Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Uşa stacojie de Daniel Cristea-Enache


Pentru un scriitor important, publicistica nu este atât un teren al amorsării diferitelor problematici socio-politice, un poligon al angajării, cât o modalitate de a se exprima şi dezvălui. Lângă modelul publicistului Eminescu, arzând literalmente pentru fiecare filă de adevăr personal, netranzacţional, avem şi modelul Arghezi, al necruţătorului pamfletar căruia i se ştersese complet din memorie numele actriţei nimicite pe hârtie cu numai o zi înainte. Paginile de gazetă, pagini "la vedere", accesibile cititorului mediu, sunt şi o formă de socializare. Autorul de ficţiuni dense, grele, pline de fantasme, face un pas către spaţiul public, scoţând nasul prin uşa întredeschisă şi încercând să prindă pulsul scării, blocului, ţării. Făcând astfel dovada că e un bun cetăţean, un ins adânc preocupat de problemele societăţii în care trăieşte, el se va putea retrage, tiptil şi satisfăcut, în cochilia artei sale.

Ambele impulsuri, cel de prospectare a realului şi de regresie de pe suprafaţa lui, pot fi observate în volumul de publicistică semnat de Mircea Cărtărescu. Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli merge în sens invers: începe cu o suită de texte nostalgic-autobiografice, literaturizate, continuă cu mici şi profunde eseuri pe marginea poeziei, cu bune medalioane critice (Gellu Naum, Ştefan Aug. Doinaş, Nichita Stănescu), articole îndatoritoare şi prieteneşti (despre Ovid S. Crohmălniceanu, Nicolae Manolescu, Mircea Nedelciu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Călin Angelescu), recenzii amicale, fără spirit critic (la cărţi de Simona Popescu, Sorin Gherguţ, T.O. Bobe) şi un grupaj de moralităţi, o succesiune de mâhniri şi dezamăgiri ale scriitorului din Europa de Sud-Est. La final, un text de atmosferă, melodrama Zaraza. Sumarul atât de compozit al cărţii e completat de montajul naturalist al portretului eminescian (contribuţia lui Mircea Cărtărescu la "demitizarea" poetului naţional) şi de paginile febrile ale unui game junkie, un om serios căzut, aproape un an, în patima jocurilor pe computer. Întâmplător sau nu, Eminescu şi pixelii se întâlnesc în titlul acestui volum, atât de reprezentativ pentru structura oximoronică a scriitorului "optzecist".

Mircea Cărtărescu este un spirit fundamental romantic, obligat la ajustări şi travestiuri de epoca postmodernă pe care tinde a o exprima. Imaginaţia puternică, parcă nesecată, deschide poezia şi proza sa către toate azimuturile, copleşindu-l pe cititor cu lumi ireale de o concreteţe tulburătoare. Dacă adăugăm fantezia lexicală, spectacolul limbajului care însufleţeşte şi destramă, susţinând sau încheind o anumită serie imaginativă, vom ajunge uşor la concluzia că textualismul pur, Noul Roman ca loc unde nu se întâmplă nimic, se află pe cu totul alt meridian artistic. Autorul nostru nu are nici umorul prozatorilor postmoderni americani, (auto)ironia voioasă prin care opera îşi atinge şi îşi devoră, cu un surâs, coada. Propensiunea ludică îi e străină acestui scriitor încercănat de propriile viziuni, obsedat de marile teme, raportându-se la modernitate mai mult în sensul filiaţiei decât în cel al delimitării artistice. Dacă Levantul reprezintă, într-adevăr, o mostră uimitoare de intertextualizare, celelalte vârfuri ale creaţiei sale, Nostalgia şi Orbitor, cresc din humusul unui imaginar cu filoane bogate: "zona ceţoasă a primei copilării" şi "zona tulbure a visului". Aceste două zone, explorate pe întindere şi în adâncime, sunt expuse - nu şi parcurse - în prima parte a volumului de faţă. Bucureştiul meu (unul dintre prototextele romanului Orbitor), Arhitectura lu' peşte, Colea,-n tină, Pentru D., vingt ans aprčs conţin preţioase indicii pentru lectura şi înţelegerea operei propriu-zise. Uşa stacojie din Silistra primilor ani de viaţă (o uliţă de mahala absolută, colorată fabulos, retroproiectiv) şi tripla fereastră de la etajul blocului din Ştefan cel Mare (de la care Bucureştiul se vede... ca în poezia lui Mircea Cărtărescu) devin, pe rând, elementele simbolice ale unui interior rămas închis, ermetic în misterul său, şi ale altuia ca o interfaţă cu exteriorul, într-o perspectivă panoramică asupra oraşului şi lumii întregi. "Harta oraşului meu - notează autorul - e pistruiată cu bulboane şi vârtejuri de nostalgie pură." Pentru a le regăsi, el deambulează pe străzile metropolei, căutând însă nu luxul urban, zonele rezidenţiale, cartierele strălucind de curăţenie şi confort, ci, dimpotrivă, cariile vizibile ale Bucureştilor, pereţii coşcoviţi, casele vechi ruinate cu trecerea anilor şi rămase, unele, ca nişte imagini spectrale ale zădărniciei. Dacă sufletul casei pare să fi zburat din aceste alcătuiri fantomatice (un zid ce abia se mai ţine, o scară ce nu mai duce nicăieri), ele au o rezonanţă specială în sensibilitatea scriitorului. Mergând pe urmele acestuia, vom trece cu relativă uşurinţă din realitatea pe care o trăieşte în ficţiunea pe care o scrie: "Coloane la etaj, geamuri cu sticlă spartă şi înlocuită cu hârtie albastră, impresie de părăsire şi fărâmiţare lentă (...) Dezolat, m-am lăsat pe vine, şi atunci, deodată (pentru că o priveam acum de la înălţimea copilului de doi ani?), totul mi-a explodat în creier într-un flux orbitor de lumină. M-am ridicat, am deschis poarta şi am înaintat spre uşa întredeschisă. Am urcat o răsucită scară-n spirală, la capătul căreia o uşă stacojie, enormă, mă aştepta. Am deschis-o şi m-am oprit în prag, năucit de strălucirea din cameră: pe patul cu cearceafuri de o albeaţă ireală stătea mama, tânără şi goală, cu pata roşie de lupus pe şold, cu părul răsfirat pe sâni şi pe umeri, cu ochii strălucind ca briliantele, zâmbindu-mi de bun-sosit." (p. 25).

Sunt cele mai bune pagini ale volumului, cu publicistică trasă înspre literatură şi secvenţe prozastice decodate biografic. Nici secţiunea comentariilor pe marginea poeziei şi a unor lirici reprezentativi nu e rea, cultura, fineţea şi bunul gust intrând în ecuaţia artistului devenit critic literar. Definiţia pe care o dă plăcerii estetice ("acea clipă de iluminare şi bucurie pe care o simţim cînd am intuit frumuseţea, nu obiectuală, ci relaţională, a unor manevre lingvistice") îi favorizează o înţelegere a literaturii nu prin prisma unui model, oricât de tolerant, dar în fireasca ei diversitate, omologată ca atare. Există mari familii poetice, explică şi exemplifică Mircea Cărtărescu (Dimov-Brumaru-Foarţă, Angela Marinescu-Ion Mureşan-Mariana Marin), şi a interpreta versurile unui autor fără să-l fi introdus în paradigma de care aparţine înseamnă a rata tocmai actul hermeneutic. Sunt întru totul de acord cu această fundamentare pe principiul adecvării la diferite structuri de sensibilitate. Problema este că susţinătorul ei nu reuşeşte (sau nu doreşte) să o ilustreze prin comentariul critic curent, în care derapează, de mai multe ori, spre un evident parti pris "progresist". Mircea Cărtărescu se arată şi în acest volum foarte preocupat de lupta pentru putere simbolică în spaţiul literaturii noastre. Amplifică enorm orice obiecţie, are senzaţia că s-a format o cabală împotriva lui şi că, oricât de bine ar scrie, îi este dat să primească loviturile nemeritate ale mediocrităţilor invidioase. O scenă-tip, recurentă şi în Jurnal, este aceea cu scriitorul sprijinit de un copac, lovit parcă în plex de cuvintele mai aspre pe care le citeşte despre sine în cutare revistă literară. Revolta împotriva semnatarului ignar se dilată, acoperind, indistinct, întreaga critică autohtonă ("provincială"), lumea noastră culturală ("prăfoasă"), societatea românească în ansamblul ei. Trec peste detaliul că Mircea Cărtărescu însuşi scrie propoziţii dure la adresa altor scriitori, pentru a preciza că nici Occidentul nu e scutit de reproşuri. Aproape fiecare ieşire în străinătate aduce o dezamăgire: autorul nostru, cu structură europeană şi cu teme universale, se vede introdus în categoria prea strâmtă a unei ţărişoare din Sud-Estul Europei. Pe de o parte, un orgoliu exacerbat şi un complex de superioritate contrariat; pe de alta, straturi succesive de neînţelegere şi ostilitate, cercuri concentrice ale cabalei.

Acest tip de reacţie (cu cât eşti mai lăudat, cu atât să fii mai nemulţumit că nu eşti lăudat destul) a fost dezvoltat şi de Eugčne Ionesco, un funambul tragic al verbului ascunzând, după straturi de umor absurd, deprimări şi angoase profunde. Câtă vreme ne spune ceva despre modul de a fi al unui scriitor, despre figura spiritului creator, complexul respectiv are funcţia şi valoarea lui. Când însă, defulat, modifică datele realităţii pentru a le face să coincidă cu desenul interior al protagonistului, se impune o corecţie în spiritul adevărului. Întrucât ceea ce este dezirabil în ficţiune nu se potriveşte cu spaţiul realului. Fiecare are o logică distinctă, o conformaţie pe care, spre binele nostru moral şi psihologic, o respectăm.

Publicistul trece cu facilitate dintr-o parte în alta, aplicând legi progresiste în spaţiul comentariului literar şi arătându-se fantezist în judecarea societăţii româneşti. Curios şi nu prea, pentru cei care i-au parcurs şi menţionatul Jurnal. Cu cât se apropie de literatura pe care o scrie, splendidă, Mircea Cărtărescu este mai autentic; şi cu cât micşorează distanţa faţă de lumea exterioară, de spaţiul public, se dovedeşte mai strident, inadecvat, nerealist.



Mircea Cărtărescu, Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli, ediţia a III-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, 320 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara