Citind cartea compozitorului Dan Buciu – Domenico Scarlatti între baroc, clasicism și modern –, am avut senzația că-i ascult din nou, după 30 de ani, vocea limpede, discursul liber, convingător, foarte bine structurat, dar și agrementat cu umor și cu remarci spontane, în sălile de curs ale fostului Conservator bucureștean. N-am mai asistat demult la prelegerile sale, dar nici nu am cum să uit vreodată punctualitatea, severitatea, rigoarea (care m-au intimidat mulți ani, obligându-mă totodată să devin la rându-mi mai precisă), iar apoi prietenia constantă, lipsită de volute inutile, mereu sinceră și valoroasă, pe care mi-a arătat-o în multe ocazii, mereu cu franchețe și cu discreție totodată.
Toți studenții (trecuți sau prezenți) vor recunoaște de altminteri tonul profesorului în această carte, de la analizele clare și detaliate la scurte comentarii ne-academice, care vin să coloreze firesc informațiile comunicate, cu o nuanță de oralitate caracteristică lui Dan Buciu. La fel de bine îl definesc seriozitatea și pasiunea cu care se apleacă asupra unui subiect. Admirația pentru Scarlatti îl leagă de bunul său prieten, muzicologul Alexandru Leahu, și vine să completeze o zonă surprinzător de săracă, cea a scrierilor despre compozitorul italian stabilit în Spania, contemporan cu Johann Sebastian Bach și Georg Friedrich Händel (născut de fapt în același an cu cei doi germani), celebru pentru cele 550 de sonate („exerciții”, în original) destinate claviaturii. În 1953, la aproape două secole după dispariția compozitorului, muzicologul Ralph Kirkpatrick reușea să facă ordine în catalogul creațiilor scarlattiene și să remedieze erorile editorilor de-a lungul vremurilor (în volumul reeditat de atunci încoace adesea, la Princeton University Press), punând la locul cuvenit contribuția excepțională a compozitorului din epoca barocă la repertoriul clasic. Dacă, în 1966, Alexandru Leahu semna unica monografie românească despre Scarlatti (la Editura Muzicală), Dan Buciu revine peste jumătate de veac asupra acestui subiect. Lasă să se acumuleze în timp ideile și gândurile despre originalitatea celebrului fiu al nu mai puțin faimosului compozitor de operă barocă, Alessandro Scarlatti. Scrie câteva studii în jurul acestei teme și decide, în cele din urmă, să-și închege incursiunile prin claviaturile lui Domenico Scarlatti într-o carte apărută în 2015 (la Editura Universității Naționale de Muzică din București).
Nu este un demers tipic muzicologic, ci unul asumat de profesorul Buciu prin ochiul său componistic. Autorul nu vizează în mod special sinteza bibliografică (deși nu neglijează sursele importante), studiul comparat al edițiilor (deși se apleacă asupra acestora), sau contextul istoric și estetic (căruia îi fixează de altminteri cu acuratețe datele definitorii). Se concentrează, în schimb, pe mecanismele morfologice și sintactice ale partiturii, supunând-o unei adevărate analize stilistice, cu concluzii care luminează diferența între conduita epocii și originalitățile lui Scarlatti.
Și totuși, înainte de a observa asemenea puncte forte ale volumului, voi remarca doar un detaliu ce ține de amplasarea istorică și care convine de minune propriei mele idiosincrazii. De decenii mă lupt (fără mare succes) să conving mediul muzical românesc de utilizarea greșită a termenului de preclasicism. Există la noi tendința (nu voi dezvolta aici cauzele și izvoarele acesteia) de a pune sub o mare umbrelă „preclasică” toată muzica din epoca barocă, așadar scrisă după 1600, pe Bach laolaltă cu Antonio Vivaldi și Henry Purcell, pe Händel de-a valma cu Arcangelo Corelli, Jean-Baptiste Lully, Claudio Monteverdi etc. Cu alte cuvinte, barocul și preclasicismul devin în mod absurd sinonime. Degeaba explică toate marile dicționare de muzică ale lumii că preclasicismul sau clasicismul timpuriu este o perioadă difuză, a tranziției, paralelă cu apusul barocului și răsăritul clasicismului în muzică (cam între 1720-1770), în care se reflectă stilul sensibil, galant, rococo-ul; wikipedia românească va continua (și odată cu ea toate școlile de muzică) să pună semnul egal între baroc și preclasicism... Muzicii transparente, predominant omofone a lui Domenico Scarlatti i se pune adeseori superficiala etichetă de preclasicism, pe care însă Dan Buciu, pe bună dreptate și în deplină cunoștință de cauză, o evită.
În schimb, reliefează în anumite compartimente ale Sonatelor scarlattiene atribute care ies dintr-o medie stilistică a barocului și par mai curând asociate muzicii clasice sau chiar celei moderne, de început de secol XX. Cum arată această demonstrație a lui Dan Buciu? În primul rând, îi fixează locul lui Scarlatti în epoca sa, prin dansurile și piesele de caracter baroce (toccată, gigă, menuet, capriccio, pastorală, gavotă) care transpar îndeosebi din ritmurile și metrica sonatelor, dar și din configurația ideilor melodice. Interesantă este analiza tipurilor de secvențe muzicale ca embleme baroce: „nemodulatorii sau modulatorii, stricte sau libere, hemiolice, cu modelul urmat de o secvență, două sau trei” (p.14). Modul de structurare interioară bipartită și monotematismul ar ține tot de maniera barocă, pe care Scarlatti o adoptă uneori; alteori dezvăluie resurse pe care compozitorii clasicismului le vor explora din plin, și anume construcțiile bitematice și tripartite. Dan Buciu are grijă să nu aplice mecanic asemenea distincții, ci argumentează cu exemple din partituri versatilitatea scarlattiană, în definitiv concepția unui creator aflat la confluența difuză între un baroc pe cale de dispariție și clasicismul timpuriu. Meritele sale și cele ale unuia din fiii lui Bach, Carl Philipp Emmanuel, în configurarea formei de sonată (așa cum va fi ea consacrată în clasicismul muzical vienez) sunt incontestabile și de aceea subliniate convingător de autorul cărții. Analiza morfologică a frazelor și perioadelor care constituie textul scarlattian demonstrează simetrii și asimetrii, date omofone și polifone, în cele din urmă oferind multiple soluții de interpretare. „Această ambiguitate evidentă scoate în relief inventivitatea extraordinară a unui discurs muzical aparent facil (...) și explică, prin asimetria construcțiilor (care însă dau senzația unui discurs sonor foarte ... simetric!), prospețimea și vitalitatea unei muzici unice” (p.47).
Un capitol aparte îi este dedicat sistemului armonic al compozitorului napolitan, un complex de date tonale și modale (de proveniență medievală și folclorică, evocând zone italiene și spaniole) care are asemănări frapante cu sonoritățile compozitorilor moderni (Debussy, Fauré, Ravel, Stravinski). Nu intru pe domeniul detaliilor tehnice pe care Dan Buciu le dezvoltă cu claritate și putere de convingere. Cititorul muzician va găsi suficiente argumente pentru a observa relația între consonanță și disonanță în dimensiunea verticală a muzicii scarlattiene, acordul cu notă adăugată, tensiunile sonore rezultate de aici, tipuri inedite de cadențe și așa mai departe. Asemenea analize detaliate sunt însoțite de scurte incursiuni eseistice în problematica modalismului și a tonalismului, tocmai pentru a preciza locul și originalitatea lui Scarlatti în context, firea lui scormonitoare și gustul pentru experiment.
De aici și până la rigurosul Mic tratat de scriitură modală al aceluiași autor (cu prima ediție în 1980, revăzut în 2013) sau la propriul său limbaj componistic în partituri corale și instrumentale diverse, ingenioase armonic, fermecătoare, nu e decât un pas, pe care vă invit să-l faceți ascultându-l și citindu-l pe Dan Buciu.