Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Anul eliade:
Ultimul nostru Eliade... de Constanţa Buzea

Chicago 1971
25 ianuarie. Hotărâre eroică de a mă întoarce singură în Iowa City, pentru a lua corespondenţa. Drumul ar dura mai puţin noaptea, cu mai puţine opriri pe traseu, dar ar fi periculos. Ziua s-ar ajunge în şase ore. Adrian cumpără şi îmi aduce bucuros biletul de autobuz dus-întors...
26 ianuarie. Citeam într-un Destin, apărut la Madrid prin ^68-^69 (?) un fragment din nuvela Ivan. Credinţa, printre altele, că binecuvântarea care vine din partea unui muribund ar fi benefică... Mi se confirmă cu folos o amintire cu tanti Vitia, dintr-o vacanţă de vară când mă luase cu ea la ţară. Dumneaei şi unchiul Mitică Georgescu, diriginte de Poştă el, în comuna Icefrimu, după numele ei vechi Igheduca, erau pentru mine un exemplu de frumoase purtări, ei între ei şi ei cu lumea, şi de o desăvârşită ordine în lucruri. De la ei m-am deprins să am grijă să nu-mi las părul din pieptene şi unghiile, pe care mi le tăiam din carne, să se risipească pe pământ, ca să nu le spulbere vântul şi să le ducă prin locuri spurcate. De la ei am aflat că firele de păr şi unghiile sunt materie pe care se fac vrăji. Că gândul rău poate fi trimis la distanţă, şi cel împotriva căruia se face vraja se îmbolnăveşte din senin şi moare...
Notam deunăzi în caietul de lecturi-Eliade: "Arheologie, etnografie, folklor - instrumente pentru investigarea zonelor unde toate celelalte nu pot sonda. Exemplul cel mai familiar al Magiei contagioase este simpatia care se poate presupune că există între un om şi orice parte desprinsă de trupul său (păr, unghii), aşa fel încât cel care a intrat în stăpânirea părului sau unghiilor unui om poate, la orice distanţă s-ar afla, să-şi exercite voinţa asupra persoanei de la care au fost tăiate...
Plec din Chicago pe înserat. Şosea subterană paralelă cu malul lacului. Tunele alternând cu artere suspendate. Privelişte magnifică în amurg. Limuzine, camioane-cisternă şi frigorifice elegante, puzderie. Zona industrială îmi displace, deşi copleşitoare la vedere. Drum aglomerat, opriri. Abia după vreo oră gonim întins, în sfârşit. Şi încă n-am ieşit din oraş. Mohorâtă de-a dreptul partea lui veche. Coşuri fumegând multicolor. O relicvă indestructibilă de cărămidă roşie. în zarea tuturor zărilor, pe partea stângă, metropola. Pe dreapta, contopindu-se la propriu, soarele-n amurg şi oraşul bătrân. Nu mă încântă deloc că voi ajunge la destinaţie către miezul nopţii...
Preţ de câteva secunde, scăfârlia roşcovană a şoferului se suprapune perfect peste imaginea soarelui agonic. Efect aureolant extraordinar, chiar dacă geamul prin care văd minunea nu este prea curat. De nerăbdarea de-a ajunge, mă sfâşie o milă de mine, o milă compactă. îmi dau lacrimile. Pe la şapte oprim la o benzinărie Phillips 66. Doar de un ceas ne-am desprins de imaginea mastodonticului Chicago, şi timpul parcă abia se târăşte, golit de el însuşi. Golit şi sufletul meu de puterea de a îndura. La aproape opt, altă oprire, altă benzinărie, cu un popas de douăzecişicinci de minute. Frig sever, staţie superluminată. Ronţăi cât pot eu de lent napolitane, cu ochii pe minutar, cu senzaţia că acul nu se mişcă. între timp parbrizul îngheaţă, prinde pojghiţă. Se apropie un zdrahon care-l curăţă conştiincios. Asta intră în serviciul staţiei. Pe-afară, glugi trase, gulere ridicate...
