Un nou roman de Nicolae Breban înseamnă o nouă aventură a cititorului, nu în munţi, nu în junglă, nu în largul mării, ci în universul existenţei omeneşti. Ca şi la Dostoievski, la scriitorul român se remarcă imediat ceea ce s-ar putea numi exclusivitatea interesului pentru fiinţa umană. În scrierile sale nu există peisaj. În prim-plan se află mereu un om sau un grup de oameni (dar şi aceştia "filmaţi" pe rând şi nu dizolvaţi într-o mulţime).
Oamenii şi relaţiile dintre ei constituie - ne demonstrează Nicolae Breban - un spectacol mai captivant decât aurora boreală sau erupţia unui vulcan. Capacitatea sa cu totul ieşită din comun de a vedea acest spectacol şi de a-l face vizibil şi pentru alţii se afirmă încă din primele pagini ale romanului Jiquidi. Puţini alţi prozatori de azi (aşa este politicos să ne exprimăm, deşi probabil nu mai există alţii) ar putea să confere dramatism şi mister unei simple discuţii, cum este cea la care iau parte prinţul Callimachi şi confidentul său, Cicerone.
Cu discuţia dintre ei începe acest nou volum, al patrulea, din tetralogia care mai cuprinde Ziua şi noaptea, Voinţa de putere, Puterea nevăzută. Instalaţi acasă la Jiquidi (care deocamdată nu şi-a făcut apariţia), prinţul Callimachi şi prietenul său, Cicerone, se lansează în tot felul de presupuneri în legătură cu proprietarul casei. Primul îi explică însoţitorului său că are acces oricând în această casă, graţie bunăvoinţei menajerei, Mary-neni, despre care unii susţin că a fost căsătorită cu Jiquidi. Spre deosebire de prinţ, care îl cunoaşte de multă vreme pe amfitrionul deocamdată absent (întrucât îi este într-un fel discipol), Cicerone nu l-a mai văzut vreodată, astfel încât tinde să-l mitologizeze.
Iată însă că, până la apariţia protagonistului, Cicerone însuşi este instalat de romancier în centrul atenţiei cititorului. Deşi personaj secundar, el este tratat ca o prezenţă de neignorat. Ca în fiecare dintre cărţile lui Nicolae Breban, tot ce se întâmplă cu un om devine un eveniment. Chiar şi modificările care apar fugitiv în expresia feţei personajului sunt înregistrate cu o conştiinciozitate de cronicar:
"Cicerone râse puţin forţat şi deodată faţa sa se urâţi. Era un bărbat înalt, suplu, semănând uluitor, se pare, în tinereţe, cu actorul italian Amedeo Nazzari. Cu faţa prelungă - cabalină, ziceau unii! - cu părul des, fin şi cârlionţat, blond-şaten, cu o fină mustăcioară deasupra unei guri fără personalitate."
Această plasticitate decisă a portretelor instaurează o atmosferă stranie. Fiecare personaj pare să aibă ceva de spus, ca statuile (extrem de expresive, cu ochi coloraţi, nu albi, cum le realizează sculptorii europeni) dintr-un templu budhist. Personajele lui Nicolae Breban, chiar şi cele care fac doar figuraţie în roman, deţin parcă un secret şi sunt gata-gata să-l spună, dar nu-l spun niciodată.
Îndelung evocat (ceea ce stârneşte curiozitatea cititorului), Jiquidi se iveşte într-un târziu, pe neaşteptate, şi nu pentru a-i saluta pe cei doi musafiri, ci pentru a căuta o hârtie cu însemnări de-ale lui:
"- ...Am pus pe-aici pe undeva o hârtie fără valoare aparentă, nişte simple însemnări făcute cu creionul în momente disparate, total dezordonate, dar... dacă o găseşti, te rog s-o păstrezi, spuse Jiquidi, neprivindu-l. Adevărul era însă că şi altfel el îl privea rar pe Callimachi şi odată i-a şi explicat de ce nu o face: - Ca să te fac să te simţi bine!, îi spuse râzând, cu chiţcăitul său nesuferit, ca o zgârietură pe sticlă, un râs de copil nedezvoltat şi care refuză să se "dezvolte", să se maturizeze, un râs ce trăda o insuportabilă auto-suficienţă.
