Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Turul Franţei ca literatură de Nicolae Manolescu


Acum cîteva decenii, Roland Barthes consacra una din faimoasele lui Mitologii Turului ciclist al Franţei. Ca şi biftecul, competiţia anuală de ciclism era interpretată, semiologic, un triumf al imaginii asupra realităţii, al artificialului mediatic asupra naturalului sportiv. Nu ştiu la ce performanţe ajunsese televiziunea franceză de sport în anii '60, cînd scria Barthes, dar ştiu cum arată astăzi la televizor Turul Franţei, pe care îl urmăresc, de ani buni în fiecare început de iulie. Şi trebuie să mărturisesc că interpretarea (uşor ostilă, vădit ironică) a eseistului francez nu mi se mai pare corectă. Sigur că imaginea manipulează. Dar oare n-o face şi cuvîntul? În afara acestei supuneri naive faţă de un cod de reprezentare, n-ar exista nu numai televiziune, dar nici literatură. De la epopeile vechi la ficţiunile moderne, totul este o formă, mai mult sau mai puţin asumată, de manipulare. Cât priveşte ideea lui Barthes că Turul este o epopee modernă, n-am cum să nu fiu de acord cu ea.
Turul ciclist al Franţei văzut la televiziune este un poem cavaleresc pe două roţi, epopee modernă a căutării Graalului, un spectacol sportiv doar în punctul de plecare, fiindcă, în acela de sosire, ni se revelă ca o ficţiune literară complexă, eroică şi comică, măreaţă şi banală, expresie a unei necesităţi ineluctabile sau a celui mai pur accident. Textul Turului Franţei are un context la fel de sonor ca o cutie de rezonanţă. Acest context e dat de istoria şi de geografia Franţei, de monumentele revizitate ale trecutului şi de peisajele prezentului. O sută şi ceva de bărbaţi curajoşi pedalează două săptămîni la rînd, aproape zi de zi, urmînd un traseu iniţiatic care urcă din cîmpie la munte şi recoboară spre mare, traversînd ca un sistem circulator, toate provinciile Franţei, spre a ajunge în Paris, pe Champs-Elysées, în vecinătatea Arcului de Triumf. Caravana îşi are cavalerii şi servanţii. În jurul lui Armstrong sau al lui Jalabert, trudesc din greu tovarăşi anonimi de rută, care se regrupează, cînd e cazul, împrejurul cavalerului, îl susţin, îl apără, îl conduc spre victorie. Îi sacrifică totul, pînă şi personalitatea lor. El, cavalerul, e îmbrăcat în galben, în alb, în roz, ca să fie lesne recunoscut în mijlocul unei caravane pestriţe. Armura lui străluceşte ca un soare. Caravana de cavaleri şi de scutieri pedalează neobosită printre reziduurile emoţionale ale unor eroi asemenea lor care au trăit cu sute de ani înainte. Însuşi acest rapel discret, dar cu un sunet recognoscibil, face farmecul epocii cicliste. El sugerează că faptele glorioase nu se uită niciodată. Spada şi armura de odinioară, bicicleta şi tricoul de azi. Franţa îşi adoră eroii. Armstrong sub Arcul de Triumf în 2001 seamănă cu De Gaulle, în acelaşi loc simbolic, în 1944. Iar de la ferestrele zăbrelite ale castelelor de pe Loire umbrele doamnelor şi domniţelor medievale privesc caravana ciclistă cu ochii miilor de turişti înşiraţi pe marginea şoselei, lîngă rulotele şi corturile care i-au adăpostit peste noapte.
Cicliştii, ca şi cavalerii, sînt deopotrivă de efemeri. Mulţi dintre fanii de azi ai lui Armstrong n-au auzit de Coppi, de Bobet, de Anquetil, de Mercks, şi nici chiar de Indurain cel subţire şi fragil ca un fir de aţă. Dar Turul Franţei supravieţuieşte tuturor eroilor, tot aşa cum Masa Rotundă i-a supravieţuit regelui Arthur. Pînă şi naţionalitatea le e uitată. Globalizarea ciclismului contemporan a şters diferenţele la fel de eficient ca absenţa frontierelor medievale. Nimeni nu mai ştie exact ce naţionalitate avea uluitorul Mercks, cum nimeni nu mai e sigur ce era regele Arthur.
Turul Franţei de pe Eurosport este emisiunea literară cea mai remarcabilă din fiecare vară.