Marius Hentea, Dada/Tata, The real
Life and Celestial adventures of
Tristan Tzara, Editura MIT Press,
2015
O întâmplare fericită a făcut ca la
sfârşitul anului trecut să găsesc
o carte, despre a cărei apariţie
nu ştiam, aşa cum nu ştiam nimic
nici despre autor: Marius Hentea,
Dada/Tata, The real Life and Celestial
adventures of Tristan Tzara, apărută
la prestigioasa editură MIT Press. Cu
ajutorul internetului am aflat că Marius
Hentea este un tânăr universitar, de
origine română, cu un parcurs academic
impresionant şi care lucrează acum
la Universitatea din Gothenburg,
Suedia. Parcurgând volumul dedicat
vieţii şi operei lui Tristan Tzara am
avut conştiinţa faptului că acum,
după 100 de ani de la naşterea
Dadaismului, unul dintre cei mai
importanţi actori ai mişcării, Tzara,
şi-a găsit biograful. Modul în care
reuşeşte să aducă în actualitate
personalitatea unui personaj atât de
complex este singular. Alcătuirea
monografiei urmăreşte, firesc, parcursul
biografic al poetului, segmentat în
13 capitole ale căror subtitluri expresive
le defineşte conţinutul; iată câteva
dintre ele care sună bine şi în traducere:
„Vino cu mine la ţară” 1896-1906,
Cântecele războiului 1912-1915, La
cabaret 1915-1916, „Toată lumea e
Dada” 1920, Secretele unei renaşteri
1944-1963 ş.a. Întrebarea nepusă
în mod explicit, la care cred că răspunde
Marius Hentea pe parcursul acestui
volum de peste 350 de pagini, este
dacă şi cât rămâne actual din creaţia
autorului; iar concluzia sa, complex
argumentată şi prezentată într-un
text substanţial, este aceea că ne
aflăm în faţa unui autor atât de
contemporan în existenţa sa reală,
precum şi în cea poetică, încât merită
revizitat. Este drept că şi subiectul,
adică Tristan Tzara, născut Samuel
Rosenstock, în 1896 la Moineşti, se
pretează la o asemenea recitire. Bine
documentat, cu aproape 50 de pagini
de note, autorul reuşeşte să dea sens,
coerenţă dar mai ales să facă atractivă
o cantitate enormă de documente
edite şi inedite care, altfel, nu au
nimic ofertant pentru un cititor
mai puţin avizat. Cercetarea amănunţită,
nu doar a operei dar şi a contextelor
în care a trăit poetul, mai ales a celui
românesc, unde informaţia la nivel
internaţional era destul de precară,
îl conduce pe autorul studiului
spre o înţelegere mai adâncă a evoluţiei
liricii sale, implicit a mişcării Dada.
Alte momente ale existenţei poetului,
arareori cercetate şi contextualizate
de critică, sunt abordate acum cu o
deplină onestitate ca, de exemplu,
perioada implicării sale politice,
începând cu Războiul Civil din Spania,
în apărarea căruia face mai multe
acţiuni culturale, cea mai cunoscută
fiind organizarea unui Congres
Internaţional al Scriitorilor, la Madrid
şi Valencia. Un alt moment sensibil
al biografiei sale, pe care mulţi dintre
comentatori au încercat să-l estompeze,
este apartenenţa poetului la Partidul
Comunist Francez pentru o perioadă
de aproape două decenii, sau anii
celui de-Al Doilea Război Mondial
când, în pofida situaţiei sale precare
de evreu- emigrant, născut în România,
şi retras în sudul Franţei, s-a alăturat
Rezistenţei franceze. Despărţirea de
Partidul Comunist Francez după
Revoluţia din Ungaria (1956) se petrece
datorită poziţiei hotărâte pe care
scriitorul o are împotriva actului de
agresiune a trupelor sovietice.
Întâmplarea făcuse ca scriitorul să
fie în zilele premergătoare invaziei,
la Budapesta şi să cunoască „live”
atmosfera, părerile oamenilor, a
multor intelectuali de stânga maghiari,
precum şi răstălmăcirea lor grotescă
în presa comunistă franceză. Gestul
lui Tzara de a divulga adevărata faţă
a evenimentelor este considerat prima
încercare timidă de opoziţie din
interior, la regimul dictatorial impus
de la Moscova. Despărţirea sa de
partid nu a fost nici uşoară şi nici pe
deplin dorită, el rămânând până la
capăt un intelectual rafinat, dar cu
opţiuni politice de stânga. Conturarea
acestui profil din perspectivă politică
dar şi poetică, este onestă şi binevenită
deoarece până acum, în mai toate
încercările de cercetare monografică,
opţiunile sale ferme pentru comunism
au suferit estompări, justificări
care nu reuşeau să finiseze până la
capăt un portret credibil al artistului.
Pregnanţa portretului structurat de
Marius Hentea rezidă din chiar
imperfecţiunile sale. Despărţirea
scriitorului de omul politic este o
formă artificială de ascundere aşa
cum este, de altfel, şi încercarea de
explicitare psihanalitică a opţiunilor
de extremă stângă ale majorităţii
avangardiştilor din Estul Europei,
doar printr-o licitare monocordă a
influenţei pe care au avut-o asupra
lor atitudinile violent antisemite din
aceasta zonă. Ceea ce reuşeşte autorul
este ca printr-un un bun dozaj al
contextualizării să genereze credibilitate,
atât personajului, cât şi epocii în care
a trăit şi la ale cărei întâmplări a fost
puternic racordat.
Un aspect al existenţei sale, pe
care l-aş fi dorit ceva mai amplu
dezvoltat, este acela al preocupărilor
ştiinţifice când Tristan Tzara, dezamăgit
de izolarea sa politică, se dedică
studiului artei populare africane, pe
care o colecţiona cu asiduitate încă
de la venirea sa în Franţa, devenind
în acest domeniu un specialist recunoscut
internaţional. O altă direcţie a cercetărilor
sale este aceea a studiului anagramelor
în scrierile literare ale lui François
Villon, dar şi ale altor scriitori precum
Rabelais sau Dante, pasiune pe care
autorul o explică prin fascinaţia
poetului pentru lingvistică şi pentru
tot ce este legat de această formă
totală de comunicare, limbajul. Relaţia
sa cu Roger Callois şi Gaston Bachelard
i-au facilitat apropierea de fenomenologie,
din a cărei perspectivă putea
să-şi alimenteze şi argumenteze cu
mai multă consistenţă pasiunea pentru
decodificările de natură lingvistic
ezoterică.
Percep bogătia materialului
iconografic, atenţia cu care a fost
concepută monografia din punct
de vedere vizual, tot ca pe un omagiu
pe care Marius Hentea i-l face lui
Tristan Tzara, recunoscut pentru
atenţia cu care îşi pregătea, inclusiv
la nivelul concepţiei grafice, orice
editare a lucrărilor sale. Este motivul
pentru care, mai toate ediţiile sale
antume sunt ediţii bibliofile scumpe,
vânate intens de colecţionari.
Cred că farmecul acestei cărţi
constă în faptul că Hentea face portretul
fluent al unui personaj viu, credibil,
neîncorsetat într-un canon, aşa cum
se întâmplă cel mai adesea cu
personalităţi de anvergura sa, pe care
critica istoricistă îi aseptizează în
exces. Dacă Béhar a reuşit, prin
monumentala sa ediţie de Opere
Complete, în 6 volume consistente,
să îi ridice un binemeritat soclu,
Hentea, cu aceeaşi acribie de factură
academică, ne propune profilul complex,
încărcat de vibraţie, al unui mare
poet din zilele noastre.
