Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Comentarii Critice:
Ultimul criterionist de Ioan Holban


Nautilus (Editura Cronica, 1998) este o carte de istorie a culturii româneşti interbelice. Dedicaţiile, prefaţa şi datările textelor cuprinse aici privesc activitatea unuia dintre cei mai importanţi cercetători în psihologie şi sociologia culturii din deceniul trecut, cu un stagiu bun (între 1989 şi 1999) în politică şi administraţie, revenind, iată, acum, la pasiunea şi profesiunea sa. E o anume nostalgie în prefaţa cărţii, unde Liviu Antonesei rememorează împrejurările şi vremea scrierii acestei cărţi; între 1978 şi 1989, Liviu Antonesei a fost "cercetător în problemele educaţiei", într-un colectiv constituit de profesorul Ion Holban, o vreme şi un mediu (era coleg cu Mihai Dinu Gheorghiu şi vecin cu ficţionarii care lucrau la Dicţionarul literaturii române din secolul XX, în "Casa Asachi" din Iaşi), evocate cu neprefăcută căldură şi cu acel abia disimulat regret al unui timp cînd "munca de cercetător ştiinţific, dincolo de obligaţiile contractuale, îţi lăsa suficient timp la dispoziţie pentru a-ţi încerca eforturile şi în alte zone de interes intelectual - literatura, de pildă. Sau, desigur, abordarea unor domenii colaterale ale domeniului de elecţiune". Nostalgie? Da şi nu. În orice caz, o nostalgie creativă după o durată a sa, de formare şi exprimare a fiinţei interioare (poezie, proză, eseu, cercetare ştiinţifică), dar şi după vremea cînd o grupare de intelectuali de la Iaşi era cît pe ce să constituie o adevărată şcoală. Va fi fost un "reflex", poate ultimul, al "spiritului critic" născut, cum zicea Ibrăileanu, la Iaşi? Sau, mai bine, un fel de manifestare a ceea ce s-a numit "rezistenţa prin cultură"? Al. Zub, Al. Călinescu, Luca Piţu, Mihai Dinu Gheorghiu, Val Condurache, Andrei Corbea, Dan Petrescu, Ştefan Afloroaei, Sorin Antohi, Valeriu Gherghel, Ştefan Lemny, Gh. Hrimiuc, Dorin Spineanu, Daniel Condurache, Carmen Creţu, Florin Cântic şi alţi cîţiva au creat şi întreţinut iluzia, vreme de două decenii (prin cărţi, revistele Dialog şi Opinia studenţească şi activitatea în mediile culturale ieşene), unei şcoli de critică, istorie a culturii, eseistică şi presă, la un nivel cu adevărat performant, în vechea "capitală a culturii". Cum însă ideea de "grupare", de "şcoală" (în general, tot ce însemna mai mult decît o singură persoană) era suspectă, proiectul, despre care s-a şi scris la un moment dat, a fost risipit; întîmplările de după 1990 n-au făcut decît să termine ideea amintită: alianţe demolate, oameni plecaţi în cele patru zări, o lume surpată poate pentru o alta (mai bună?), altfel, oricum.
Nautilus e, în bună măsură, cartea lui Liviu Antonesei "de atunci". Ţinta e cultura dintre cele două războaie, iar miezul ei este profilul grupării Criterion unde Liviu Antonesei a găsit, cu dreptate, nu puţine puncte de identificare cu gruparea ieşeană din deceniile trecute şi, mai ales, cu aspiraţiile sale, cu modelul său intelectual (de existenţă/rezistenţă). Liviu Antonesei este, în multe privinţe, ultimul criterionist, în sensul admiraţiei, al entuziasmului, dar şi în cel profund, al valorificării modelului productiv construit în urmă cu aproape şaptezeci de ani de generaţia de aur a elitelor intelectuale româneşti din acest secol; el militează - atît cît permite tonul nu o dată grav al cercetărilor de istorie a culturii - pentru unitatea culturală a umanităţii, pentru explorarea (şi exploatarea) afinităţilor dintre culturi, împotriva provincialismului şi în sensul asumării condiţiei umane în dimensiunea sa culturală (omul? o fiinţă culturală, repetă, aproape obsesiv, Liviu Antonesei), pentru acceptarea diferenţei culturale şi a pluralismului spiritual în dialogul dintre naţiuni - adică exact ceea ce îi mîna în luptă pe tinerii Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Mihail Sebastian, M. Vulcănescu, Constantin Noica (şi cei afiliaţi lor, ideatic, ori măcar simpatizanţi ai "trăirismului" prin anii '30: M. Blecher, H. Bonciu, Geo Bogza, M. Celarianu, O. Şuluţiu). Momentul "Criterion" - un model de acţiune culturală, Generaţia "Criterion" şi receptarea lui Eminescu, Eliade, omul arhaic şi omul neprovincial constituie, probabil, cea mai temeinică cercetare a rolului jucat, în cultura română, de Asociaţia de arte, litere şi filosofie "Criterion", din cîte avem pînă azi. Liviu Antonesei e, se vede, pasionat de acest subiect complex, ca şi necunoscut publicului (chiar şi specialiştilor), scotoceşte sistematic presa şi (în)scrisurile vremii, atent la mişcarea ideilor, la diferenţele specifice şi, în egală măsură, la ceea ce va fi constituit paradigma culturală a deceniului patru, cu atîtea efecte astăzi, după refacerea punţilor de comunicare cu acel timp, cu gîndul şi acţiunea acelor oameni (impactul şi emoţional, în opinia publică, pe care l-au avut apariţiile în presă şi pe micul ecran, după 1990, ale lui Cioran, Ionescu, Ţuţea, e încă o dovadă a profundei motivaţii pe care gesturile şi cărţile lor o au pentru ceea ce credem că ar trebui să fie gesturile şi cărţile noastre).
Surprinzătoare studiile Generaţia "Criterion" şi receptarea lui Eminescu şi Interpretări ale timpului popular în cultura română interbelică. Eminescu şi Cioran? Eminescu şi Eugen Ionescu? Da, spune şi dovedeşte cu bune argumente Liviu Antonesei. Mircea Scarlat a avut, în urmă cu douăzeci de ani, ideea de a explica istoria poeziei româneşti prin reluarea, în diverse epoci şi în diferite forme, a modelului eminescian; bacovianismul era, pentru el, o formă, prima, de eminescianism, cum, la fel, Blaga, Arghezi, Nichita Stănescu. E timpul să ne întrebăm, odată cu Liviu Antonesei, dacă nu cumva întreaga cultură se supune acestui ciclu "fatal" şi dacă nu cumva "grila" lovinesciană a generaţiilor maioresciene în critica literară se repetă într-o "grilă" eminesciană în poezia noastră. Celălalt studiu, solid, bine argumentat, priveşte "timpul popular", plecînd de la un fapt aparent lipsit de însemnătate, anume reformarea, în 1924, a calendarului. Argumentele lui Liviu Antonesei vin dinspre antropologie, după ce, în epocă, Vasile Băncilă făcea o analiză plauzibilă care încerca să explice fenomenele (acceptare/respingere) cu instrumentele filosofiei istoriei, ale psihologiei etnice şi economiei vieţii ţărăneşti. Adaug bunelor argumente ale lui Liviu Antonesei distincţia dintre timp şi vreme, cu care operează cultura populară (în literatură, la Eminescu şi Creangă faptul e "flagrant").
Nautilus e o carte de care va trebui să ţină seama orice cercetare de istorie a culturii noastre. Şi, altfel, modelul criterionist, pentru care militează Liviu Antonesei, e unul foarte actual fie şi numai pentru bunul motiv că presupune totdeauna o bună întîlnire intelectuală: aceea care îţi permite apropierea, asumarea, dar şi despărţirea, îndepărtarea: "o apropiere prin depărtare", cum zice, după un poet de azi, Liviu Antonesei.