"Dinţii, placenta, cordonul ombilical, sângele scurs dintr-o rană, arma care a rănit, hainele purtate, obiectele avute în mână, urmele pe pământ - toate acestea rămân foarte mult timp într-o misterioasă atingere cu omul care le-a avut. Facultatea unor anumiţi oameni de a vedea persoane, obiecte sau chiar scene întregi în clipa când ating un lucru păstrat multă vreme în contact cu corpul omenesc"...
în apropierea mea, pe banchetă, o călătoare răsfoieşte un almanah de dimensiuni neobişnuite. Chiar şi ceasul ei de mână e cât o mandarină. Arătos, cu fel de fel de minutare aurii şi cadrane strălucitoare. Pe-aici toate sunt altfel decât pe la noi. Mi se face sete, o sete agresivă. La următorul popas o să scap de firimituri şi o să beau apă. împotriva firii mele, încep să mă plictisesc. îmi trece prin minte că autobuzul n-o să mai traverseze Iowa şi că mă voi rătăci, mă voi pierde în noaptea americană. Aţipesc, cu gândul fixat în ideea de levitaţie, după ce în lumina discretă de deasupra umărului meu îmi revedeam caietul de note: "Legendele despre ridicarea anumitor oameni în aer sunt foarte comune şi se întâlnesc atât în societăţile primitive cât şi în mediile civilizate. Pitagora avea puterea de a se ridica în aer... (Evoluţia a adus după sine o schimbare radicală a existenţei sufleteşti umane. Facultăţi mentale noi au apărut şi s-au dezvoltat peste măsură, în timp ce altele au dispărut, sau au devenit destul de rare)... Brahmani ridicându-se la două coate de pământ... în India credinţa aceasta este foarte răspândită... Buddha şi alţi mistici sau magicieni puteau zbura prin văzduh datorită unor facultăţi oculte... în Europa creştină, îndeosebi biografiile sfinţilor catolici abundă în asemenea mărturii. Există documente hagiografice care se referă la miracolele sfinţilor... Sute de mii de oameni, timp de 35 de ani au asistat la levitaţiunile Sfântului Joseph de Copertino... L-a văzut şi Papa Urban VIII, marele amiral de Castilla, prinţul Ioan Frederick de Brunswick, care a fost atât de covârşit de miracol, încât a părăsit luteranismul şi a devenit catolic"...
27 ianuarie. Plec din Iowa City pe la două după prânz. Aseară coboram aici pe la opt şi jumătate. Repede, pe jos, pe un polei mortal. Nici ţipenie de om, doar automobile particulare. Un frig crâncen. Mi-am înfăşurat fruntea şi bărbia în marele meu fular de lână tricotat de curând. De la pod spre Mayflower trotuarul fusese degajat de troiene. Hălci de gheaţă aruncate în râu. Ca întotdeauna noaptea, luminaţie mare la intrarea în cămin. Ah, capsele mănuşilor! Nimeresc din prima încercare cifrul. Cutia de scrisori, burduşită. Urc la noi, la şase, şi intru pe la Adrian, uşa lui fiind doar cu trei metri mai aproape decât a mea, care este şi ultima pe dreapta pe culoar. Pe biroul lui, alte recomandate, pachete, ziare. Deschid toate plicurile şi le aşez pe căprării. Bineînţeles că întâi o citesc pe cea mai recentă. Dacă ne scriu toţi, înseamnă că acasă e bine. Mă potolesc şi încep să citesc pe îndelete şi să recitesc pasajele importante. Până dimineaţa la opt termin de citit scrisorile şi revistele. Mai am de ridicat două pachete. Nu scrie nimeni despre cărţile noastre! De la opt la nouă, apoi de la nouă la zece, şi de la zece la zece şi jumătate încerc cu disperare să mă odihnesc, însă uitându-mă la ceas din minut în minut, de frică să nu mă fure somnul şi să ratez întoarcerea la Chicago. Şi ca să nu-mi fac singură vreun bucluc, cobor, îmi cumpăr ciorapi, plicuri şi timbre, ceva de mâncare, cartofi prăjiţi şi nişte iaurt cu zmeură...
