Despre poezia românească a anilor '50 nu sunt prea multe lucruri de spus. O sumară răsfoire a antologiei lui Eugen Negrici, Poe­zia unei religii politice. Patru decenii de agitaţie şi propagandă (Editura Pro, 1995) - dublată, eventual, de lectura memoriilor Ninei Cassian, pentru o privire din inte­riorul fenomenului - risipeşte din faşă orice iluzie cu privire la vreo eventuală revelaţie este­tică, susceptibilă a fi produsă în post-moderni­tate de avânturile sta­hanoviste ale versifica­torilor din anii de glorie ai "dictaturii proleta­riatului".

Despre Emil Brumaru (n. 1939), unul dintre poeţii de primă mână de azi, istoriile literare consemnează faptul că a publicat prima poezie în anul 1966 (în revista "Luceafărul") şi că a debutat editorial în 1970, cu volumul Versuri, (Editura Albatros). Spiritul epicurian, extazul senzual produs de formele, culorile şi mirosurile fructelor, legumelor, mirodeniilor, borcanelor şi mâncărurilor din cămară şi bucătărie, ameţeala voluptoasă dată de formele generoase, întrezărite sau ghicite, ale femeilor, veşnica tensiune pricinuită de atacurile unui imaginar neruşinat, la limita perversiunii (şi, în expresie, adesea dincolo de ea), asupra unei structuri de sublimă candoare, eleganţa clasică a prozodiei sunt elementele din care se hrăneşte forţa şi mereu proaspăta originalitate a liricii lui Emil Brumaru. Foarte popular şi datorită fizicului său de boem clasicizat, Emil Brumaru este respectat şi admirat de toată lumea. Inclusiv mereu răvrătiţii reprezentanţi ai celei mai noi generaţii poetice îl acceptă în cercul lor şi, mai mult, nu ezită să îl recunoască de maestru.

Excelenta editură timişoreană Brumar, specializată de ceva vreme în tipărirea unor superbe cărţi de poezie, oferă o surpriză majoră admiratorilor lui Emil Brumaru prin publicarea neaşteptatului volum Cântece de adolescent. Neaşteptat pentru că poemele sunt scrise în anii 1957-1958 (cu mai bine de două decenii înainte de debutul în volum al autorului), în plină epocă proletcultistă. Aceste poeme sunt rodul inspiraţiei unui autor care, la vremea respectivă, avea 17-18 ani. De aceea, la prima vedere, rolul acestui volum ar fi doar acela de a umple un gol în bibliografia poetului. Dar el este mai mult decât o pagină de istorie literară. La 17 ani, universul poetic al lui Emil Brumaru este deja bine definit, pe principalele coordonate care vor face peste decenii specificitatea scrisului său. Nimic din l'air du temps al poeziei româneşti din a doua jumătate a deceniului şase nu răzbate în versurile sale. Dimpotrivă, spuma epicuriană marca (înregistrată) Brumaru se revarsă abundent de la primele poeme. Totul este o celebrare a tinereţii şi a vieţii în versuri ce îl prefigurează parcă pe Mircea Dinescu şi al său strigăt orgolios-teribilist "Sunt tânăr, Doamnă". Volumul lui Emil Brumaru debutează cu poemul de-aici începe cântecul: "De-aici începe cântecul. Sunt pur/ Cristal înfipt în propria mea carne./ Degeaba mlaştini pâlpâie-mprejur/ Făptura zvelt ţâşnită să-mi răstoarne./ Mă adâncesc în trudnicul murmur.// (...) Încrezător, cu sufletul inform,/ M-arunc din turnul unui 'nalt poem,/ Fără să ştiu, fără să vreau să-mi chem/ Imaginile care-n mine dorm,/ De care uneori mă tem."

Alex Ştefănescu observa cu justeţe în Istoria literaturii române contemporane (1941-2000) că în lirica lui Emil Brumaru celebrarea copilăriei este făcută oarecum din exterior, de cineva care raţionează ca un matur. Scrie Alex Ştefănescu: "Copilul din poezia lui Emil Brumaru ştie - şi se bucură - că este copil". Şi continuă criticul, "... se remarcă în gesticulaţia celui ce se copilăreşte o ştiinţă a plăcerii specifică adultului". Excelentă observaţie, riguros confirmată de atitudinea faţă de adolescenţă a Eu-lui liric din actualul volum, Cântece de adolescenţă. Într-un poem precum adolescent confuz, ce drag îmi sunt..., poetul se autocontemplă admirativ, ca şi cum s-ar privi din exterior sau de la înălţimea vârstei maturităţii. Aşa cum bine remarca Alex Ştefănescu, el este conştient de faptul că se află în perioada paradisiacă a vieţii şi trăieşte din plin bucuria clipei. Această neobişnuită maturitate de gândire, care presupune o acută înţelegere a perisabilităţii fiinţei umane (câţi copii şi adolescenţi problematizează scurgerea timpului şi sunt conştienţi de faptul că tocmai îşi trăiesc cei mai buni ani ai vieţii lor?), te face să te întrebi dacă aceste poeme au fost scrise cu adevărat de un adolescent sau sunt rodul creaţiei unui scriitor matur care retrăieşte cu nostalgie senzaţiile şi emoţiile vârstei de 17-18 ani. Ca un alt Narcis, adolescentul Emil Brumaru este îndrăgostit de propria imagine. Iar admiraţia conţine în ea şi sâmburele conştiinţei efemerităţii fiinţei umane: "Adolescent confuz, ce drag îmi sunt!/ Ca-ntr-o mantie sufletul mi-aş strânge,/ Orgolios, în propriul meu cânt.// Cât de adânci mi-s ochii şi de puri./ Cu pieptul larg deschis, arunc spre soare/ Lancia sufletului meu, biruitoare./ Tu, rană roşie şi fragedă, murmuri!// Cui să mă dărui blând, cu pasul crud/ În ierburile ude de lumină?/ Sinceritate, unde se termină/ Zborul rotund pe care ţi-l aud?"

Dacă prezentul (vârsta adolescenţei) este privit şi savurat din perspectiva viitorului, trecutul este încărcat în imaginar de o voluptate sănătoasă a traiului rural. Ca şi Eminescu, tânărul Brumaru are pulsiuni paseiste, iar trecutul este în viziunea lui o bucurie a simţurilor şi a simplităţii vieţii. Poemul devine mica simfonie a unui mod de viaţă nepervertit de civilizaţie. În contextul politicii româneşti din a doua jumătate a obsedantului deceniu, într-un poem precum strămoşească se pot ghici unele intenţii subversive. Pentru că în plin proces de industrializare forţată, într-o epocă în care toată lumea proslăvea isprăvile fruntaşilor în producţie şi îi denunţa pe chiaburii din mediul rural, poetul descrie frumuseţea cvasi-sălbatică dar sublimă a traiului la ţară, din alte vremuri. Versurile sunt încărcate de voluptatea senzorială care va deveni principala caracteristică a poeziei lui Emil Brumaru. "Pe măciulii gustoase de maci, într-a amiezii,/ Urca domol cireada de buburuze roşii/ Umflaţi cu ştir de steve se bucurau strămoşii/ Că se-mplinesc dovlecii în ţarină şi iezii.// Plesneau muştele-n baligi de seamă şi căldură./ Din borţi pândeau păianjeni şi coropişniţi rele./ Apusurile grave chifteau în bătătură/ Ca nişte uriaşe grămezi de pătlăgele.// Pătrunşi de rostul vremii şi-a scurgerii acestei,/ În cele şapte zile şi nopţi din săptămână,/ Ei aşteptau să prindă ulcioarele smântână,/ Evlavioşi cu gândul la bucile nevestei.// Femeilor spre toamnă le da ţâţele-n lapte,/ În vaci creşteau viţeii şi în găine ouă,/ Iar uneori venită în tindă peste noapte/ Năştea şi preacurata printre balerci de rouă". Nici acum nu sună rău aceste versuri, dar nu pot să nu mă întreb ce efect ar fi avut ele dacă printr-o minune ar fi fost publicate atunci când au fost scrise, în 1957-1958.

Dar poate cel mai brumarian poem al acestui volum este cel intitulat idilă. Imaginarul este cel din deja faimoasele sale poeme domestice. Atâta doar că imaginaţia sa senzitivă nu se exercită în cămară, ci în exteriorul casei. Miraculosul amestec de forme, culori, mirosuri, gusturi funcţionează însă din plin. El dă poemului consistenţa voluptoasă care îl va face celebru pe poet, câteva decenii mai târziu, odată cu publicarea poemelor sale inspirate de universul casnic: "Lovite lin de melci, printre mărar,/ Leoarcă de rouă orele răsar// şi se cristalizează-n buburuze/ Secundele amiezilor confuze.// Căzute jos ca nişte fructe coapte,/ Păienjeniţele mustesc de lapte...// Aromele sălbatice şi bune/ Din uriaşe miezuri de căpşune// Ne gâdilă şi-or să ne-mproaşte-un sânge/ Răcoritor când măduva le-om frânge.// şi dacă vrem să le luăm în mână/ Ciupercile ne umplu de smântână..."

Apărut în excelente condiţii grafice, ilustrat cu desenele Adrianei Lucaciu, volumul Cântece de adolescent este mai mult decât o antologie de texte destinată în primul rând istoricilor literari. Este o carte adresată tuturor iubitorilor de poezie ai anului 2008, o şansă neaşteptată de a pătrunde în intimitatea sufletului de adolescent al unuia dintre poeţii de mare delicateţe ai liricii româneşti postbelice. O ocazie unică, nerepetabilă, pe care admiratorii liricii lui Emil Brumaru nu trebuie să o rateze.