N-ar trebui să apară nimănui ca o surpriză faptul că Dan C. Mihăilescu şi-a publicat recent cel de-al treilea volum al Literaturii române în postceauşism, tratând, după cum arată subtitlul, eseistica şi piaţa ideilor politico-literare. Continuitatea acestor proiecte ample - mă gândesc la emisiunile TV sau la articleria mustoasă din seria Viaţă literară - ţine, fireşte, de vocaţia naturală a criticului, dar şi de o bine antrenată etică publicistică a termenului-limită. Când ajungi să prezinţi o carte pe zi, când reuşeşti să scrii cel puţin o cronică pe săptămână, însăşi alcătuirea unor asemenea tomuri se­riale devine - prin extensie şi de la depărtare - o întreprin­dere ceva mai sistematică şi - implicit - mai credibilă.
Într-un asemenea monolit de consecvenţă (chiar filigranat în zeci de modéle şi de artificii stilistico-morfologice) nu se poate pătrunde hotărât decât făcând uz tot de o atare cerbicie a argumentului. Iată de ce majoritatea imputărilor care se aduc - în linie dreaptă şi descendentă - cărţilor purtând marca Dan C. Mihăilescu sunt cumva dependente de o întreagă tradiţie a sensibilităţii ultragiate. Iată de ce reproşurile cronicarilor literari urmează - cu extrem de vagi excepţii - un ritual oarecum ready made al ridicării din sprân­ceană. Consultaţi selecţia de ecouri la volumul al doilea - orchestrată de Dan Stanca, Tudorel Urian, Paul Cernat, Doris Mironescu, Bianca Burţa-Cernat, Antonio Patraş, Mihai Iovănel, Andrei Terian, Al. Cistelecan - şi vă veţi convinge singuri. Stereotipii ambalate colorat, maliţii de diagnostician, scrupule teoretice. Am mai spus, cu câteva luni în urmă, cum stau lucrurile cu magnetizarea automată a recenzentului în faţa tomurilor lui Dan C. Mihăilescu. Şi - alt semn de ready made, recunosc - nu-mi iau vorba îndărăt...
Cel mai marcat jurnalistic şi mai obositor dintre clişeele care se vor vehicula în legătură cu neajunsurile Literaturii române în postceauşism va fi acela stârnit de demonul electiv al criticilor literari. De ce aceşti autori şi nu alţii? De ce sunt favorizaţi paseiştii în dauna postmodernilor radicali? De ce din lunga listă lipsesc atâţia autori pe care i-am fi văzut, cu îndreptăţire, demni de a intra între copertele încăpătoare ale proaspătului volum. Dacă ar fi să dau apă la moară unor asemenea cârcoteli de galerie, aş invoca absenţa inexplicabilă a lui Mircea Cărtărescu. Ca teoretician literar sau măcar ca gazetar politic, de data aceasta. Dintre Postmodernismul românesc, Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli şi Baroane, măcar una şi-ar fi găsit cu onoare locul în cele peste 500 de pagini ale acestui de-al treilea op.
Dacă, în schimb, aş ţine la o abordare mai puţin trivială şi mai puţin interesată a eternei probleme a listelor, v-aş putea cita un pasaj al lui Dan C. Mihăilescu referitor la îndelung comentatul triptic al lui Nicolae Manolescu (Literatura română postbelică): "şi dacă tot ne-am oprit la absenţe (marea pricină de scandal a cărţii), să ne întrebăm de ce a fost salvat în noua arcă manolesciană Dumitru Popescu (Muzeul de ceară), în absenţa unor nume precum Petru Popescu, B. Nedelcovici, Mihai Sin, Al. Papilian, Dana Dumitriu, Maria Luiza Cristescu, E. Uricaru, Radu Mareş, inclusiv (dacă tot vorbim de Dumitru Popescu) Titus Popovici ori P. Sălcudeanu (între paranteze fie spus, eu unul aş fi inclus şi cele două cronici la Cordovanii, pe care i le tot incriminează de decenii duşmanii, explicând contextul şi dedesubturile, adnotând lucrurile din unghiul de azi etc.). Repet: nici un nume (inclusiv M. Beniuc) nu figurează nemotivat în sumarele celor trei volume, cu această unică excepţie a lui Dumitru Popescu. Prezenţa lui răstoarnă orice explicaţie. Dacă e prezent Răzvan Petrescu, cu un volum din 1993, atunci de ce să lipsească Blocada lui P. Chihaia? Şi dacă e lesne de înţeles (şi de acceptat) de ce lipsesc Al. Oprea sau P. Marcea, este greu de admis absenţa lui Mihai Ungheanu, antipodul doctrinar al lui Nicolae Manolescu, dar numai de la un moment încoace. În fine, la capitolul ŤTeatruť, dacă lângă Radu Stanca, T. Mazilu, Ion Băieşu şi Marin Sorescu poţi accepta lipsa unor autori precum Dumitru Solomon sau I. Naghiu, absenţa lui D.R. Popescu este o carenţă flagrantă." (Ziarul de duminică, nr. 44/ 2 noiem­brie 2001)
Sincer şi cinic vorbind, nici o selecţie de autori nu este, nicicând, completă. Oricâtă bună-credinţă şi oricâtă atenţie răbdătoare ar implica. Vedeţi, de altfel, prea bine. La fel de sincer şi mult mai lipsit de precauţii, vă anunţ că nici un asemenea florilegiu nu e - niciodată - incomplet. Se vor putea găsi, în cazul fiecărei absenţe notabile, nenumărate, plauzibile şi diverse criterii de excludere. Răsfoiţi în zadar Canonul occidental al lui Harold Bloom. Nu-i veţi întâlni acolo pe Rabelais, Petrarca, Racine, Swift, Jean Jacques Rousseau, Puşkin, Giacomo Leopardi, Dostoievski, Balzac, Gustave Flaubert, Charles Baudelaire, Cehov, W.B. Yeats, D.H. Lawrence. Şi totuşi, aceste asumate şi curajoase marginalizări nu fac din eseul lui Bloom o carte mai puţin demnă de admiraţie. Şi mai puţin deplină intelectual, exact aşa cum se prezintă, cu toate limitările ei autoimpuse.
Nu subscriu, aşadar, genului acestuia de lectură răuvoitor didactică. Nu cred că un critic literar are nevoie de periodice inspecţii metrologice care să-i testeze precizia verdictului, afinităţile elective ori viciile de constanţă. Mai ales că alcătuirea unui canon nu e în nici un caz un spectacol cu uşile închise. Să vă amintesc că Literatura română postbelică e mai curând o antologie de editor decât una de autor? Să vă aduc oare aminte că regula gazetăriei literare impune - din şapte-n şapte zile - şi cărţi care n-au ce căuta în vreun top valoric, dar pe care stricta acoperire istorică le aşază în paginile unui volum cu vedere dincolo de '89?
Cinci ani şi mai bine au trecut din momentul în care Dan C. Mihăilescu înţelegea - cu nonşalanţa pe care o practică excelent - cum literatura se debara­sează, treptat, de pomelnicele convenabile şi împăciui­toriste. Cum subtilitatea analizelor nu e determinată de greutatea indexului. Cinci ani mai importanţi - fie şi numai prin aceasta - decât tot postceauşismul.