în pachetele ridicate astăzi, ne-au fost trimise două exemplare din Cărticică de doi ani şi un ziar Sportul! Culorile n-au prea ieşit bine la tipar. O scrisoare sosită din Cluj, rătăcită printre ale noastre, pentru Aurel Dragoş Munteanu. Plec să i-o duc. Bat la uşă. înăuntru se distinge ca un foşnet. într-un târziu ADM-ul întredeschide uşa. îmi reprim uimirea când el apare înfăşurat într-un halat de mătase neagră imprimat cu hieroglife. Surprins că mă vede, savurează vizibil efectul de a-l fi surprins la rândul meu astfel costumat pentru misterioase exerciţiile lui de dimineaţă de care ne vorbise. Mă eschivez să intru şi să-i dau detalii despre Chicago, asigurându-l că Adrian în carne şi oase o să-i potolească cât de curând curiozitatea. Aflu că excursia pe care credeam că o pierdusem noi, prin plecarea la Chicago, s-a amânat pentru 21 februarie. Mi-ar fi părut rău să nu mergem şi noi cu toată lumea din Program...
Scriu vederi şi le pun la Poştă. La unu şi zece urc în autobuzul studenţesc, galben şi pătrăţos, iar la unu şi jumătate încep să mă interesez în staţie de soarta Ogarului cenuşiu cu care mă voi întoarce. Simt că mă descompun de oboseală şi fac rapid o criză de fiere care se lasă cu migrenă. Diseară îi avem în vizită, în Woodlawn 5707 Av., pe soţii Vasiliu...
28 ianuarie. îmi revăd notiţele şi le transcriu pe curat. Sub presiunea timpului limitat la sânge, citesc în continuare, şi cu creionul în mână. Nu am o memorie încăpătoare în care să am încredere, cărţile ne sunt împrumutate. Mai mult decât să pun semne din fâşioare de hârtie la pasajele la care să mă întorc, nu pot face. Şi să transcriu pentru sufletul meu câte ceva. Selecţia pe care o fac, asemenea pietricelelor lăsate pe cărările unei vaste păduri, semne de recunoaştere pe un drum de întoarcere, cândva. Tot ce notez acum, cu atâta rămân din cărţile cu care, greu de visat că mă voi reîntâlni în altă parte. Efortul de-acum, patetic, mă va susţine măcar într-o vibraţie vie, folositoare probabil poeziei şi nostalgiei, la întoarcerea acasă...
29 ianuarie (seara). Preparative în vederea interviului. O introducere lungă, pentru ca Eliade să se obişnuiască cu prezenţa microfonului faţă de care manifestă sfială. Pornesc...
Stau amândoi în unghiul de draperii alb-catifelate, în două fotolii luminoase. îi desparte lampa cu abajur cilindric şi un vas cu garoafe. Pe o măsuţă microfonul, un pahar cu apă, o ceaşcă cu cafea fierbinte. Eliade pare împuţinat la trup în poziţia în care stă, picior peste picior, ghemuit, cu pipa între dinţi. De la sosirea noastră şi până deunăzi a rezistat ideii de a da un interviu înregistrat. Ferm convins că nu tot ce va spune se va putea publica în ţară. Dar Adrian a insistat în fiecare zi, i-a dat tenace asigurări că nimic nu se va tăia din text. Şi până la urmă l-a convins. Nu pare emoţionat. Adrian în schimb trece printr-o stare complicată de concentrare şi euforie care se poate numi şi altfel. Nu e pur şi simplu emoţie ci febra rece a unui hipnotizor, pariind pe puterea lui de convingere aici, şi pe urmă acasă, mizând pe succes, pe tupeu, teribil şi teribilist, cucerindu-şi întâi interlocutorul, îndrăgostindu-se de el, pas cu pas, seri întregi lansându-se în discuţii, citind poeme proprii scrise şi dedicate de când se află în Chicago...
Profesorul se interesase în prealabil dacă banda va fi instrument de lucru, sau înregistrarea va fi dusă ca atare în ţară. Primeşte asigurări că după ce banda va fi copiată şi vor finisa textul, dacă va dori o vor şterge imediat...
