Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Reacţii imediate:
Ultimul mesaj al lui Vintilă Horia de Alex. Ştefănescu

Nu este cunoscută nici azi, în cercuri destul de largi, campania de defăimare căreia i-a fost victimăVintilă Horia, în 1960, la Paris. Scriitorul, născut la 18 decembrie 1915, la Segarcea, în jud. Dolj, era ataşat de presă la ambasada României din Viena, în 1944, când, în urma întoarcerii armelor de către români, nemţii l-au luat prizonier. Eliberat de englezi, în 1945, Vintilă Horia a hotărât să nu se mai repatrieze, întrucât România se afla atunci sub ocupaţie sovietică. A trăit, succesiv, în Italia (1945-1948), Argentina (1948-1953), Spania (1953-1960), Franţa (1960-1964), din nou în Spania (1964 - până la 4 aprilie 1992, când a murit şi a fost înmormântat la Madrid).

În 1960, romanul său Dieu est né en exil (Dumnezeu s-a născut în exil), scris în franceză, a obţinut, în competiţie cu trei sute de alte romane, faimosul Premiu Goncourt. Dar ceea ce putea fi, pentru scriitorul român, un triumf s-a transformat într-un dezastru. ţara sa de origine l-a renegat şi, în loc să-i sărbătorească succesul, i l-a compromis. Un dosar confecţionat de Securitate şi adus la Paris de Mihail Ralea a declanşat o furibundă campanie de presă împotriva proaspătului laureat al Premiului Goncourt, acuzat (în mod nejustificat) de fascism, nazism, legionarism şi antisemitism. Premiul n-a mai putut fi anulat, dar nu i s-a mai decernat, scriitorul însuşi declarând că, fiind cu desăvârşire nevinovat, renunţă totuşi la premiu, "din dragoste pentru Franţa şi din respect pentru Academia Goncourt".

Toate aceste împrejurări şi multe altele au fost reconstituite prompt, după 1989, când în sfârşit se putea vorbi deschis despre trecut, de Marilena Rotaru. În 1990, în lungi discuţii cu Vintilă Horia la reşedinţa sa din Villalba şi în casa unor prieteni din Madrid şi, în 1991, prin intermediul convorbirilor telefonice şi scrisorilor, Marilena Rotaru a adunat o documentaţie vastă şi edificatoare privind biografia scriitorului. Devotamentul ei exemplar nu numai faţă de romancier, ci şi faţă de cultura română, competenţa cu care a strâns, completat şi interpretat informaţiile, sentimentul urgenţei cu care a acţionat au contribuit la salvarea de la uitare a unui întreg capitol din istoria literaturii române.

Cu puţin timp înainte de moarte, şi anume la sfârşitul lui ianuarie 1992, Vintilă Horia i-a încredinţat un text de mare interes, Despre degradare şi risc, scris în primăvara anului 1961 şi rămas nepublicat din motive politice. Acest text îl putem şi noi citi, azi, în cea mai recentă ediţie românească a romanului Dumnezeu s-a născut în exil.

Recitim întâi, bineînţeles, romanul, care este un amplu poem în proză, fastuos-elegiac, poate cu o prea mare cantitate de nedeterminare, dar deloc superficial. Autorul urmăreşte să reconstituie o trăire, nu viaţa lui Ovidiu şi nici epoca lui Augustus (deşi a făcut investigaţii serioase pentru a înţelege realitatea istorică). Conceput ca jurnalul poetului latin aflat în exil la Tomis, pe ţărmul Mării Negre, Dumnezeu s-a născut în exil are o construcţie simfonică, justificată de presupunerea că un asemenea jurnal ar fi putut cuprinde observaţii asupra lumii dacilor, mărturisiri, reflecţii, evocări ale vieţii duse la Roma etc. într-o alternare armonioasă, dictată de instinctul artistic al unui mare poet. Traducerea, admirabilă, realizată de Ileana Cantuniari, activează cea mai duioasă muzică a cuvintelor româneşti, pentru a recrea diafanitatea textului scris în franceză:

"Suntem aici la o anumită înălţime, căci merii sunt încă în floare. Lumina soarelui printre miile de petale devenea albă, iar prin aer plutea o mireasmă de puritate, ca o tunică de vestală. La capătul potecii, de-a lungul gardului de lemn, înalt precum o împrejmuire întărită, printre zeci de stupi, scobiţi în trunchiuri de copaci tăiate la înălţimea unui stat de om, zumzăiau albine, îmbătate de trudă şi de nectar. Zumzetul aripilor amintea de bubuitul îndepărtat şi neîntrerupt al tunetului sau de bătaia unei tobe. Scoris trăgea în piept aerul pus în mişcare de aripile lor cu o evidentă mulţumire. Se simţea stăpânul albinelor, al miilor de albine care străbăteau pentru el drumul între flori şi stupi. Printre crengi, am văzut profilându-se pe cer, aduse mai aproape de noi, de albeaţa petalelor care te fac să crezi că poţi atinge totul cu mâna, chiar şi pe Zamolxis, sau că poţi obţine iertarea lui Augustus, am văzut aşadar crestele munţilor acoperite de păduri de brazi, ce păreau negri şi duşmănoşi alături de albeaţa aceea sclipitoare."

Lumea dacilor, idealizată, pare desprinsă dintr-un poem eminescian. Tocmai această lume, cu frumuseţea ei paradisiacă, descoperită cu încântare de Ovidiu, a declanşat - credea Vintilă Horia - furia devastatoare a calomniatorilor. Ideea este argumentată pe larg în textul testamentar Despre degradare şi risc.

În acelaşi text, este disociat, cu o ardoare a sincerităţii rar întâlnită, naţionalismul tinerilor şi intelectualilor români din perioada interbelică de fascismul promovat de Hitler.

"Aparţin - declară scriitorul - unui popor de ţărani şi poeţi, al cărui contact cu istoria a fost totdeauna dureros şi tragic. Un popor care adesea s-a retras din istorie (filosofii noştri, Lucian Blaga şi Mircea Eliade, au explicat bine acest fenomen), s-a ghemuit dincolo de vizibil, în pădurea miturilor lui.";

"Mişcările naţionaliste de la noi au fost acuzate, în mod total greşit, de fascism sau de nazism (toate au fost izbăvite de orice culpă, de orice păcat politic, de orice colaboraţionism, la procesul de la Nürnberg). Ele reprezentau cu totul altceva. Trebuia să fii orb sau deformat de propaganda comunistă pentru a crede într-o simplificare de acest gen. Pentru că există o diferenţă substanţială între agnosticismul fascist sau anticreştinismul programatic al naţional-socialismului şi esenţa creştină, care caracterizează toate mişcările naţionaliste româneşti născute şi consumate între cele două războaie.";

"Anticomunismul meu de totdeauna, căruia i-am rămas fidel chiar după acordarea Premiului Goncourt, a fost creştinismul meu, credinţa mea în om, ceea ce ei au încercat să distrugă prin aceste atacuri, şi nu rasismul, fascismul ori nazismul meu, fantome zdrenţăroase ale unui trecut pe care n-am de ce să-l justific."

Toată pledoaria trebuie citită cu atenţie, nu numai pentru a înţelege nedreptatea strigătoare la cer care i s-a făcut lui Vintilă Horia, ci şi pentru a încerca să ne contaminăm - noi, apatrizii de azi - de sentimentul responsabilităţii şi de patetismul cu care scriitorul aflat în exil se gândea la patria lui.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara