Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Ucigaş fără simbrie de Tudorel Urian


Poet de marcă şi publicist incisiv la revista ieşeană „Timpul”, preşedinte al deja celebrei Asociaţii culturale „CLUB 8”, O.(vidiu) Nimigean este unul dintre acei scriitori mereu săriţi din sintezele literare care se respectă (de tipul: „generaţia X”, „postmodernismul literar românesc”, „poezia anilor…”), dar ale căror intervenţii publice foarte acide şi mereu la subiect se bucură de atenţia respectuoasă şi adesea temătoare a colegilor de breaslă. Este un scriitor anti-establishment, inteligent, lucid, novator stilistic şi tematic, fără odihnă, mereu în răspăr cu locurile comune şi ideile de-a gata care bîntuie prin viaţa literară a timpului nostru.

În buna tradiţie a poeţilor cu un grăunte de nebunie din secolul trecut (Guillaume Apollinaire, Boris Vian, Raymond Queneau, Leonard Cohen sînt primele nume care vin în minte), O. Nimigean a scris la începutul anilor ’90 un scurt şi destul de bizar roman pe care, din motive numai de el ştiute, l-a publicat abia în anul 2003. Liviu Antonesei, autorul postfeţei are perfectă dreptate atunci cînd spune că Mortido este un roman care, pentru a fi înţeles, trebuie citit de mai multe ori, cu aplicarea unor grile diferite de lectură. La o primă lectură cititorului îi va lua cam o jumătate de carte pentru a înţelege regula jocului din punct de vedere narativ (evenimentele sînt privite şi relatate de doi naratori, situaţi, simbolic unul în cîrca celuilalt, ale căror voci şi perspective se interferează în permanenţă; mai mult decît atît, există şi o interferenţă a timpurilor naraţiunii, pentru că unul dintre cei doi naratori, Fra, este mort în timpul prezent al relatării; s-ar putea spune de aceea că este vorba despre o relatare prezentă făcută pe baza unei relatări anterioare; dintr-o primă – şi, deocamdată, singură – lectură a cărţii nu-mi dau seama cu precizie dacă cele două voci narative ilustrează, pe axa temporală, stiluri specifice cum ar fi tradiţionalism vs. modernism vs. postmodernism). De cele mai multe ori cele două voci narative îşi fac simţită prezenţa la nivelul aceleiaşi fraze (replicile lui Fra aflate în mintea je-ului narator răsună mereu în timpul prezent al povestirii), ceea ce poate fi destul de solicitant pentru un cititor obişnuit, deprins să plutească pe apele liniştite ale romanului tradiţional. Important în acest roman de debut al lui O. Nimigean este cum se spune, nu ce se spune. Spectacolul este asigurat de felul în care este structurat discursul epic, stilul povestirii şi prea puţin de trama narativă propriu-zisă. Liviu Antonesei are încă o dată dreptate atunci cînd observă că romanul lui O. Nimigean „are poveste” dar, spre deosebire de el (e drept, îmi întemeiez observaţiile pe o singură lectură a cărţii) nu cred că aceasta are vreo miză semnificativă în economia cărţii, aşa cum a fost ea gîndită de autor. Personajul Abăza, fost securist, este un soi de Jack Spintecătorul al tranziţiei care ucide tot ce îi iese în cale (strînge de gît, împuşcă, înjunghie, striveşte, descăpăţînează, otrăveşte, produce deraierea unui tren; poate fi privit, de aceea, şi ca o parodie la personajele din filmele prezentate cu obstinaţie în fiecare seară pe toate posturile de televiziune), fără un mobil foarte limpede, mai degrabă de dragul artei, cu o grabă care sugerează o inexplicabilă cursă contra cronometru. Crimele lui Abăza au în ele ceva industrial, iar fiorii de tensiune care ar trebui să însoţească traseul în noapte al criminalului nu se prea fac simţiţi. Totul pare mai degrabă un pretext narativ, în parte parodic, menit să plimbe paşii personajului în medii diferite, prilej pentru autor de a da o probă de virtuozitate narativă şi stilistică. Nu este însă mai puţin adevărat că fiecare episod morbid luat în parte se susţine excelent din punct de vedere artistic, iar mica orgie de dinainte de uciderea Cordulei poate intra în cele mai selecte antologii de gen.

Liviu Antonesei observă faptul că toate crimele lui Abăza se petrec într-un interval de timp de numai şase ore şi jumătate. Mă întreb însă dacă cele şase ore şi jumătate aparţin acţiunii propriu-zise a criminalului sau relatării acesteia?

Mortido datorează foarte mult şi formaţiei de poet a autorului său. În mod evident romanul are o miză importantă pe orizontală, în plan sintagmatic, dată de alăturarea cuvintelor (adesea din limbi diferite) mai degrabă după sonoritate decît după înţeles. Există în romanul lui O. Nimigean dialoguri bazate pe asocieri absurde extrase parcă din dramaturgia lui Eugène Ionesco:

- „Atenţiune! «Cine mănîncă din corpul meu şi bea din sîngele meu va avea viaţă eternă – sau veşnică dacă doriţi – şi îl voi învia în ultima zi» - sau «ziua din urmă» - dacă vă place mai mult.

- Ioan, şase-treişpatru!

- Bravo, dar cum ar zice Suveranul Pontif: «Resta con noi, Signore, poichè si fa sera…»

- Luca douăşpatru-douăşnouă!

- Cinci ori cinci?

- Douăşcinci!

- Radical din şaişpe?

- Patru!”

O. Nimigean ştie ca nimeni altul să savureze sonoritatea cuvintelor celor mai exotice, iar sensul lor aproape că nici nu mai contează. Pentru scriitor importantă este doar funcţia lor de semnificant, nu şi cea de semnificat, aşa cum se poate deduce din această savuroasă scenă de bătaie: „Execut fulgerător un myo sho, dar m-a ginit, era vulpoi! Parează cu un kakuyu-matsu, deşirîndu-se prin aer ca o brezaie şi-mi întoarce un fukito. Mă prind la timp (…) şi zbang! îi izbesc în umăr o thamisho-ta kai. Amortizează, ghiolbanul, trece mişto din izazura în samuro, intră în bush-quin şi finalizează spre plexul meu kazuka în foarfece, cu fandare. (…) Eu făceam «Ha!», el făcea «Ha!». (…) Dom’le, şi cînd ziceam «Gata, l-am terminat!» îmi leapădă un fu-thu-thei între felinare că mă dă grămadă.” (p. 95) Nu ştiu în ce măsură cuvintele subliniate, care aparent aparţin unei limbi asiatice, denumesc cu adevărat procedee de arte marţiale sau sunt, pur şi simplu, inventate de autor. De altfel aproape că nici nu are importanţă. Chiar dacă termenii ar fi riguros exacţi – ceea ce nu cred – , puţini ar fi cititorii români capabili să-şi poată proiecteze în minte, ca la cinematograf, etapele concrete ale acestei lupte.

Aproape fiecare crimă a lui Abăza este precedată de o discuţie a asasinului cu viitoarea sa victimă. Or, toate victimele fac parte din medii complet diferite, dar exponenţiale pentru spectacolul mediatic din perioada de tranziţie. Iar O. Nimigean se dovedeşte un adevărat maestru în reproducerea conversaţiei tuturor acestor personaje complet diferite prin cultură, meserie, mod de viaţă. Invitat de Teodorescu (Abăza) să intre în politică, bătrînul Hariga răspunde cu demnitatea şi seninătatea celor care au cunoscut teroarea închisorilor comuniste: „… la vîrsta mea este nepotrivit să mă amestec în politică. Ai văzut ce-a păţit Corneliu… Însă el nu avea de ales. Mă rog… Şi – domnul Hariga izbucneşte în rîs, acompaniat de Teodorescu – eu n-am nici papionul, nici banii lui Raţiu. Poate că, acum, a rosti adevărul e una cu a face politică. Eu nu cred. Mă iartă că te refuz, domnule Teodorescu. Bătrînii au ciudăţeniile lor. Eu nu mai ies demult.(…) Trăiesc în tovărăşia amintirilor, domnule Teodorescu. Şi, dacă îţi dau amintirile mele, ştiu, pe de altă parte, că ele sînt o pagină de istorie moartă. Sîntem de pe altă lume. Copiii aceia nu au nevoie nici de comunişti, nici de noi. Nici de călăi, nici de victime.” (pp. 31-32)

În pofida dimensiunilor sale reduse, Mortido este unul dintre cele mai complexe romane apărute la noi în ultimii ani. În structura sa se găsesc condensate aplicaţii de naratologie şi lingvistică, observaţii de sociologie şi politologie, o mică istorie a perioadei de tranziţie de după căderea regimului comunist şi – aproape că nu mai e cazul să o spun - foarte multă poezie. Nu în ultimul rînd Mortido poate fi citit, aşa cum sugerează Liviu Antonesei, ca o incitantă poveste poliţistă. Fiecare frază a acestei cărţi are sensuri multiple, trebuie citită şi recitită, observată la microscop pentru a i se putea descifra toate înţelesurile.

Mortido este un roman paradoxal. În paginile sale ludicul, gratuitatea, pitorescul (mai ales la nivelul expresivităţii), o oarecare superficialitate (lipsa de implicare a personajelor care acţionează cumva mecanic) coabitează (experimental ?) cu o tehnică narativă foarte sofisticată, elemente de filozofia limbajului şi teorii lingvistice şi de comunicare dintre cele mai pretenţioase. Este un roman dificil de citit, la sfîrşitul căruia nu poţi fi niciodată sigur că ai înţeles exact ce a vrut să spună autorul, dar care, pe de altă parte, oferă un sens, o grilă de lectură acceptabilă, chiar şi pentru cititorii inocenţi în chestiuni de naratologie (pretextul narativ, acţiunea de policier nu pune nici un fel de probleme de lectură, iar dezmăţul sexual al Cordulei va face cu siguranţă deliciul adolescenţilor şi nu numai).

Prozatorul O. Nimigean are toate calităţile poetului O. Nimigean. Inteligent, cu o perspectivă mereu lucidă asupra complicatului mecanism narativ pe care îl construieşte, el scrie un roman după lectura căruia cititorul va rămîne cu foarte puţine certitudini şi foarte multe întrebări. Ceea ce nu este deloc un lucru lipsit de importanţă.



O. Nimigean, Mortido, cu o postfaţă de Liviu Antonesei, Editura Versus, Iaşi, 2003, 132 pag.