Christinel prepară un ceai de plante. Apoi se aşează cuminte pe canapea, cu un taburet sub tălpi. Răsfoieşte într-o agendă şi se pregăteşte să-i însoţească discret şi să le fie de folos în depănarea amintirilor. Poartă nişte ochelari cu rame imense de culoare închisă, ceea ce dă un contrast puternic, nefiresc, cu pielea ei pură de înger păzitor şi cu părul ei înnobilat de şuviţe albe îndoindu-i-se pe umeri într-o buclă grea, în arc, păstrată aceeaşi din tinereţe, fiind minunată şi acum, ca şi peste o sută de ani...
30 ianuarie. Vrând, nevrând, dar mai degrabă cu uşurare şi bucurie, în vreme ce se face interviul, în chinuri despre care Adrian îmi povesteşte pe apucate, simplificând pentru mine, fără detaliile lucrului, până una alta rămân de una singură în apartamentul nostru, să mă gândesc în linişte, să mai citesc din grămada de reviste şi volume aşezate pe podea. Notez într-o oarecare tihnă lucruri care mă interesează. Mi-am cumpărat un caiet cu scoarţe negre în care notiţele mele în creion mă sperie ca un haos efemer. O gumă lată, răuvoitoare, trecută peste caligrafia mea elaborată, poate nimici efortul şi plăcerea cu care notez despre Levitaţie, în continuare: "în timp ce la sfinţi pare că trupul îşi pierde greutatea, la mediumi corpul înălţat de la pământ, pare că se reazemă de ceva, că e susţinut de ceva invizibil. La sfinţi, levitaţia durează câteva ore. La mediumi, foarte puţin (câteva secunde sau minute). Levitaţiunile misticilor se fac în orice loc, în orice condiţii, spontan şi fără ca temperatura să se modifice. Mediumii o fac într-o cameră specială, în penumbră, şi temperatura scade simţitor"...
Despre incombustibilitatea corpului uman, fenomen cunoscut în India, la primitivi, şi în Europa. (Trecerea prin foc.) Iată povestea:
"Un yogin, anunţând că va trece prin foc, maharajahul pregăteşte o groapă adâncă de o jumătate de metru, lată de trei şi lungă de vreo zece metri, şi o umple cu jăraticul câtorva stânjeni de lemne. Invită notabilităţile oraşului, colonia engleză, misiunile protestante şi chiar pe Episcopul de Madras, împreună cu mai mulţi prelaţi catolici. Jăraticul dogorea atât de sălbatic în miezul unei zile tropicale, încât nimeni nu se putea apropia nici la 3-4 metri de groapă. Yoginul desculţ şi aproape gol, trece cel dintâi pe deasupra jăraticului. Apoi, după ce se aşează într-un colţ al groapei, într-o poziţie de profundă meditaţie, invită pe oricine vrea din asistenţă să treacă prin jăratic. înaintează la început câţiva indieni desculţi, apoi un european, apoi suita maharajahului, cu Episcopul de Madras şi toţi ceilalţi europeni, iar în cele din urmă, fanfara princiară, in corpore. Episcopul, într-o scrisoare, va declara că la apropierea de jăratic a simţit o plăcută răcoare, şi a călcat pe jăratic ca pe o pajişte proaspătă. Toţi martorii au declarat că în tot acest timp yoginul părea muncit de chinuri îngrozitoare, gemând şi contorsionându-se, ca şi când toată dogoarea acelei mase uriaşe de jăratic ar fi absorbit-o el. Episcopul afirmă că nu se îndoieşte de miracol, dar că îl consideră o lucrare demonică... Există fotografia unui yogin care stă culcat paralel, la 50-60 metri înălţime... în anumite împrejurări corpul omenesc se poate sustrage legilor gravitaţiei şi condiţiilor vieţii organice... Ne vine mult mai uşor să credem că un primitiv ajunge să afirme incombustibilitatea trupului plecând de la un fapt la care a asistat, decât să credem că el a imaginat acest lucru, prin cine ştie ce procese obscure de conştiinţă... Bănuim că la baza credinţelor populare stau fapte concrete, nu creaţii fantastice"...
