Cine îşi putea imagina că
termenul de bionics (a
se citi bionic în limba
română!), inventat de
maiorul american de
aviaţie Jack E. Steele, în
1960, va fi urgent adoptat
de Grupul de la Timişoara al
artistului Ştefan Bertalan!
Evident că ştiinţa bionică avea în
spate un parcurs glorios, poate chiar
dinainte de cercetările pe păsări
ale lui Leonardo da Vinci, care visa
să-l ridice pe om în văzduh. Aproape
simultan cu studiul despre Bertalan
al lui Erwin Kessler a apărut la Timişoara
un catalog cu un studiu semnat de
Ileana Pintilie, dedicat aceluiaşi Ştefan
Bertalan, care completează lista
documentelor publicate până acum
despre ilustrul artist timişorean. Şi
recunosc cinstit că am căzut într-o
capcană seducătoare, obligându-mă
să-mi resetez cunoştinţele de fizică
şi biologie, cât au mai rămas intacte
din anii de liceu, prin simplul fapt că
din primele rânduri am aflat, de la
autoarea textului despre Bertalan,
că una dintre lucrările care i-au inspirat
acestuia o serie de cercetări este o
cărticică semnată de savantul Erwin
Schrodinger, Ce este viaţa?/Spirit şi
materie, apărută în 1966, la Cambridge
University Press şi tradusă în româneşte
la Editura Politică, în 1980. Evident
că mi-am pus întrebarea dacă artistul
timişorean a avut acces la ediţia
princeps, în limba engleză, ori conţinutul
ei a fost doar dezbătut în cercul de
bionică iniţiat de profesorul Eduard
Pamfil. Întrebarea era firească, pentru
că toate experimentele lui Ştefan
Bertalan, cuprinse în albumul de
fotografii de acum, Suprapuneri, se
derulează pe parcursul deceniului
cuprins între 1970 şi 1980. Lipsesc,
evident, din album fotografiile de
după 1980, din anii de recluziune,
de la Sibiu, despre care scrie în textul
său Erwin Kessler şi pe care l-am
amintit aici în urmă cu câteva săptămâni.
Erwin Schrodinger, departe de a
răspunde exhaustiv la întrebarea: ce
este viaţa, din perspectiva fizicianului
de top care a fost, se foloseşte de
legile statistice ale fizicii, plonjând
cu o voluptate deconcertantă în
rezultatele obţinute până la momentul
elaborării studiului său, de genetică,
încercând să construiască un model
de interpretare a materiei vii. Ar fi
până la urmă, dacă ne gândim că
Ştefan Bertalan ar fi citit cartea în
1980, că rezultatele teoretice la care
ajunge Schrodinger coincid într-o
oarecare măsură cu ţintele urmărite
de Ştefan Bertalan. Din această
perspectivă, afirmaţia acestuia,
constantă la ieşirile în natură cu
prietenii, la lucru în Plein Air, că
şi-a uitat şevaletul acasă, are încărcătura
sa ironică ce funcţionează aici ca o
nouă Ars Poetica, explicabilă, în
definitiv, prin avantajele tehnologice
de care dispune, microscopic şi aparatul
de fotografiat. De aceea, unealta sa
de lucru, în afara caietului de însemnări,
va fi, evident, aparatul de fotografiat.
Am scris de nenumărate ori în
această pagină despre studiile pe
care acesta le-a făcut pe diverse
plante, cum ar fi viţa de vie, cartoful,
fasolea, conopida şi floarea soarelui,
cu care a locuit 130 de zile, într-un
experiment unic reprodus mai apoi
într-un performance la Bucureşti, în
anii ’70. Ca şi ilustrul său predecesor,
Leonardo da Vinci, artistul timişorean
studiază structuri vegetale pe care
le reproduce în grădina sa şi în atelier,
nu ştiu dacă pe traiecte de combinaţii
genetice, cât mai ales pentru descifrarea
arhitecturilor vegetale ce ar putea
să constituie baza unor transpuneri
în realitatea urbanistică imediată.
Desigur că a însemnat foarte mult
numirea sa la Şcoala de Arhitectură,
a Facultăţii de Construcţii din Timişoara,
ca profesor, pentru că această funcţiune
i-a stimulat cercetările pe direcţia
deja enunţată. Studenţii săi iau lecţii
de culoare după tratatul de pictură
al lui Leonardo da Vinci şi
experimentează, împreună cu profesorul
lor, în spaţii publice, variaţiile de
culoare pe care le primesc, sub incidenţa
luminii, corpurile manufacturate,
fiind şi acest fenomen ţinta demersului
lor de cele mai multe ori. Culegând
mărturii de la foştii elevi şi studenţi,
Ileana Pintilie ajunge la concluzia că
Ştefan Bertalan este şi primul profesor
care le vorbeşte acestora despre
Platon. Se deschide aici perspectiva
aşezării cercetărilor lui Ştefan Bertalan
într-o lumină nouă, care poziţionează
imaginaţia înlăuntrul realităţii, din
care acesta îşi absoarbe acele elemente
ce se vor constitui în obiectele
sale. Se ştie că în anii cât a fost profesor
la Şcoala de Arhitectură, dar şi
într-un performance public şi în alte
ieşiri în natură, acesta a experimentat
celebra secvenţă a Peşterii lui Platon,
aşezându-i pe studenţii protagonişti
cu lumânări sau feştile în mână, întrun
ritual aproape mistic, în spatele
unor panouri de hârtie, care reproduc
într-un astfel de exerciţiu o uriaşă
frunză de ciumăfaie (datura stramonium),
de formă pentagonală. De aici, probabil,
derivă şi experienţele sale inspirate
de suprapunere a unor fotografii,
uneori conturate de intervenţii
ulterioare, într-un clivaj care dă
ipostazei o dinamică internă, multiplicând
singularităţi ce se pot interpreta unele
pe altele, în aerul devenit apă de
oglindă. Ni se conturează în minte,
după parcurgerea materialelor publicate
până acum, două ipostaze, derivând
una dintr-alta. După abandonarea
instrumentelor clasice de lucru ale
pictorului – şevaletul, pensula şi
culorile – în favoarea cercetării directe
a lumii vegetale, îl găsim pe artist în
postura căutării acelor structuri
reproductive în spaţiul uman/urban,
dar şi în postura intrării sale în spaţiul
deriziunii materiei biologice. Există
un experiment, reprodus în album,
legat de floarea soarelui, de exemplu,
în care, în locul seminţelor, acesta
introduce discuri de aluminiu în
alveole, obţinând o succesiune de
oglinzi care se pot aşeza într-o structură
arhitecturală. În acelaşi timp, o locuire
a sa, împreună cu aceeaşi floare a
soarelui, îi transferă artistului solidaritatea
întregului parcurs vegetal, până la
epuizarea biologică a plantei, transformată
automat în personaj straniu. Mai mult
decât atât, experimentele asupra
cartofului, care-şi consumă substanţa
interioară, devenind chip ridat,
cadaveric, transferă asupra artistului
perspectiva bătrâneţii decrepite. E
un aer metafizic în fotografiile
experimentelor de acum, ca un fluid
ce-şi consumă energiile până la capăt,
ieşind paradoxal şi tragic din circuitul
genetic. Poate că acum, după ce au
fost făcute publice toate ipostazele
evoluţiei sale, Ştefan Bertalan ar
merita o expoziţie care să consemneze
cronologic tot parcursul carierei.
În orice caz, sfârşitul anului trecut
şi începutul acestui an au stat sub
semnul resemantizării destinului
excepţionalului artist care a fost
Ştefan Bertalan. Traumatismele
psihice la care a fost supus artistul
în ultimii ani ai existenţei sale în
România, înainte de a intra în exilul
său autoimpus din Germania, au fost
răzbunate prin strădaniile celor care
s-au ocupat în deceniile din urmă de
opera sa. Înainte de a închide acest
text m-aş întoarce la o afirmaţie a
lui Platon, care spunea că arta
imită natura, o afirmaţie care a blocat
un timp îndelungat dezbaterile estetice,
cu observaţia că natura a generat
în imaginaţia lui Ştefan Bertalan
sâmburi noi de realitate. În interiorul
său natura, privită de o minte ascuţită,
deschide porţi către ceea ce unui om
obişnuit nici prin minte nu-i trece.
Privirea în viitor a lui Ştefan Bertalan
este a unui umanist, înfiorat de propria
imaginaţie, căreia îi caută argumente
ştiinţifice şi trebuie să-l credem pe
cuvânt.
