thomas Mann, Musil, Broch, Gombrowicz, Günter Grass, Malaparte, Böll şi Céline (cazurile literare urmărite de profesorul clujean) sunt prozatori inanalizabili cu instrumente critice tradiţionale. Optica trebuie schimbată pentru a înţelege resorturile creaţiei lor, viziunea modernă care îi îndepărtează de modelul consacrat al mimesis-ului şi verosimilităţii. Mai vechea ambiţie de a figura o lume întru totul conformă celei reale, de a o reflecta pe aceasta din urmă cu o plasticitate subsumată exactităţii, e înlocuită la începutul secolului 20 de un proiect post-balzacian de integrare a realităţii exterioare. Ochiul netulburat al romancierului realist şi transparenţa naratorului pe care îl utilizează lasă loc unei participări ce îmbracă toate formele posibile, de la compasiunea cea mai adâncă la ironia teribilă. Evenimentele narate sunt învelite în straturi succesive de metatext, derularea întâmplărilor nemaifiind suficientă, ci reclamând o interpretare a lor. Personajele importante, simpli actori până acum (cu ponderi diferite cerute de rolul jucat), devin observatori, martori, regizori şi autori. Ei încep să aibă conştiinţa artificialităţii lor, ca şi a lumii pe scena căreia evoluează. Această lume şi-a pierdut stabilitatea şi relativa omogenitate. Nu mai este guvernată de legi clare şi de eternele pasiuni umane. Se prezintă ca o realitate bolnavă, în dezagregare, în care orice este posibil şi nimic nu mai e interzis, o Kakanie înăbuşită în propria formalizare şi exalând o duhoare pestilenţială.

Istoria din prima jumătate a secolului trecut apare, ea, ca protagonist al acestei literaturi crepusculare, profund impregnată de maladiile sociale şi de un rău metafizic. Cum excelent sintetizează Milan Kundera (el însuşi autor de romane şi nuvele stratificate, cu mai multe chei de interpretare), dacă monştrii interiori au fost"privilegiul" unor prozatori ca Proust şi Joyce, monştrii generaţi de o Istorie în pragul exploziei îi vom regăsi în literatura unui Hermann Broch, în Somnambulii acestuia ce trăiesc"ca sub un clopot de nepăsare, delimitându-se de lumea din jur şi existând totuşi în ea". Romanul psihologic, cu lentoarea surprinderii infinitezimalelor sufleteşti, este concurat şi, în final, umbrit de romanul problematizant, de o mare cruzime a privirii şi a descripţiei. În noile ficţiuni, scrise cu evidente ambiţii artistice totalizante, încap toate: povestirea şi eseul, drama şi comedia bufă, culpa individului şi a epocii în care trăieşte, aspiraţiile şi limitele omeneşti, erorile, cele câteva reuşite şi numeroasele eşecuri, teroarea difuză ori bine precizată. Romancierul nu se mai află"sus, în polul plus"; se implică, în multiple modalităţi, în destinul jalnic al"eroilor" săi, examinând cu o curiozitate cvasiştiinţifică toate condiţiile care au dus la un anumit deznodământ. Discursul romanesc îşi câştigă preeminenţa, textura propriu-zisă a faptelor reprezentând doar un prim nivel al unei construcţii epice vaste şi (supra)etajate. Romanul-eseu, expresie a spiritului creator autodidact, gen hibrid,"de umplutură"? Să-i dăm cuvântul lui Ion Vlad:"O nouă paradigmă se statuează: ea profesează polivocitatea şi polifonia narativă, convergenţa şi interferenţele de tipuri de discurs: eseul, comentariul reflexiv, versul, song-ul, disertaţiile concentrate (eseistic) pe câteva motive existenţiale" (p. 31);"Formula de roman-reflexiv (roman-eseu) refuză monotonia sau discursul monocord; realitatea e că formele romanului surprind prin soluţiile inedite, infiltrate în discursul romanesc: digresiunea, spaţiul analitic, punerea în abis, focalizarea şi autoreferenţialitatea, song-ul, jocul alternării modalităţilor, jocul figurilor şi al măştilor, pseudobiografiile şi incizia în una dintre dominantele existenţiale ale personajelor, anamorfozele" (p. 104);"De la Thomas Mann sau de la Heinrich Mann, şi prin Robert Musil şi Hermann Broch, literatura a redescoperit raţiunea de a fi a meditaţiei şi a unei înalte şi profunde intelectualizări a scrisului. Fără acestea, adevărurile n-ar fi putut fi rostite cu o atât de dramatică forţă. Într-o lume atinsă de agenţii răului, în spaţiul şi în timpul unei demonii cuprinse de o frenezie irepresibilă, literatura a avertizat şi a comentat, a statuat regimul lucidităţii reflecţiei pentru ca invarianţii narativi, evenimentul, ipostazele narative, personajele, trama, climaxul acţiunii epice, logica compoziţiei şi instrumentele comentariului (jocul, parodicul, satira, ironia, deriziunea, o inepuizabilă recuzită de semne ale limbajului şi ale artelor non-verbale) să poată atrage atenţia asupra prăbuşirii în neant." (p. 155).

Minus accentul final, prea moralizator (căci marea literatură se hrăneşte, în fond, din criză, din înfrângere, din disperare), avem aici o excelentă fişă de observaţie. Structura romanului modern o dată limpezită, analizele dedicate fiecărui autor în parte câştigă în exactitate şi fineţe. Ion Vlad este un critic şi un istoric literar tobă de carte, pentru care stabilirea de filiaţii şi realizarea unor conexiuni au devenit operaţiuni curente, aproape nişte reflexe de cercetător. Incursiunile sale în universurile artistice crepusculare ale acestor excepţionali prozatori moderni oferă un real profit intelectual celui care i-a citit pe cont propriu şi care îi va înţelege, de acum încolo, mai bine. Câteodată, e drept, observaţiile critice ale autorului se apropie periculos de ceea ce numim truisme."Destinul romanului şi aventura formelor sale, tot mai diversificate şi mai heterogene, sunt determinate de interferenţe şi de interacţiunea unor fenomene numeroase: ideologice, filosofice, sociale etc.", arată Ion Vlad, redescoperind roata evoluţiei romanului de la primele opere de gen şi până astăzi. Mai... problematic, însă, decât asemenea fragmente oarecum inutile în economia cărţii este felul în care autorul îşi scrie Romanul universurilor crepusculare. Scriitura sa este descărnată de imagini şi lipsită de orice dinamism narativ. Observaţiile, atât de pertinente, sunt devitalizate stilistic, dând de multe ori impresia de conspect universitar. Cele mai expresive fraze le găsim, fără excepţie, în ceea ce Ion Vlad citează, nu în ceea ce el scrie. Un fragment din scânteietorul Witold Gombrowicz ne edifică mai mult asupra poeticii sale decât o întreagă pagină de analiză critică, minuţioasă şi inteligentă, dar realizată într-un limbaj prea uscat-teoretizant. Iată un citat din autorul lui Ferdydurke, ce pare dedicat deopotrivă hermeneuţilor subtili şi cititorilor grosieri:"cunoscătorul cunoaşte aprofundând produsul creatorului într-un studiu profund, apoi opera pleacă în lume la cititor şi iată ceea ce a fost zămislit într-un chin total şi complet va fi receptat nespus de parţial, între un telefon şi un cotlet." Şi iată, în continuare, alineatul autorului nostru:"Compromiterea vechii poetici şi a aserţiunilor consacrate despre structurile romanului şi/ sau despre poietica textului; problema creatorului şi a formei Ťactiveť etc. justifică natura parodică şi non-conformistă a operei; nuvela inclusă în text, urmând parcă modelul romanului lui Cervantes sau al romanului secolului al XVIII-lea, Filidor (capitolele IV şi V, ŤFilidor - copil deghizatť şi, urmând Ťprefeţeiť, nuvela ŤFilidor - copil deghizatť), pare să contrazică orice model tradiţional şi să certifice destructurarea formelor anterioare din literatura polonă" (pp. 135-136).

Nu putem, vai!, să scriem ca Robert Musil ori Gombrowicz, Céline sau Günter Grass. Şi totuşi, analiza romanului modern ar fi impus, pe lângă rigoarea critic-teoretică, o expresie mai consistentă şi mai vie.