Sigur, ceva începe să se mişte pe terenul esteticii muzicale autohtone. După antrenamentele tari săvârşite cu decenii în urmă de "tehnicieni" erudiţi precum Dimitrie Cuclin, George Bălan ori Wilhelm Berger, a venit, iată, rândul unor confruntări decisive, capabile să suplinească absenţa copioasă a traducerilor şi a unor întreprinderi metodice, în pas cu timpul. Cea mai recentă este, probabil, şi cea mai pilduitoare. Estetica muzicală - un alt fel de manual (Editura U.N.M.B., Bucureşti, 2007) constituie rodul unui proiect de cercetare iniţiat de Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti în parteneriat cu Asociaţia "Dan Constantinescu" şi subvenţionat de Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN). Strategia ópusului este deconspirată încă din Prefaţă de către Antigona Rădulescu, cea care a îngrijit cu distincţie şi discernământ ediţia: "Sunt puse laolaltă mai multe puncte de vedere, de stiluri şi mentalităţi care, sperăm, dau măsura unei muzicologii româneşti ce se doreşte lipsită de prejudecăţi, dar riguroasă, modernă, în acelaşi timp ţinând cont şi sprijinindu-se pe o tradiţie solidă." Imensa majoritate a autorilor sunt cadre didactice ale Universităţii muzicale bucureştene. Poate de aici minuţia informaţiei ori docta structurare a conţinutului. Meticulos şi erudit, ca de obicei, Alexandru Leahu realizează o pertinentă incursiune în lumea doctrinelor estetico-filosofice referitoare la domeniul sonor, atingând zonele fierbinţi ale abordării sintetice vizavi de practica artistică din ultimile două secole, ale poeticilor componistice în stare să generalizeze elementele limbajului muzical, ale experienţelor artistice, ipotezelor asupra originii artelor şi a căilor spre universalitate ori ale frumosului muzical (fie că este vorba despre autonomia şi heteronomia detectării resurselor, de geneza formelor ca reprezentare a timpului muzical sau de sincretismul artelor sub egida muzicalităţii). Corneliu Dan Georgescu dezvoltă una dintre direcţiile esenţiale ale componisticii sale: estetica monotoniei, ca rezultantă a explorării conştiinţei noastre auditive dintr-o perspectivă psihologică, nivel la care muzicile contemplative, non-evolutive, pot atrage o suspendare a timpului, o atemporalitate ce nu afectează în nici un caz spaţiul sonor: "Il n'est pas de concept en ce monde qui ne soit pas transmis par le sons. Le son impregne toute la connaissance. Tout l'univers repose sur le Son" (Alain Daniélou, citat înserat ca motto al studiului Consideraţii asupra unei "muzici atemporale", elaborat de Corneliu Dan Georgescu şi tipărit în volumul la care facem referire). Congruenţa unor repere estetice, fie ele complementare sau antinomice, o preocupă constant pe Speranţa Rădulescu, etnomuzicolog deosebit de mobil şi constructiv, de data aceasta în sfera globalismului muzicologic: Estetica muzicii la plural. Câteva reflecţii grăbite, eseu ce survolează plaja unor criterii şi atitudini estetice vehiculate pe teritoriul aşa-zisului sat planetar contemporan. Un interesant studiu de caz propune Florinela Popa: Estetica realismului socialist, apreciată blând, transigent ca un compromis între estetică şi ideologie, chiar dacă una dintre concluzii este aceea că regimul totalitar a inaugurat noi tactici de opresiune, inclusiv în artă. În maniera-i recunoscută, de evitare a locurilor comune şi de instaurare a unei ordini interioare impecabile prin corecturi, adaptări, reformulări, nuanţări exprimate original, de multe ori imprevizibil, Dan Dediu sondează un sistem estetic categorial deopotrivă autentic şi excitant. Sistemul categoriilor estetice la Evanghelos Moutsopoulos despică stilurile muzicale în domenii a căror haturi sunt plantate nu numai din raţiuni logice, ci şi emoţionale. Astfel, frumosul, urâtul, sublimul, nostimul, fermecătorul, graţiosul, elegantul, simplicitatea sunt considerate categorii tradiţionale, în timp ce poeticul, antipoeticul, liricul, elegiacul, idilicul, funebrul şi macabrul sunt adunate în buchetul categoriilor eidologice statice, iar epicul, comicul, caricaturalul, spiritualul, umoristicul, satiricul, grotescul, ironicul dramaticul şi tragicul în cel al categoriilor eidologice dinamice. Prelegerile de estetică muzicală semnate de Ştefan Angi sunt investigate succint, dar consistent de Anamaria Călin, în timp ce Ioana Marghita explorează categoria comicului sonor şi ipostazele sale fenomenologice şi formale. Tot despre o categorie estetică glosează şi Dragoş Călin: Pastoralul sau idilicul, ca reprezentare idealizată, sentimentală a limbajului muzical. }inându-ne în continuare de cuprinsul cărţii vom constata prezenţa a două studii de referinţă în peisajul muzicologiei noastre şi nu numai. Primul îi aparţine Valentinei Sandu-Dediu şi focalizează unul dintre colţurile incandescente ale triunghiului estetic creaţie-interpretare-receptare. Este vorba despre actul restituirii care, dacă nu suportă o analiză comparativă (cu alte paradigme interpretative, cu coeficienţii de presiune ai epocii ori chiar cu partitura originară), nu poate fi luat în serios. Apelând la o bibliografie selectă, pe cât de proaspătă, pe atât de sugestivă, autoarea reuşeşte să înnoade un fir ţesut cândva de Alfred Hoffman în critica muzicală românească. Al doilea poartă semnătura Antigonei Rădulescu şi reprezintă o dozare ingenioasă a unui sistem estetic polisat de doi teoreticieni reprezentativi pentru semiotica actuală: Eero Tarasti şi Dinu Ciocan. Pornind de la câteva noţiuni de logică modală se conturează spectaculos o serie de nivele de narativitate pe care formalizarea limbajului natural le recunoaşte şi în ordinea limbajului muzical. Volumul se încheie cu două aplicaţii la genuri fie de divertisment (jazzul), fie din zona muzicilor însoţitoare (muzica de film). De jazz se ocupă, într-o fericită cunoştinţă de cauză, Alex Vasiliu (Jazzul - un spaţiu al interferenţelor), iar muzica de film este abordată prin prisma tipologiilor de conţinut şi intenţionale ori prin grila dimensiunii iconice, indiciale şi simbolice, de către Antigona Rădulescu şi Dan Dediu (Muzica de film: privire estetico-semiotică). Epuizând cuprinsul acestui productiv demers muzicologic, e timpul să căutăm o explicaţie a subtitlului său (un alt fel de manual). Răspunsul pare a fi formulat în aceeaşi prefaţă de Antigona Rădulescu: "Volumul, în ansamblul său, ar trebui să răspundă multor întrebări pe care şi le pun studenţii, masteranzii, doctoranzii universităţilor de muzică şi toţi aceia care studiază, în felurite chipuri, fenomenul muzical, precum şi nevoii (...) de a se clarifica aspecte relevante din domeniul esteticii muzicale. (...). Dincolo de obiectivitatea discursului lor ştiinţific, răzbate din fiecare studiu modul particular de gândire, concepţia personală asupra subiectului abordat şi nu în ultimul rând culoarea distinctă a propriului temperament".