Stătu apoi un timp şi-şi frecă fruntea-i înaltă, osoasă, cu mâinile-i extrem de plastice, de "fildeş"! - de "fildeş" gândi Callimachi şi pentru că nu străluceau prin curăţenie! -, apoi spuse ca pentru sine, mereu cu privirea în jos şi într-o parte:
- Am nevoie de o femeie."
Aceasta este maniera, binecunoscută, dar mereu surprinzătoare, în care Nicolae Breban îl capturează pe cititor şi nu îi mai dă drumul decât după ce acesta parcurge toate cele aproape un milion şi două sute de mii de semne tipografice ale romanului. Poate tocmai de frica acestei fascinaţii, în ultimii ani mulţi critici amână sau evită cu totul să deschidă vreo carte a sa. Primele trei romane ale tetralogiei care se încheie cu Jiquidi au fost analizate cu seriozitate, în cunoştinţă de cauză, de un singur critic literar, Gabriel Dimisianu (în articolul Cealaltă putere din România literară nr. 33/ 2005). Gabriel Dimisianu evidenţiază unitatea imensei construcţii epice, referindu-se la temele predilecte şi recurente ale romancierului, îndeosebi la lupta pentru putere, sesizabilă în fiecare clipă, în fiecare colectivitate umană (chiar şi într-un cuplu), la atracţia stranie exercitată de vulgaritatea şi violenţa celor de joasă extracţie asupra unor oameni superiori, la complicata, voluptuoasa şi uneori terifianta relaţie discipol-maestru, la înţelegerea seducţiei în dragoste ca o acţiune vânătorească ritualizată. Cu idei însuşite, dar şi regândite, din Nietzsche, cărora li se asociază o forţă spirituală înnăscută, Nicolae Breban intervine autoritar în babilonia de opinii ale elitelor lumii contemporane (cele mai multe atrase de un cult al victimei), pentru a impune un cult al învingătorului, al personajului cu destin istoric.
Toate aceste direcţii de devoltare a arhitecturii narative se regăsesc şi în romanul Jiquidi, aşa cum revin şi principalele personaje: prinţul Callimachi, oscilând între cei doi maeştri ai săi, "diurnul" Martinetti şi "nocturnul" Jiquidi, tânărul literat şi publicist Amedeu Dumitraşcu, sprijinit din umbră de Mârzea, care vrea să creeze, demiurgic, "un om cu destin", Aristide Bizoniu, un predicator "foarte ascultat de enoriaşi" şi aşa mai departe. Autorul are însă grijă să confere totală independenţă epică romanului Jiquidi. Personajele pe care le cunoaştem din cele trei romane anterioare sunt din nou portretizate, iar biografia lor - schiţată încă o dată. Tot ceea ce se întâmplă în paginile lui poate fi înţeles chiar şi de cineva care nu a citit cărţile anterioare ale tetralogiei.
Întrevedem acum o posibilă analogie între personajele lui Thomas Mann din Muntele vrăjit, Naphta şi Settembrini, şi personajele lui Nicolae Breban, Jiquidi şi Martinetti (însăşi rezonanţa numelor, grecească şi, respectiv, italiană sugerează paralelismul). Duelul lor ideologic (tradus însă, la scriitorul român, în acţiune) constituie principalul show oferit de roman cititorilor.
Dar în afară de această luptă de gladiatori ai ideilor, fiecare personaj şi fiecare moment epic prezintă interes. Textul are un magnetism căruia nici cel mai apatic lector nu i se poate sustrage. Jiquidi îl îndeamnă, mefistofelic, pe prinţ ca, în lipsa lui de acasă, să o aducă în somptuoasa clădire pe Nadia, soţia lui Martinetti, cu care Callimachi are de multă vreme o relaţie de prietenie neutră din punct de vedere erotic. Nadia este, bineînţeles, portretizată cu artă, dar nu numai cu artă, ci şi cu acel dar al scriitorului de a activa misterul fiinţei umane:
"Nu era înaltă de stat, foarte subţire în talie, cu pieptul plin, bombat, picioarele bine formate, gâtul subţire, urechile mici, faţa lată, armonioasă, gura un pic cam mare, cu buze groase, roşii, "veşnic ironice", ochii albaştri, mari, fruntea bombată şi ea, părul tăiat scurt, şaten închis, în ciuda vârstei părea o şcolăriţă sau studentă care vrea să-şi ascundă excelentele performanţe intelectuale printr-un fel de voioasă, acidă, rebeliune în mişcări sau idei, auto-ironică, părea, la situaţia ei "pretenţioasă" de soţie a unui extrem de prestigios profesor şi autor universitar."
La fel este tratată şi Mary-neni, care în absenţa lui Jiquidi îndeplineşte oficiile de gazdă:
"Nu era foarte bătrână, poate nu avea nici cincizeci, dar semăna izbitor cu acele clişee pe care unii negustori de dulceţuri le pun pe borcanele lor reprezentând-o pe "bunic": grăsuţă, cu părul des, alb-cenuşiu, strâns într-un coc bogat, cu mari pungi sub ochi şi cu o anume dificultate la umblet. Surâdea continuu şi avea o voce caldă, tânără; fusese frumoasă în trecut, dar pungile de sub ochii prea lăcrimoşi, prea calzi, ca şi nasul scurt ce-şi pierduse "personalitatea", ca să zicem aşa, corpul rotund şi un fel de renunţare la o anume vârstă şi la toate vanităţile şi pozele ei, o îmbătrâneau - cu voia ei, am spune!"
În roman sunt relatate pe larg, din diferite perspective, noi şi noi iniţiative ale lui Mârzea de manipulare a semenilor (unele cu urmări nefaste, cum este sinuciderea tânărului Graţian Porumb), neaşteptate apropieri între oameni aparent incompatibili (de exemplu dragostea dintre foarte tânăra Cecilia, sora lui Graţian Porumb, şi predicatorul relativ vârstnic Bizoniu), manifestări spectaculoase ale lui Jiquidi - cum ar fi sechestrarea de către el a Nadiei pentru a o obliga să asculte o brutală declaraţie de dragoste. Această ultimă scenă este de neuitat:
"- Cum... şopti Nadia, îndrăzneşti să... Jiquidi!, strigă ea, dar era prea târziu, bătrânul începu să-i zmulgă taiorul de pe ea. Aproape metodic, cu gesturi rare, sigure, extrem de puternice, cu mânile ca nişte ghiare de pasăre, băzâind mereu din buze ca cineva care-şi înăbuşe râsul sau vorbele. Inutile.
Îi scoase taiorul şi Nadia rămase în fustă şi într-un furou alb, de mătase. Apoi, fără să mai adauge o vorbă, el o împinse cu brutalitate într-o parte, încât ea, ţipând, se agăţă de perdea şi el se aplecă iute şi o descălţă abil de pantofii ei cu tocuri nu prea înalte, de-un roşu închis, grenat. Apoi, profitând de buimăceala femeii, îi trase, cu câteva icnete penibile, de parcă ar fi sforăit, fusta în jos, aproape trântind-o pe parchet, după care, satisfăcut, se întoarse la geam, aprinzându-şi un trabuc, pe care-l alese cu grijă dintr-o cutie de lemn subţire ce avea pe capac un desen baroc. [...]
- Acum... te-ai liniştit, cred; ţi-am spus că voi, porumbiţelor, înţelegeţi mai degrabă de gesturi decât de..., ce, ai sperat o clipă că te voi viola?! Ce prostii! Eu... te-am violat de mii de ori în creierul meu şi aveam dreptul s-o fac şi tu... da-da, tu erai aproape de fiecare dată de acord, dacă-ţi dai seama de enormitatea pe care tocmai am proferat-o: ca femeia violată să fie de acord cu violatorul! Ori una - ori alta, nu-i aşa, astfel ne învaţă logica... ce spui? Dar, de fapt, e tocmai pe dos - este şi una şi alta! Nu, eu îl las pe vechiul meu prieten, ce, mi-aduc aminte, pe vremuri era fascinat ca un câine de mine şi de ideile mele pe care, ce mai, uneori le umflam ca să-mi bat jos de voi şi de educaţia voastră mic-burgheză, eternă şi ea, ce mai... da, eu îl las pe scumpul tău Ovidiu să te... violeze! şi el o face harnic de decenii, iar tu, singura mea iubită ai ajuns într-un asemenea hal de prostraţie încât nu-ţi mai dai cont de abrutizarea în care ai ajuns!"
Ca tot ceea ce scrie Nicolae Breban, şi acest roman, Jiquidi, este un alcool literar tare, cu care se pot delecta şi căruia pot să-i reziste numai adevăraţi cunoscători de literatură, lipsiţi de prejudecăţi şi de dorinţa (de altfel, compromiţătoare) de confort intelectual.

(prefaţă la noul roman al lui Nicolae Breban, Jiquidi,
care va apărea în aceste zile la Art Group Editorial)