"în Problema Morţii, (a corpului care se face nevăzut, este singura fără nici un document)... Credinţele folklorice par a fi un depozit imens de documente ale unor etape mentale astăzi depăşite... Folklorul tuturor popoarelor primitive şi civilizate, abundă în date asupra morţii. Toate aceste date sunt păstrate în memoria populară mii şi mii de ani. Nimic nu ne împiedică să presupunem că datorită evoluţiei mentale a speţei omeneşti, cunoaşterea realităţii morţii este astăzi imposibilă... Nu e vorba de problema nemuririi sufletului, care e o problemă metafizică, ci numai de condiţiile supravieţuirii conştiinţei omeneşti. Despre această supravieţuire folklorul ne comunică o sumă de lucruri uluitoare, fantastice, terifiante"...
Despre Barabudur, "templul simbolic, reprezentarea simbolică a universului. Veacuri la rând, Buddha n-a fost reprezentat iconic, căutându-se o reprezentare superioară imaginii. Când s-a adoptat iconografia lui Buddha, simbolismul a fost sărăcit... Un templu grandios, ca cel de la Barabudur, trebuie să fie el însuşi un vehicul care transportă pe credincios în acel nivel suprafiresc unde atingerea lui B. este posibilă. Construcţia e astfel făcută încât, parcurgând-o şi meditând asupra fiecărei scene din numeroasele galerii cu basoreliefuri, pelerinul îşi asimilează doctrina budistă. Doctrina este corpul verbal al lui B.; templul = corpul lui arhitectonic. Templul nu este numai un monument funerar. Ca şi altarul vedic, el este o imagine arhitectonică a lumii. Şi e monument funerar deoarece - dacă nu în realitate, cel puţin în tradiţie - cuprinde o relicvă de-a lui Buddha. Similitudini cu legenda Meşterului Manole, care este numai unul din exemple dintre numeroasele rituri de construcţii... Despre sacrificiile umane de construcţie din Asia, ele au sensul de a însufleţi construcţia. Este nevoie de un suflet, de o viaţă, ca noua construcţie să se anime... Templul/Stupa = corpul mistic al lui B., relicva, moaştele. Templul este mai degrabă corpul însuşi al lui B., decât mormântul lui... în concepţia indiană corpul uman este închipuit ca un cosmos. Templul rezumă universul şi îl susţine. Templul în simbolismul lui polivalent, întrupa legea şi indica, deci, căile mântuirii. Privit din afară, Barabudur pare o cetate de piatră cu mai multe etaje. Galeriile care conduc spre terasele superioare sunt astfel construite, încât pelerinul nu vede altceva decât basoreliefurile şi statuile din nişe. Iniţierea deci se face treptat. Meditând asupra fiecărei scene în parte, realizând pe rând treptele extazului, pelerinul parcurge cei doi kilometri şi jumătate de galerii într-o continuă meditaţie. Chiar oboseala fizică e o asceză. Cu mintea purificată de asceză şi meditaţie, pelerinul realizează, apropiindu-se de vârful templului, acea ascensiune spirituală pe care B. a procla­mat-o ca singura cale de mântuire"... Am pus ghilimele la începutul şi la sfârşitul poveştii ce a rezultat coe­rent, spicuind din textul eliadesc, neputând să-l transcriu în întregime din lipsă de timp, lăsând pe dinafară o mulţime de alte sugestii importante pentru sensibilitatea mea. Nu mă îndur să nu recuperez încheierea aceasta: "Barabudur - conţine el însuşi pe terasa superioară Pământul pur... Iniţiaţii care ajung până acolo, circulă pe terasă anulând realitatea de sub ei, anulând eterogenitatea, diversul, dislocatul. Ei se află acum deasupra lumii, într-un elan paradisiac, fără diversitate şi pluralitate. Scopul pelerinului budist - depăşirea condiţiei umane, realizarea unei stări absolute - este atins. Omul este scos din viaţă, adică din istorie, din multiplicitate şi dramă"...
Şi cât îmi mai rămâne timp în singurătate, transcriu în caietul meu, cu o infinită sete de frumuseţe şi cu dor agonisesc în acest loc motive de întoarcere, cândva...
2-3 februarie, (4 dimineaţa). într-una din seri, Mircea Eliade vorbise despre puterea românilor de a se sustrage istoriei imediate, şi de a-şi păstra un ritm milenar, o poruncă din vechime, care însă nu-i scuteşte de relele şi pericolele istoriei. Dar din când în când, odată la o mie de ani, îşi amintesc ceva, şi o pot lua iarăşi de la început, caută o Comoară, de pildă, şi viaţa lor capătă un sens omenesc profund, pe care alte neamuri l-au pierdut...
