O carte de tinereţe, debut al distinsului critic şi exeget Marius Ghica, reeditată, într-o formă uşor transformată şi îmbogăţită, rămâne, la fel de provocatoare şi de incitantă, astăzi, ca şi în 1985, anul primei sale apariţii, prin caracterul său de operă deschisă. Gândită ca o reflecţie sistemică asupra poieticii lui Paul Valéry, ea depăşeşte cadrul enunţat, intrând, cu o viziune proprie, pe un teren inepuizabil: acela al fundamentului ontologic al poeziei. În anii dictaturii, ca şi acum, domeniul supus discuţiei era/este la fel de impalpabil. Senzaţia celui ce se încumetă să citească acest volum profund şi pasionant, este de peisaj selenar, imuabil, în pofida modificării reperelor istorice.
Moştenirea lui Paul Valéry, în planul cugetării asupra actului poetic, este incredibilă: celebrele Caiete, 261 la număr, însumează 26.600 de pagini, în ediţia facsimilată, apărută în Franţa, în 29 de volume. Este rodul unei cercetări obstinate, îndelungi, răstimp în care Paul Valéry nu a mai scris poezie, motiv, pentru unii, de a-l acuza de sterilitate. Dreaptă sau nu, acuza nu are cum ştirbi uriaşa anvergură a proiectului şi, implicit, importanţa problematicii. Prin altitudinea ideatică de la care şi-a efectuat autoscopia (căci e vorba de o dedublare: analistul îl scrutează pe poet), Paul Valéry se dovedeşte a fi un filosof autentic, chiar dacă, după propria-i mărturie, detesta această disciplină. Poeţii însă nu trebuie întotdeauna crezuţi pe cuvânt.
Marius Ghica demonstrează pas cu pas semnificaţia şi însemnătatea revoluţiei întreprinse de Paul Valéry în teoretizarea genezei poetice: este vorba de o radicală mutare de accent, de la abordarea biografică a operei, la receptarea ei ca proces nicicând încheiat, ca mecanism angajând un tip special de spunere, perpetuu atent să se menţină în zona poeticului, să nu cadă în proză. Şi ce este, până la urmă, poeticul, în concepţia valéryană? O rostire a cărei extremă abilitate constă în a evita obiectualizarea, menţinându-se ca act demn să producă noi înţelesuri şi deci valoare. Marius Ghica ne convinge că ampla cercetare a lui Paul Valéry este cu adevărat o poietică, iar nu o poetică, deoarece ea nu se aplică unui "produs final", operei, ci facerii acesteia.
În încercarea sa de a sistematiza enormul fond al Caietelor, al căror unic scop era demontarea mecanismului creator al poeziei, Marius Ghica pune în discuţie câteva concepte, cărora le dedică o succesiune de capitole. Este de menţionat aici că poietica schiţată de poetul francez a fertilizat gândirea estetică şi teoria literară a secolului XX, îndeosebi structuralismul, care i-a preluat mare parte din terminologie şi din concepţie. Astfel, geneza poeziei stă sub semnul unui început, auroral şi enigmatic, numit inspiraţie, întrucât nimeni nu-i poate detecta originea. Paul Valéry contestă însă putinţa poetului de a se menţine la înălţimea dicteului inspiraţiei. Tot ce poate face el este să genereze fragmente indiscutabil poetice, iar măiestria sa este să le înlănţuie de o manieră credibilă şi continuă, astfel încât artificiul să nu se observe. Lui Valéry îi repugnă să vadă în poet un exaltat, pradă impulsurilor dezordonate şi primitive.
Dacă admite că debutul (în minte al) poeziei poate fi, practic, orice (ritmuri, cuvinte izolate, ori, dimpotrivă, sensuri cuibărite în "imaginaţia auditiv-verbală") şi că factorii favorizanţi ai creaţiei pot fi simplul creion, o hârtie potrivită etc., Paul Valéry sesizează fericita consonanţă cu acestea a unui vid ce atrage poezia ca realizare efectivă. Marius Ghica stabileşte cu justeţe conexiuni între acest vid ce captează, de fapt, plinul, adică forma poetică emergentă, şi gândirea chineză ori versurile uimitoare ale poetului medieval Wilhelm IX de Aquitania. Invenţia, alt concept operaţional, ia în stăpânire, prin cuprindere, lumea, utilizând orice material, inclusiv durerea şi negaţia. Ea restaurează, în acest mod, demnitatea poeziei. Cu inegalabilă fineţe, Valery afirmă că piedicile sunt pentru autor, nu pentru operă! Iată subiectul, onorat şi ferit de obiectualizarea aplatizantă a vorbirii habituale! Maşina poetică trebuie unsă doar ca să nu stânjenească mişcarea liberă a conştiinţei poetice. Marius Ghica reproduce o serie de definiţii valéryene ale poeziei, mereu uluitoare, cum ar fi aceea de tehnică specifică prin care autorul reproduce în mod convenţional mişcările, în realitate neformulabile, ale conştiinţei. Încă o treaptă şi survine o altă afirmaţie halucinantă: cea a impersonalităţii actului poetic, conform căreia autorul creaţiei nu este o persoană, deşi o presupune, ci "maşina de fabricat prin cuvinte starea poetică", un mecanism lipsit de identitate. Oricât de ciudată ar părea această afirmaţie hiperrealismului acaparant al contemporaneităţii noastre, ea semnifică o Ultima Thule a poeticităţii, pe care, ca să facem recurs la interculturalitate, aşa cum procedează cu inteligenţă Marius Ghica, o putem asemăna concepţiei indiene asupra Vedelor, lipsite de autor, întrucât Divinitatea nu gândeşte, fiind (inclusiv) gândirea.
În acest context, nu ni se pare disjunctă includerea în volum a unei secţiuni secunde, intitulată Cărări spre o poietică în temeiul fiinţei. Deşi cele trei capitole ale sale definesc poeticul altfel decât o făcea Paul Valéry, îndeobşte privit ca empirist, pentru delictul său de respingere a filosofiei, ele ni se par congruente cu viziunea acestuia, neconcordanţa fiind doar una de limbaj. Platon, Aristotel, Heidegger, Mihai Şora, Lucian Blaga sunt convocaţi aici, dar implicaţiile problematicii nu pot fi epuizate.
Lectura hermeneutică a lui Marius Ghica îşi păstrează nealterată prospeţimea şi actualitatea, într-un univers depoetizat, care se deschide, cu precădere, prozei. Cu toate acestea, acurateţea comentariului valéryan nu poate fi negată, nici nobleţea exploratorie a poetului, care, la capătul unei meditaţii de peste douăzeci de ani, conchide că "meseria nu e cunoscută", iar noutăţile "vin din problemele cele mai vechi, regândite şi reluate îndeaproape". Este meritul lui Marius Ghica acela de a ilumina, graţie ilustrei autorităţi valéryene, un teritoriu încă bântuit de trivialitate şi amatorism, de a conştientiza, într-o carte importantă a literaturii române, fericirea şi serenitatea latente în ştiinţa celui care, conştient de lacune, ca şi de lipsa lui umană de seninătate, umple prin poezie abisurile existenţei.