O„viaţă cumplită” şi o „operă magnifică”, scria Javier Cercas, autorul romanului Soldaţii din Salamina, referindu-se la „războinicul” prematur dispărut în 2003, care îşi asumase destinul şi îşi urmase vocaţia de scriitor cu „sinucigaşă îndârjire”. Pentru Roberto Bolaño, confruntat cu dificultăţile existenţei zilnice, fără a înceta să scrie şi preţuit fiind doar în cercuri restrânse, consacrarea literară, deşi răsunătoare, fusese târzie. Venise după publicarea romanului Detectivii sălbatici (1998), odată cu certitudinea unui diagnostic neiertător. Povară ignorată, după pilda borgesiană: „Nimeni să nu înjosească cu lacrimă sau reproş / Această dovadă a măiestriei / lui Dumnezeu…” Făuritorul îşi exercitase „magnifica ironie” dăruind din nou „cărţile şi noaptea”, o noapte veşnică de astă dată.
După „munca bestială” investită în cele aproape o mie de pagini ale Detectivilor şi după receptarea lor entuziastă din partea criticii şi publicului din spaţiul hispanofon, din Statele Unite şi din alte părţi ale lumii, Bolaño se lansează într-o şi mai încrâncenată luptă cu timpul, pentru definitivarea unei noi cărţi, aflate în stadiu de proiect. În ultimii trei ani de viaţă, sub presiunea crescândă a iminenţei sfârşitului, asemenea lui Kafka, de care îl leagă afinităţi şi coincidenţe evidente, scrie cu febrilitate, într-un ritm incredibil, şi reuşeşte să predea editurii Anagrama manuscrisul celei mai voluminoase dintre operele sale, purtând derutantul titlu 2666, cu conotaţii apocaliptice, se pare. Ieşit de sub tipar după moartea autorului, romanul este apreciat drept o certă capodoperă şi primit cu elogii şi entuziasm, mai cu seamă de publicul tânăr ceea ce măreşte la cotele cele mai înalte prestigiul autorului. Acesta este situat alături de maeştrii boom-ului latino-american în Spania, iar operele sale fac obiectul unei bibliografii critice tot mai diversificate şi mai ample. La cinci ani de la dispariţie, se publică volumul colectiv intitulat Bolaño salvaje, însumând studii academice şi evocări semnate de valoroşi cercetători, unii dintre ei prieteni, din Spania, America latină şi Statele Unite, dedicate „personalităţii complexe” a autorului şi universului său literar.
La noi, după apariţia versiunii româneşti a Detectivilor sălbatici (2013), semnalată la vremea respectivă printr-un aplicat comentariu în România literară, se aşteaptă şi traducerea romanului 2666, în întâmpinarea căreia vin rândurile de faţă. Sunt două opere cu totul remarcabile în panorama literaturii actuale de limbă spaniolă –, bine receptată la noi graţie numeroaselor traduceri româneşti – a căror complexitate ca materie verbală şi discurs, face ca transpunerea în limba noastră să fie dificilă, din considerente diverse, nu numai de natură cantitativă, de loc neglijabile de altfel, volumele având fiecare, în jur de o mie de pagini), ci mai ales din pricina barierelor lingvistice şi culturale în calea transferului optim în spaţiul cultural românesc.
2666 poate fi considerat cu termenii propuşi de critici pentru Detectivii sălbatici, un roman global sau total, întrucât dă seama de „realitatea globală a secolului XXI” (Rodrigo Fresán). Specificarea sugerează des-limitarea spaţială şi temporală ce proiectează în universalitate şi în viitor creaţia uimitorului scriitor chilenomexican stabilit în Spania, care îşi asuma cu naturaleţe condiţia apatridului. „Multe pot fi patriile – spunea el – ş...ţ dar paşaportul unul singur şi acest paşaport este, evident, calitatea scriiturii”. În acelaşi timp, ca şi precedentul său, ultimul roman este şi ceea ce Italo Calvino numea un hiperroman sau „roman conceput ca o mare reţea”, având o tramă complicată, naraţiuni întreţesute, diverşi naratori purtători, discursuri diferite, într-un cuvânt calitatea numită de romancierul şi profesorul italian multiplicitate şi recomandată a fi menţinută în romanul noului mileniu.
Ultimele două romane ale lui Bolaño, structurate pe baza acestei multiplicităţi, au o inconfundabilă formă arhitectonică, obţinută cu diverse tehnici narative şi procedee artistice. În Detectivii, roman polifonic şi dialogic prin excelenţă, textul apărea fragmentat în episoade de mică întindere, puse pe seama unor naratori diferiţi, ceea ce, multiplicând firele şi vocile narative, producea pluralitatea de perspective şi tipuri de discurs. O tehnică diferită se constată în „pentalogia” 2666, alcătuită din cinci mari şi mai omogene blocuri narative, care pot fi luate şi drept tot atâtea romane diferite, dorinţa scriitorului, din considerente neliterare, fiind aceea de a fi publicate separat. Avându-se în vedere însă faptul că unitatea de concepţie –evidenţiată de semnificative continuităţi, corespondenţe şi puncte de convergenţă, cu funcţie de resemantizare a tabloului general– impune o lectură globală, s-a preferat editarea într-un singur volum. Cele cinci părţi (Partea criticilor, Partea lui Amalfitano, Partea lui Fate, Partea crimelor şi Partea lui Archimboldi) cuprind în titlu, cu o singură excepţie, numele respectivilor protagonişti, a căror viaţă, relatată retroactiv sau în prezentul narării, îl poartă pe cititor prin Franţa, Italia, Anglia, Germania, Mexic, SUA, Normandia, România, Rusia, Polonia. Un spaţiu amplu, circumscris arcului temporal al istoriei personajelor inserată în marea Istorie, pe o perioadă de peste 80 de ani, din 1920 până în 2001, momentul scrierii romanului.
Multiple teme şi istorii se întrepătrund şi se potenţează reciproc în acest roman de aventuri, metaliterar, poliţist, autobiografic, istoric, moral, politic. Unele dintre ele, recontextualizate, amintesc de Detectivii sălbatici, de pildă călătoria/căutarea, cu un mobil de factură literară, quijotescă. Dacă cei doi poeţi, detectivii sălbatici, se lansaseră într-o periculoasă „călătorie spre sămânţă”, întru confirmarea poeziei real visceraliste, aici aventura, iniţiată în Partea criticilor, are ca protagonişti trei profesori şi critici literari, specialişti în literatura germană. Împărtăşind admiraţia şi interesul pentru opera scriitorului inaccesibil, dispărut şi ascuns sub pseudonimul Benno von Archimboldo, francezul Pelletier, spaniolul Espinoza şi încântătoarea englezoaică Liz Norton pleacă în căutarea acestuia la Santa Teresa, localitate situată la frontiera dintre Mexic şi Statele Unite, în deşertica provincie Sonora (care fusese şi ţinta finală a detectivilor). Archimboldienii se transformă şi ei în detectivi, dar eşuează, nu obţin decât date confuze, de natură a mări misterul ce înconjoară mitul şi persoana reală a scriitorului invizibilizat. Din acest moment, trama se despleteşte în istorii de factură diferită, după modelul romanului postmodern, definit de scriitorul spaniol Vila-Matas cu metafora covorului ţesut din fire care ţâşnesc în diverse direcţii. Asemenea fire narative, conduse de mâna sigură a autorului, compun în final imaginea de ansamblu a universului ficţional, colorată, dinamică, dar totodată misterioasă şi neliniştitoare, în perspectiva enigmaticei şi neliniştitoarei cifre din titlu. Cititorul este invitat la o lectură activă, prin care să reconstituie ordinea cronologică a istoriei relatate în cele cinci părţi, umplând goluri şi depistând punţile de legătură. Şi totodată la un exerciţiu hermeneutic, implicit intertextual sau comparativ, pentru a descoperi noi dimensiuni interpretative, adăugând semnificaţiile sugerate de subtile citate, aluzii, imitaţii stilistice sau coincidenţe cu autori predilecţi cum sunt, bunăoară, argentinianul Borges sau spaniolul Vila-Matas.
Pentru a lăsa cititorului neatinsă surpriza produsă de punerea cap la cap a întreruptelor istorisiri, voi semnala doar două puncte nodale, de convergenţă a „firelor” prezente în toate cele cinci părţi ale covorului narativ. Un protagonist şi un topos, în jurul cărora gravitează celelalte personaje şi se articulează întreaga materie romanescă. Două nume proprii, Benno von Archimboldi şi Santa Teresa concentrează simbolic temele majore, cea metaliterară şi cealaltă, realistă, socială, cu accente protestatare, ce fuzionează în final.
Benno von Archimboldi, ascuns de două văluri ale ficţiunii –procedeu cervantin şi borgesian–, este alter ego al lui Roberto Bolaño (alături de binecunoscutul Arturo Belaño din Detectivii şi alte scrieri) şi pseudonimul celui care în „realitate” este Hans Reiter, cu o spectaculoasă biografie, relatată pe larg înLa parte de Archimboldi. Un narator ironic îl înfăţişează începând cu momentul venirii sale pe lume în 1920, ca fiu al unei mame chioare şi al unui tată şchiop, apoi ca pe un copil cu manifestări şi gusturi ciudate, morbide – se simte algă marină, mai aproape de natură decât de oameni. Urmează primele lecturi, desprinderea de familie viaţa independentă în Berlin, înrolarea în armata germană şi participarea la cel de al Doilea Război Mondial. În lunga sa călătorie prin spaţiul european, spre Uniunea Sovietică, străbate, la dus şi la întors, şi România – se menţionează „Castelul lui Dracula” din Hunedoara, oraşul Jassy (sic!) şi întâlnirile cu români (ofiţeri, soldaţi şi ulterior, emigranţi), în diverse locuri din Europa şi împrejurări. Campania din Rusia îl poartă în Crimeea şi Caucaz, ajunge la Rostov, participă la atacul de la Sevastopol, este rănit, decorat cu crucea de fier şi trimis în Ucraina ... Tânărul cunoaşte pe autorul de succes Ivanov, participă la întrunirile scriitorilor sovietici la Moscova, puternic marcate ideologic şi apoi intră în posesia unui manuscris ascuns după sobă, în izba lui Boris Abramovich Ansky, din satul sovietic Kostekino. Este caietul jurnal cu însemnările lui Ansky, conţinând date despre revoluţia rusă, dar şi observaţii asupra artei şi artiştilor. Un roman în roman, care dubleză contrapunctic tema vieţii şi a condiţiei umane în război cu aceea a literaturii. Împărţit între arme şi litere, soldat şi scriitor, protagonistul se dovedeşte a fi o proiecţie autobiografică a autorului, după clasicul model al lui Cervantes însuşi şi al celebrului său pesonaj. Experienţa vieţii în condiţiile dure ale războiului şi apropierea de literatură declanşează un proces de conştientizare şi reflecţie. Lectura jurnalului, reluată la nesfârşit, devine pentru Hans Reiter o vitală şi irepresibilă îndeletnicire zilnică, care îl stimulează să mediteze asupra vieţii şi literaturii, lecturii şi scriitorului şi să ajungă la convingeri proprii, precum acestea: „Faima şi literatura erau inamici ireconciliabili” sau „o capodoperă are nevoie să rămână ascunsă”. Trăirile intense şi reflecţiile personale declanşează epifania, intuirea fiinţei sale profunde, în fond, naşterea sa ca scriitor: „citea şi recitea caietul lui Ansky, memorând fiecare cuvânt şi simţind ceva foarte ciudat, care uneori se asemăna cu fericirea şi alteori cu o vină cât cerul de mare. Şi el accepta vina şi fericirea şi chiar, în unele nopţi, le punea laolaltă, iar rezultatul acelei adunări sui generis era fericire, dar o altfel de fericire, care îl sfâşia fără milă, şi care pentru Reiter nu era fericirea, ci era Reiter”.
Îl impresionează comentariile entuziaste ale lui Ansky în legătură cu tablourile pictorului italian Arcimboldi şi mai ales cu compoziţia lor, fascinantă prin capacitatea de a arăta privitorului imagini diferite în funcţie de perspectivă, „după cum sunt agăţate” şi mai mult, de a înfăţişa, ca în Juristul sau în tablourile celor patru anotimpuri, „de toate în tot”. Întreg pasajul este emblematic întrucât expune, prin procedeul „punerii în abis”, un principiu artistic la care aderă nu numai personajul de la nivelul ficţional al cărţii – ca scriitor Hans Reiter îşi alege pseudonimul Benno von Archimboldi –, ci şi evident, autorul real, Roberto Bolaño, a cărui tehnică este asemănătoare, romanul pe care îl citim fiind şi el compus din fragmente de factură diversă şi valorificând plurisemantismul. Consacrarea literară a lui Hans Reiter, prin volumele publicate periodic la o aceeaşi editură germană, se înfăptuieşte sub pseudonim, el păstrându-şi condiţia de scriitor ascuns, cu domiciliu necunoscut şi existenţă misterioasă, menţionat, încă din prima parte a romanului, in absentia. Cel căutat şi invocat în discuţiile şi comentariile admiratorilor.
Dacă Archimboldi se înscrie într-un context misterios, suspectat de a fi ficţiune, în schimb adevărul se află, integral şi fără nici o denaturare, în spatele toposului fictiv. Santa Teresa este în realitate localitatea mexicană Ciudad Juárez, situată la frontiera dintre Sonora mexicană şi Arizona americană, unde au loc înfiorătoarele crime relatate în Partea crimelor, cele care s-au petrecut întocmai, de-a lungul anilor 1993-1997. Bazându-se pe datele exacte conţinute în cartea Huesos en el desierto (Oase în deşert), publicată în 2009 la aceeaşi editură spaniolă Anagrama, de jurnalistul Sergio González, Bolaño denunţă bestialitatea cu care au fost ucise de-a lungul anilor 1993-1997 sute de tinere femei mexicane din păturile sociale sărace, angajate în întreprinderile străine cu capital străin, în condiţii laborale dezavantajoase. Dar mai ales corupţia şi indiferenţa reprezentanţilor justiţiei şi ai puterii locale coalizaţi cu stăpânii din exterior. Partea crimelor este constituită din numeroase texte scurte, redactate sub forma unor documente administrative, fişe cu datele personale şi descrierea stării în care au fost găsite cadavrele, intenţia autorului fiind aceea de a recupera identitatea numeroaselor victime, printr-un act de justiţie istorică. Se dezvoltă aici pe larg tema ororii, a răului din societatea actuală, o problematică preocupantă pentru Roberto Bolaño. Dovadă, epitaful întregii pentalogii, dedicate celor doi copii ai săi: „O oază de oroare în mijlocul unui deşert de pliciseală”, un vers, în traducere liberă, din poemul lui Charles Baudelaire, Le voyage, pe care autorul îl comentase în eseul intitulat Literatura + Enfermedad = Enfermedad: „În mijlocul unui deşert de plictiseală, o oază de oroare. Nu există diagnostic mai lucid pentru a exprima boala omului modern. Pentru a ieşi din plictiseală, pentru a fugi de punctul mort, unicul lucru pe care îl avem la îndemână, şi nu chiar la îndemână, pentru că şi pentru asta trebuie să faci un efort, este oroarea, adică răul. […] O oază e mereu o oază , mai ales dacă iese omul dintr-un deşert de plictiseală. Într-o oază poate omul să bea, să mănânce, să-şi vindece rănile, să se odihnească, dar dacă oaza este una a ororii, dacă există numai oaze ale ororii, călătorul o poate confirma, de data aceasta în mod convingător, atunci carnea e tristă şi vine o zi când toate cărţile sunt citite şi a călători este un miraj. Astăzi, totul pare să ne indice că nu mai există decât oaze ale ororii sau că orice oază este în derivă către oroare.”
Romanul 2666 se încheie brusc cu aceste cuvinte: „…şi în dimineaţa următoare plecă în Mexic.”, aluzie la o posibilă întâlnire, în Santa Teresa, a lui Benno von Archimboldi cu tânărul acuzat de uciderea femeilor. Rămânem cu imaginea „congelată” a protagonistului, în perspectiva unei călătorii peste Ocean. Destinaţia este Mexicul, locul crimelor neelucidate, unde se află şi presupusul criminal, în ceaţa densă a incertitudinii, dincolo de evidenţa nevinovăţiei victimelor, a impunităţii şi a cinismului celor vinovaţi. Scriitorul personaj, alter ego al autorului, urmează a se confrunta încă o dată cu oroarea, aceea a zilelor noastre. Finalul deschis al ultimului roman, de pe ultima filă a vieţii lui Roberto Bolaño, îi lasă cititorului libertatea de a medita asupra celei din urmă dintre enigmele întrezărite de-a lungul celor peste o mie de pagini.