4 februarie, (joi spre vineri).Toată ziua copiem interviul înregistrat pe bandă. Seara mergem să înregistrăm finalul. încheiat cu o poezie din Blaga, lângă care Eliade vrea să aşeze "cea mai frumoasă frază din literatura română", şi care i-ar aparţine lui Iorga. Dar Profesorul nu o găseşte şi renunţă... La urmă de tot, să adauge citirea câtorva pagini din Jurnal. Am remarcat degajarea cu care vorbeşte în absenţa microfonului. Pasiunea, ambalarea lui totală, copilărească, farmecul, liniştea îi rămân astfel nestânjenite...
Saturaţie, alergie la muzică? Pentru că Adrian poate lucra în prezenţa ei, în permanenta ei derulare. Eu, nu! Când citesc închid uşa dintre camere. Am obosit. E un bruiaj excesiv pe care nu-l mai suport. Şi el nu pricepe, şi deci nu mă cruţă. Nu mă pot concentra şi nu am continuitate în prezenţa decibelilor. Aş vrea şi altceva, şi altfel, în vreme ce el se simte ca peştele în apă în această monotonie repetată, hipnotică. Pe el îl adună, lui îi prieşte, extravertit cum este. Pentru mine, compresia aceasta o resimt ca tortură psihică...
Dintr-un teanc aleg câteva fotografii cu Christinel şi Mircea. Le cer pur şi simplu, şi le capăt. Miercuri plecăm spre Iowa City, tot cu autobuzul. Mitran şi Irinoiu de la Ambasada noastră din Washington, în vizită la Eliade şi la noi. Ideea de a-l convinge să vină în ţară, măcar pentru o vreme, o excursie, o vizită... Se pune la cale, în mare, călătoria noastră de final, cu maşina Ambasadei. în Florida? Pe coasta de Vest? Sau spre Nord? Cu conferinţe şi recitaluri de poezie, ca să câştigăm ceva bani. Intru în panică...
5 februarie. Alte lecturi, alte note. Trimitem din Chicago la Bucureşti două pachete cu medicamente, jucării, cărţi, hainele inutile. Nietzsche, Eliade, Nabocov, Andrei Codrescu, Memoriile lui Hrusciov...
6 februarie. Eu dactilografiez versuri, Sonetele mele traduse de Giuliana. Christinel şi Mircea xeroxează Eliada. Date lui Mitran parte din texte, ca bază pentru organizarea conferinţelor. Visăm la călătoria în Florida. Visăm, fără să credem prea mult că vom ajunge atât de departe şi ne va fi atât de uşor. Până una alta, vrem să vedem Muzeul de Artă, în concurenţă cu un dinner cu familiile Eliade şi Vasiliu la Clubul Universităţii, unde am mai fost şi acum câteva seri cu oamenii Ambasadei. în căutarea unui restorant mai subţire, am nimerit la Maxim, care este tot un fel de Cafeteria. Oraş deodată mocirlos. Cozi de languste (şrimpi), chebab, vin şi cafea... (Nostalgia cafelei făcută de mama, nostalgia casei din Drumul găzarului, strecurătoarea cu chiroşte săţioase, gutuile căzute toamna pe pământ şi coapte în cuptor. Priceperea mamei de-a te citi fără să te privească direct. Câteodată, nevoia ei de comunicare: "Hai să vorbim, spune tu ceva"...
12.00. încă în Chicago. Bat clopotele bisericii din apropiere. Timp primăvăratic, lumină dulce, toropeală. E sâmbătă. Balcoane cu lădiţe pentru flori, de care mă reazem, le simt aburind. O stare de trecere-petrecere, printr-o realitate care parcă nu ne mai solicită. Ca o veghe scurtă în irealitatea ce-i urmează. Somnul de până la prânz, atunci, demult. Colţul de pâine, pe care-l revendic, rumen şi dulceag...

(Pagini din Creştetul gheţarului)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara